Drepturi salariale neachitate prevăzute în contractul colectiv de muncă Salarizare


-obligarea pârâtelor la plata drepturilor la zi cu titlu de primă de Crăciun şi de Paşti pe anul 2009, prima de ziua feroviarului pe anul 2009, contravaloarea unui salariu suplimentar pe anii 2007, 2008 şi 2009 şi contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe perioada aprilie 2009-februarie 2010;

-obligarea la plata unei compensaţii de minim 6 salarii de bază brute negociate, conform Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură;

-obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul arată că a fost salariatul pârâtei. S. N. C. SA, contractul său de muncă fiind desfăcut din motive ce nu ţin de persoana salariatului. Reclamantul arată că pârâta nu i-a achitat o serie de drepturi salariale, care au ca temei dispoziţii ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate sau de ramură, respectiv art. 64 şi 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, art.81 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar şi art.80 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

În drept se invocă art.40 Codul muncii, art.112 şi 274 C. proc. civ.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte primele de Paşti, Crăciun şi ziua feroviarului pe anul 2009 se invocă inadmisibilitatea acţiunii întrucât, prin procesul verbal din 3.06.2009 încheiat între sindicate şi pârâte s-a dispus suspendarea acestor ajutoare financiare pe anul 2009. Pe fond, se susţine că cererea este neîntemeiată pentru că aceste drepturi nu se poate acorda în lipsa posibilităţilor financiare ale societăţii, ori în anii 2008-2009 societatea s-a aflat într-o situaţie financiară dificilă, înregistrând o scădere economică masivă şi trebuind să se încadreze într-un buget de venituri şi cheltuieli extrem de redus.

Pârâta a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru salariul suplimentar pe anul 2007 în baza art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii. Pentru salariul suplimentar pe ceilalţi ani s-a arătat că aceste drepturi se acordă la propunerea subunităţii, cu aprobarea Consiliului de administraţie al societăţii, clauza din CCM neavând caracter obligatoriu.

Referitor la tichetele de masă, pârâta susţine că acestea se pot acorda în limita bugetului aprobat, conform art.1 ali.2 din Legea nr.142/1998. Ca urmare, acordarea tichetelor depinde de alocaţiile bugetare, iar din aprilie 2009 nu s-a mai prevăzut o alocare bugetară pentru acordarea tichetelor de masă.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea la plata unei compensaţii de minim 6 salarii de bază brute negociate, conform Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură pârâta a solicitat suspendarea soluţionării cauzei în baza art.244 ali.1 pct.1 C. proc. civ. până la soluţionarea dosarului nr.11143/3/2008 al Tribunalului Bucureşti care are ca obiect constatarea nulităţii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010. Această cerere nu a mai fost susţinută în faţa instanţei întrucât, prin precizarea de acţiune formulată, reclamanta a renunţat la judecarea cererii de obligarea la plata unei compensaţii de minim 6 salarii de bază brute negociate, conform Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură.

La dosar au fost depuse: carnetul de muncă şi decizia de concediere a reclamantului şi extrase din contractele colective de muncă invocate de părţi. De asemenea s-au depus hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare de alte instanţe de judecată.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, instanţa reţine următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii este de fapt o apărare de fond care va fi analizată cu această ocazie.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte salariul suplimentar pe anul 2007 este neîntemeiată. Chiar din întâmpinarea pârâtei rezultă că salariul suplimentar se acordă după expirarea anului calendaristic, pentru anul expirat, deci pentru anul 2007, salariul suplimentar se acorda în anul 2008. Ca urmare, acţiunea introdusă la 15.06.2010 este în termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de art.238 alin.1 lit. c din Codul muncii, deci excepţia va fi respinsă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, acţiunea este numai în parte întemeiată şi numai astfel va fi admisă, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare.

