Drepturi salariale. Diminuare salarială cu 25% în temeiul Legii 118/2010 Salarizare


Sentinţa civilă nr. 362/21.02.2012

Tribunalul Vâlcea

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, reclamanta SINDICATUL P.Î. P. VÂLCEA, prin reprezentantul legal, în numele membrilor de sindicat… au chemat in judecată pârâţii G. cu program prelungit N. –Rm. V. şi M. RM.V.- prin primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie, la data plăţii.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt personal didactic de predare şi pregătire/instruire practică, personal didactic auxiliar şi personal nedidactic, iar la data de 12.08.2010, când au primit plata salariului aferent lunii iulie 2010, au luat cunoştinţă despre măsura diminuării drepturilor salariale cu 25% faţă de luna precedentă. Precizează că această măsură este nelegală şi nu le-a fost comunicată.

S-a arătat că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu prestată de angajat în baza raportului de muncă. Efectele contractului de muncă se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă.

Arată că au fost încălcate dispoziţiile art.17 din codul muncii şi art.41 al.3 din codul muncii

Potrivit doctrinei (Alexandru Ţiclea-Tratat de dreptul muncii), arată reclamanţii, modificarea contractului se poate realiza cu respectarea prevederilor art. 17 al.1,2 şi 4 din codul muncii şi art. 19, angajatorul având obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele pe care urmează să le modifice. Inadmisibilitatea modificării unilaterale se referă, în special, numai la elementele esenţiale ale contractului şi anume felul muncii, determinat de calificarea profesională, cât şi de funcţia sau meseria încredinţată, locul muncii, prin care se înţelege unitatea sau localitatea, precum şi salariul.

Pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 63 din codul muncii, Curtea Constituţională a statuat că schimbarea din funcţie având ca rezultata şi micşorarea salariului, nu poate fi făcută decât cu asentimentul salariatului, în caz contrar angajatorul care procedează la modificarea unilaterală a contractului încalcă dispoziţiile Codului Muncii.

Reclamanţii arată că întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional şi anume dreptul la muncă, diminuarea acestuia constituie o veritabilă restrângere a dreptului la muncă. Astfel, măsura diminuării salariilor cu 25% încalcă dispoziţiile art.11, 16 al.1, 20, 41, 44, 47 şi 53 din României.

În final, arată că prin această măsură se încalcă şi dispoziţiile art. 1 din Primul Act Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi solicită admiterea cererii.

Pârâtul Municipiul Rm.Vâlcea a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de faptul că sumele alocate pentru plata drepturilor salariale nu sunt suportate din bugetul local al unităţii administrative, care nu este altceva decât un depozit temporar, în sensul că, sumele destinate salarizării personalului preuniversitar provin de la bugetul de stat şi din alte surse potrivit legii.

Pârâtul Municipiul Rm.Vâlcea a formulat în cauză şi cerere de chemare în garanţie a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vâlcea, Consiliul Judeţean Vâlcea şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea, în calitate de serviciu descentralizat din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Cererea a fost întemeiată pe următoarele argumente:

Inspectoratul Şcolar Judeţean, în calitate de serviciu public descentralizat din cadrul MECTS, cu personalitate juridică, are atribuţii în medierea conflictelor şi litigiilor survenite între autoritatea administraţiei publice locale şi unităţile de învăţământ, potrivit art. 95 al.1 lit.g din Legea educaţiei.

Consiliul Judeţean Vâlcea, pentru că alocă prin hotărâri proprii, fonduri din cote defalcate din impozitul pe în vederea finanţării unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat(art. 167 din Legea învăţământului nr. 84/1995).

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, deoarece fondurile necesare în vederea finanţării cheltuielilor de personal au fost repartizate pe municipii, în funcţie de standardele de cost pe elev/preşcolar, potrivit situaţiilor comunicate de unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, vizate de Inspectoratele Şcolare, prin decizia directorului DGFP, după consultarea Primarului şi cu asistenţa tehnică de specialitate a Inspectoratului Şcolar Judeţean Vâlcea (art.5 din Legea 1/2011).

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.60-63 cod procedură civilă.

La fila 204 dosar, reclamanţii au precizat cererea în sensul că solicită: 1. obligarea pârâţilor la plata diferenţei reprezentând diminuarea cu 25% a salariului de bază brut prin aplicarea Legii 118/2010 pentru perioada 4.07.2010-31.12.2010, actualizate în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii; 2- prin aplicarea Legii 285/2010 (care prevede creşterea salariului de bază brut cu 15% faţă de cel existent în perioada iulie-decembrie 2010), ceea ce reprezintă o revenire cu 11,25% faţă de salariul de bază brut din perioada anterioară lunii iulie 2010 şi obligarea pârâţilor la plata diferenţei reprezentând diminuarea cu 13,75% a salariului de bază anterior Legii 118/2010, pentru perioada 1.01.2011 până în prezent, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii.

Instanţa a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Municipiul Rm.Vâlcea şi a respins-o întrucât potrivit art. 104 al.5 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din şi din alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru cheltuielile privind salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi în bani, în timp ce potrivit art.167 al.4 şi 5 din Legea 84/1995, republicată, din fondurile privind finanţarea complementară ce se face prin Consiliul Judeţean, se asigură cheltuieli de capital, cheltuieli sociale.

Analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt personal didactic şi nedidactic, iar începând cu data de 03 iulie 2010, li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Sub aspectul întemeierii dispoziţiilor de diminuare a salariilor, se constată că, într-adevăr, baza legală a acestei măsuri a fost dată de dispoziţiile Legii nr. 118/2010, care, în art. 1, prevede:

„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Este, prin urmare, cert că măsura contestată a avut drept fundament o normă de drept intern şi că, în privinţa aplicării acesteia, intimata nu avea o marjă de apreciere ori de interpretare, şi nici putere decizională asupra modalităţii de punere în executare, comportamentul său fiind predeterminat prin chiar legea în discuţie.

Trebuie analizat, însă, dacă, diminuând într-o aşa de mare măsură drepturile salariale recunoscute şi reglementate de legislaţia anterioară, astfel cum ele se găseau în plată, prin adoptarea unui nou act normativ, statul român şi-a încălcat obligaţiile asumate prin ratificarea Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu specială referire la protecţia proprietăţii private, realizată prin art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar şi a altor norme din alte documente internaţionale, respectiv art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, realizându-se prin aceasta o ingerinţă care afectează dreptul în substanţa sa, şi iată de ce:

Mai întâi, este de precizat că dreptul la un salariu, corolar al dreptului la muncă, este recunoscut în legislaţia internă ca un drept fundamental (art. 39 alin. 1 lit. a, art. 154-157 din Legea nr. 53/2003, art. 41 din Constituţia României) şi în jurisprudenţa (exemplificativ – Deciziile nr. 294/2001, 1221/2008, 872 şi 874 din 2010).

În al doilea rând, trebuie acceptat că, în privinţa personalului plătit din fonduri publice, statul are, în principiu, posibilitatea (recunoscută ca un drept) de a decide cu privire la drepturile salariale, al căror cuantum îl poate modifica în diferite perioade de timp, prin intervenţii legislative.

Nu se poate exclude, deci, de plano, problema încălcării dreptului la proprietatea asupra bunurilor individului, mai ales că, în raporturile sale de muncă cu statul, el este partea cea mai slabă, fără posibilitatea vreunei negocieri, iar, pe de altă parte, statul este prezumat solvabil.

Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern, sau în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (Hotărârea Curţii în cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr. 1.513/03, & 65, CEDO 2005-IX).

Din această perspectivă, se poate considera că reclamanţii aveau, la data intrării în vigoare a noii legi, un bun, în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, ce le-a fost afectat printr-o ingerinţă din partea statului.

Asupra justificării ingerinţei, instanţa trebuie să analizeze dacă ingerinţa denunţată se justifică, respectiv dacă ea era legală în sensul noţiunii de supremaţie a dreptului, dacă măsura era necesară într-o societate democratică şi dacă se respecta principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între scopul legitim urmărit şi urmările produse. Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (Ex-Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, & 79 CEDO 2000-XII, (Beyler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, & 109 – 110, CEDO 2000-I; Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, nr. 14.340/05, & 70, 8 iulie 2008).

Restrângerea exerciţiului unor drepturi, în lumina celui de al treilea paragraf al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană, trebuie să se raporteze la păstrarea echilibrului între drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi democratice; în acest domeniu, jurisprudenţa Curţii Europene a stabilit regula strictei interpretări asupra condiţiilor de restricţionare: aceste restricţii trebuie să fie prevăzute de lege şi să fie necesare într-o societate democratică, „nici un alt criteriu decât acelea menţionate în însăşi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricţii şi că aceste criterii trebuie să fie înţelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul obişnuit” (cauza Sunday Times c. Regatului Unit – 1979). Adoptarea de restricţii prevăzute de lege impune ca legea respectivă să fie accesibilă şi formulată în mod precis, astfel ca orice cetăţean să-şi poată adapta conduita, iar exerciţiul puterii de discreţie al statului să vizeze un scop legitim (cauza Malone c. Regatului Unit – 1984).

Pe de altă parte, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Europeană, statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a stabili ceea ce este în interesul public, mai ales atunci când este vorba de adoptarea şi aplicarea unor măsuri de reformă economică sau de justiţie socială (hotărârea Viaşu împotriva României – 2008, hotărârea Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei, nr. 38.222/02).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în cuprinsul deciziei dată în dosarele reunite 44232/11 şi 44605/11, în cauza Felicia Mălăieş contra României şi Adrian Gavril Senteş contra României, că măsura reducerii salariilor cu 25% în baza Legii nr.118/2010 nu i-a făcut pe reclamaţi să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a considerat că reclamanţii pot cu dificultate susţine că au un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 şi că, în ipoteza în care s-ar concluziona că reclamanţii sunt titularii unui bun, ingerinţa este justificată, fiind prevăzută de lege şi urmărind un scop legitim, şi proporţională, având în vedere marja de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de stat prin măsurile respective.

Ca atare, Curtea stabilind că măsurile de reducere salarială cu 25% se încadrează în marja de apreciere a statului şi nu reprezintă o sarcină disproporţionată incompatibilă cu art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, aceleaşi considerente se aplică şi reducerii salariale menţinute după 1.01.2011 în temeiul Legii 285/2010, de 13,75%, astfel că cererea reclamanţilor, aşa cum a fost precizată nu este întemeiată şi va fi respinsă.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Rm.Vâlcea, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 60 Cod procedură civilă, scopul unei astfel de cereri este chemarea în proces a persoanei împotriva căreia pârâtul se va putea îndrepta în cazul în care ar cădea în pretenţii, soarta acestei cereri depinde de soarta celei principale.

Astfel, în condiţiile în care cererea principală a fost respinsă pentru considerentele anterior arătate, pârâtul nu este căzut în pretenţii şi ca atare cererea de chemare în garanţie a rămas practic fără obiect, urmând a fi şi ea respinsă.