Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din României şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia universală a drepturilor omului se instituie obligaţia respectării dreptului fiecărui cetăţean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeaşi muncă, în condiţii de responsabilitate identică.
Secţia administrativ şi fiscal, Decizia nr. 589 din 21 mai 2008
Prin sentința civilă nr. 518/26.11.2007, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamanților, funcționari publici în cadrul serviciilor economico-financiare și administrative din cadrul Tribunalului Caraș-Severin și a obligat pe pârâții Tribunalul Caraș-Severin, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la plata diferenței dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al ICCJ și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul celorlalte instanțe, pe perioada 1.11.2004 – 26.11.2007.
în motivare, instanța de fond a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ la Tribunalul Caraș-Severin și începând cu data de 01.09.2004 salarizarea acestora s-a efectuat conform Anexei 3 din O.U.G. nr. 191/2002, în timp ce salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar al ICCJ a fost stabilită conform Anexei 1 a aceluiași act normativ, la nivel superior.
Ulterior, această situație s-a perpetuat conform O.U.G. nr. 82/2004, O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 2/2006 și O.G. nr. 6/2007.
Recrutarea și atribuțiile managerului economic și a celorlalți funcționari publici în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al instanțelor, indiferent de gradul acestora de jurisdicție, sunt reglementate unitar de dispozițiile art. 126-130 din Legea nr. 304/2004, iar activitatea desfășurată are același conținut, situație în care nu se justifică măsurile adoptate de legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
în acest context, Asociația funcționarilor publici „Justiția” a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării reclamând tratamentul diferențiat între categorii profesionale care își desfășoară activitatea în sistemul judiciar în legătură cu stabilirea grilei de salarizare, pe anexe diferite, conform legii de salarizare a funcționarilor publici.
Prin hotărârea nr. 262/21.06.2007, această autoritate a constatat că faptele prezentate în petiția reclamantei reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat Agenției Naționale a Funcționarilor Publici aplicarea unui tratament asemănător pentru toate categoriile profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare.
Instanța de fond a apreciat că tratamentul diferențiat aplicat reclamanților constituie o faptă de potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și contravine prevederilor art. 7 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și a Pactului cu privire la drepturile civile și politice, art. 4 pct. 3 din Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite și art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) din Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr. 12 la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 23 din Declarația universală a drepturilor omului. Toate aceste acte normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă și asigurarea unei remunerații egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o discriminare.
Nu a fost prezentată de legiuitor nici o motivație obiectivă care să justifice acest tratament diferențiat, or, așa cum a statuat și Curtea Constituțională, „un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice”.
în cauză a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și prin decizia civilă nr. 589/21.05.2008, pronunțată în dosarul nr. 3090.1/115/2007, Curtea de Apel Timișoara l-a respins ca neîntemeiat, pe considerentul că critica legată de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este nefondată, atâta timp cât obiectul acțiunii îl constituie acordarea de drepturi salariale, ceea ce cade în competența instanțelor judecătorești atât potrivit Codului muncii, cât și dispozițiilor Legii nr. 188/1999 republicată, în temeiul art. 103 din lege.
Faptul că pretențiile salariale ale reclamanților se justifică pe invocarea încălcării principiului nediscriminării și pe hotărârea nr. 262/21.06.2007 pronunțată în temeiul O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă natura juridică a obiectului acțiunii și drept urmare nu se ajunge la imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative, cum eronat se susține prin recurs.
Reținerea considerentelor dintr-o decizie a Curții Constituționale, de către prima instanță, nu reprezintă o manifestare a prerogativei de cenzurare a soluției alese de legiuitor, cum se menționează prin recurs, ci o preluare a unei motivări referitoare la o dispoziție legală cu conținut discriminatoriu, tocmai pentru a se scoate în evidență criteriile după care o reglementare legislativă poate fi considerată discriminatorie.
Este nefondată și susținerea legată de competența exclusivă a Consiliului pentru Combaterea Discriminării în materia investigării și sancționării contravențională a faptelor de discriminare pentru că la dosarul cauzei există hotărârea nr. 262/21.06.2007 emisă de acest consiliu, prin care a constatat că faptele prezentate în petiția Asociației funcționarilor publici „Justiția” reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat A.N.F.P. să aplice un regim asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare, hotărârea fiind pronunțată în temeiul art. 20 alin. (4) și alin. (7) și art. 26 din O.G. nr. 137/2000.
De altfel, temeiul juridic al sentinței nu este O.G. nr. 137/2000, ci dispoziții din Decretul nr. 212/1974, din Legea nr. 74/1999, Legea nr. 103/2006 sau din Declarația universală a drepturilor omului.
Afirmațiile recurentului privitoare la inexistența unei discriminări, în privința salarizării funcționarilor publici din ICCJ și cei din cadrul celorlalte instanțe judecătorești exclusiv pe criteriul conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, al complexității acestora și al responsabilității funcției, cu motivarea că președintele instanței supreme are calitate de ordonator principal de credite, aceasta putând fi delegația managerului economic, conform art. 129 din Legea nr. 304/2004 republicată și că acest aspect poate fi vinovat pentru fiecare categorie a funcționarilor publici, rezultând în concret un conținut diferit, ca importanță, a atribuțiilor de serviciu, nu sunt de natură să înlăture constatarea unei salarizări discriminatorii, în O.G. nr. 6/2007, atâta timp cât recurentul nu a demonstrat în concret, cu extrase din dispozițiile legale incidente funcției publice din compartimentele financiare ale instanțelor, complexitatea și importanța diferită a muncii de la nivel central față de cea de nivel local.
Invocarea situațiilor deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați, care determină soluții diferite ale legiuitorului în privința salarizării, și pe cale de consecință invocarea cazului Marckus împotriva Belgiei, 1979, aflat pe rolul CEDO, este lipsită de consecințe juridice, pentru că situațiile obiective în care se găsesc diferitele categorii de funcționari publici, în sistemul organelor de justiție, nu sunt obiectiv diferite, dimpotrivă sunt analoge prin atribuțiile de serviciu prevăzute de lege.
Distincția pe care o face pârâtul, raportată la nivelul central sau local în care se desfășoară activitatea funcționarilor publici, aflați în litigiu, este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de funcționari publici, cu profesii implicând pregătire, experiență și responsabilități identice, în raport cu gradul profesional și funcția îndeplinită de fiecare, se impune ca pârâtul recurent să acorde drepturile solicitate de reclamanți pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Concluzia se impune și în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României și art. 23 alin. (2) din Declarația universală a drepturilor omului, care instituie obligația respectării dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică.
(Judecător Rodica Olaru)