Prima de ziua feroviarului aferentă anului 2009 este un drept la care salariaţii pârâtei sunt îndreptăţiţi şi în acest sens acţiunea va fi admisă. Prima de ziua feroviarului pentru anul 2009 trebuie analizată, ţinând cont de faptul că pentru anii 2009-2010 contractul colectiv de muncă s-a încheiat abia în iunie 2009, deci după naşterea dreptului la acordarea acestor sume.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii pârâte pentru anii 2007 – 2008 „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariaţii vor mai beneficia din fondurile angajatorilor de următoarele : „…pentru Ziua Feroviarului, se va acorda o premiere a cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţie cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare.”

CCM pe anii 2007-2008 a fost prelungit prin actul adiţional nr. 2093/08.04.2008 până la data de 31.12.2008, când părţile semnatare au început negocierile pentru noul contract colectiv de muncă.

CCM pentru anii 2009–2010 a fost înregistrat la DMPSM Bucureşti sub nr. 2584 la data de 04.06.2009 iar conform dispoziţiilor art. 24 alin. 3 din Legea nr.130/1996 contractele de muncă se aplică de la data înregistrării.

Este adevărat că în procesul verbal din 03.06.2009 încheiat cu ocazia discuţiilor purtate pentru încheierea acestui nou contract colectiv, există prevederea că premierea pentru Ziua Feroviarului nu se mai acordă începând cu 01.01.2010, dar dreptul aferent anului 2009 era deja născut – (23.04.2009), iar clauza contractuală nu poate să retroactiveze.

Problema juridică, care se ridică în cauză este referitoare la dispoziţiile aplicabile pentru perioada 31.12.2009 – data încetării vechiului contract colectiv şi data de 04.06.2009 – data intrării în vigoare a noului contract colectiv.

Pentru această perioadă când la nivelul unităţii pârâte nu exista o reglementare proprie erau aplicabile dispoziţiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, iar dispoziţiile art. 247 Codul Muncii cuprind o dispoziţie expresă în acest sens „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior”. Deci nu se poate susţine că pentru perioada în discuţie ar exista un vid contractual între părţi, contractele colective încheiate la nivel naţional sau la nivel de ramură sau grup aplicându-se potrivit art. 11 alin. 1 lit. B din Legea nr. 130/1996 tuturor salariaţilor care fac parte din acel grup.

Din actele depuse la dosar reiese că la nivelul grupului de unităţi din transportul feroviar s-a încheiat contract colectiv de muncă pentru anii 2006-2008, care la art. 71 prevede că „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţie, la nivelul clasei 1 de salarizare”, într-o reglementare identică cu cea din CCM încheiat la nivel de unitate. Acest contract şi-a produs efectele pentru anii 2006-2008, însă prin act adiţional înregistrat la MMFES sub nr. 370/20.06.2008 s-a stabilit prelungirea efectelor contractului pentru încă 48 de luni începând cu data înregistrării actului adiţional, deci până în anul 2010.

Faţă de cele reţinute mai sus reiese că, pentru anul 2009, izvorul normativ al pretenţiilor reclamantului îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unităţi. Contractul încheiat la nivel de grup de unităţi era aplicabil unităţii pârâte în anul 2009 deoarece aceasta este semnatară a acestui contract – conform anexei 4 punct 3 la acesta. În concluzie, în calitate de semnatari ai acestui CCM, reclamantei şi pârâtei li se aplică clauzele contractuale ale acestuia.

Odată încheiat în condiţiile arătate, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţile semnatare, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, iar potrivit art. 40 alin. c din Codul Muncii angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă şi din contractele individuale de muncă.

Nu se poate reţine susţinerea pârâtei în sensul că prin aceste prevederi s-a creat numai o posibilitate de acordare a acestui drept şi nu o obligaţie, deoarece prevederile contractului sunt ferme, în acest sens folosindu-se termenul „…se va acorda salariaţilor o premiere al cărui cuantum va fi stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare; …”. De asemenea faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de Administraţie al societăţii de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul solicitat de pârâtă, ca inexistenţa dreptului, deoarece existenţa lui rezultă din clauza contractuală în discuţie, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia şi nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părţi prin clauza contractuală în discuţie, aşa încât în lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. În fine, fiind un drept care îşi are o deplină reglementare legală şi contractuală, exerciţiul lui nu poate fi îngrădit de dificultăţile financiare ale societăţii, care şi-a asumat prin negocierea şi semnarea CCM această obligaţie (corelativă dreptului în litigiu).

În ceea ce priveşte prima de Paşti pentru anul 2009 pretenţiile formulate prin acţiune sunt de asemenea întemeiate şi vor fi admise.

Acordarea acestei prime este prevăzută tot de art.64 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar dreptul la acordarea acestui ajutor financiar s-a născut în aprilie 2009, deci înainte de 3.06.2009, dată la care s-a încheiat procesul verbal prin care s-a suspendat acordarea ajutoarelor financiare pe anul 2009 şi s-a negociat renunţarea la acestea pentru anul 2010. Având în vedere şi toate argumentele arătate la punctul 1 tribunalul apreciază că pârâtele datorează salariaţilor prima de Paşti pentru anul 2009.

Prima de Crăciun pentru anul 2009 a fost prevăzută în Contractele colective de muncă din domeniul de activitate al părţilor, însă la 3.06.2009 s-a încheiat procesul-verbal care a dus la încheierea Contractului colectiv de muncă al S. N. C. SA. Acest proces-verbal a fost semnat de reprezentanţii tuturor sindicatelor reprezentative ale salariaţilor din S. N. C. SA. Contractul colectiv de muncă al S. N. C. SA. pe anii 2009-2010 a fost înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului Bucureşti sub nr.2584 din 4.06.20009 şi, în art.64 alin.1 şi 2 a prevăzut că drepturile solicitate au fost suspendate pentru anul 2009. De altfel, această suspendare a fost convenită de partenerii sociali încă prin procesul verbal din 3.06.2009. Ca urmare, drepturile născute după această dată nu mai pot fi acordate, iar cererea de a se plăti prima de Crăciun pe anul 2009 este neîntemeiată.

Reclamantul a mai solicitat acordarea salariului suplimentar pe anii 2007-2009, drept prevăzut de art.30 din Contractul colectiv de muncă al S. N. C. SA Acest text prevede că: pentru desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Din modul de redactare a textului se observă că acesta instituie o facultate şi nu o obligaţie în sarcina angajatorului. În plus, anexa la contractul colectiv rezultă şi că acordarea acestui drept este condiţionată de conduita angajatului la locul de muncă.

Este adevărat că un contract colectiv de muncă este obligatoriu pentru părţile contractante şi, în baza art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii obligă angajatorul să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din el. Însă tot atât de adevărat este că orice clauză contractuală trebuie interpretată în litera şi spiritul său. Ori modul de redactare a art.30 impune concluzia că acesta nu stabileşte o obligaţie în sarcina angajatorului, ci doar o facultate a cărei materializare depinde de mai mulţi factori, printre care şi posibilităţile financiare ale angajatorului. Ca urmare, pretenţia formulată a fost respinsă.

În ceea ce priveşte acordarea tichetelor de masă pe perioada aprilie 2009-februarie 2010 acţiunea s-a găsit neîntemeiată şi a fost respinsă.

Acordarea tichetelor de masă este guvernată de Legea nr.142/1998 care, în art.1 alin.2 arată că tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.

Din acest text legal care constituie legea cadru în materie, rezultă că şi acordarea tichetelor de masă este un drept stabilit în favoarea angajatului condiţionat de existenţa alocaţiilor bugetare, deci de prevederea acestora în bugetele de venituri şi cheltuieli. Întrucât pârâta a arătat că din aprilie 2009 nu a mai beneficiat de alocaţii bugetare cu această destinaţie, cererea de acordare a tichetelor este neîntemeiată şi a fost respinsă.

În baza art.246 C. proc. civ. luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii de obligare a pârâtelor la o plată compensatorie de minim 6 salarii de bază brute negociate.

În baza art.274-276 C. proc. civ., urmare a admiterii în parte a acţiunii, pârâtele au fost obligate la cheltuieli de judecată parţiale (jumătate din onorariul de avocat).