Codul muncii, art. 161 alin. 4
Codul civil, art. 1082-1088
Pentru drepturile salariale restante pot fi acordate dobânzi legale şi actualizarea cu rata indicelui de inflaţie, deoarece natura lor juridică este diferită. Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadenţă a sumei datorate, creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective, în timp ce actualizarea cu indicele inflaţiei are ca finalitate păstrarea valorii reale a sumei de bani.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 842 din 6 aprilie 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 77/17.01.2011, pronunţată în dosarul nr. 10452/30/2010, Tribunalul Timiş a admis in parte acţiunea formulată de reclamanta L. M. în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL, Iaşi.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 11.700 lei, drepturi salariale restante, actualizată cu rata inflaţiei calculată de la scadenţa lunară a drepturilor salariale restante până la data de 18.11.2010 şi cu dobânda legală începând cu data de 19.11.2010 până la plata efectivă.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a unei compensaţii de un salariu lunar.
A respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost angajata societăţii pârâte. în baza contractului individual de muncă nr. 246392/04.07.2006, în funcţia de inginer constructor şi, prin decizia nr. 688/03.09.2010, reclamantei i-a încetat contractul individual de muncă, în temeiul art. 65 alin.1 din Codul Muncii, începând cu data de 01.10.2010.
Pârâta nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit integral obligaţia de plată a drepturilor salariale cuvenite pentru prestată de reclamantă în cadrul societăţii pârâte, pentru perioada 01.02.2010-01.10.2010, iar reclamanta a depus dispoziţia de încasare din data de 28.09.2010, pentru suma de 77,90 lei, constând în avans salariu pentru luna februarie 2010, astfel că a rămas salariu neachitat în cuantum de 11.700 lei.
Conform prevederilor art. 40 alin.2 lit. c din Codul muncii, „angajatorului îi revine obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”, iar potrivit prevederilor art. 154 alin. 2 din Codul muncii, „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.
Art. 161 alin 1 Codul muncii, prevede că: „salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”.
Conform prevederilor art. 163 alin. 1 din Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.
În baza acestor texte de lege, instanţa de fond, constatând că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată, având în vedere şi dispoziţiile art. 287 din Codul Muncii, care prevede că: „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”, a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.700 lei, reprezentând drepturi salariale restante aferente perioadei 01.02.2010-01.10.2010.
În contractul individual de muncă al reclamantei, la lit. J pct. 4 se prevede că salariul se plăteşte în 27 ale lunii-chenzina I şi restul în 12 ale lunii următoare.
Reclamanta a solicitat actualizarea sumei conform indicelui de inflaţie, precum şi plata dobânzii legale, începând cu data scadentei şi până la data plăţii efective, cerere pe care tribunalul a găsit-o admisibilă în parte, ţinând cont şi de prevederile art.1082 din Codul civil, art.161 alin. 4 din Codul muncii şi art.1088 din Codul civil, dispunând că drepturile băneşti acordate vor fi actualizate în raport cu rata inflaţiei calculată de la scadenţa lunară a drepturilor salariale restante până la data de 18.11.2010 şi cu dobânda legală începând cu data de 19.11.2010, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, şi până la data plăţii efective, deoarece nu se pot suprapune cele două forme de despăgubiri solicitate.
În temeiul prevederilor art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, a fost obligată aceeaşi pârâtă la plata către reclamantă a unui salariu lunar cu titlu de salariu compensatoriu, datorită concedierii ei pentru motive ce nu ţin de persoana sa.
Referitor la obligarea pârâtei la despăgubiri, în cuantum de 10.000 lei, cu titlu de daune morale, corespunzătoare prejudiciului suferit, urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor contractuale de plată a salariilor, tribunalul a reţinut, în baza art. 269 din Codul muncii, că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pentru angajarea răspunderii civile contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, culpa făptuitorului – sub forma intenţiei sau neglijenţei ori imprudenţei, cauzarea unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta reprezintă orice faptă prin care, urmare a nerespectării unei obligaţii contractuale, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
În speţă, susţinerea că s-a produs un prejudiciu prin neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale de plata a salariilor nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, deşi reclamanta a făcut dovada că a avut probleme materiale, nu a dovedit că i s-a cauzat un prejudiciu moral, iar, pe de altă parte, pârâta a fost obligată la plata salariilor restante actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, motiv pentru care s-a respins acest petit.
Petitele vizând obligarea pârâtei la eliberarea adeverinţei cu contribuţiile la fondul de şomaj şi la plata salariului pe lunile în care nu a eliberat adeverinţa necesară la şomaj, au fost respinse ca rămase fără obiect, însăşi reclamanta, prin concluzii, arătând că aceste capete de cerere au rămas fără obiect.
Reclamanta a formulat recurs, în termenul legal, solicitând admiterea recursului, casarea parţială a hotărârii atacate, şi, pe cale de consecinţă, rejudecând cauza, să se dispună obligarea pârâtei la plata:
– dobânzilor legale pentru întârzierea la plată a salariilor şi actualizarea cu rata inflaţiei până la data achitării, având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natură juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune, respectiv aceea de daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar a doua constând în valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, repectiv de daune compensatorii, conduce la concluzia că este admisibil cumulul acestora.
– salariilor compensatorii de la data concedierii: 01.10.2010 şi până la data expedierii adeverinţei necesare obţinerii ajutorului de şomaj: 19.11.2010, deoarece administratorul firmei ştia atât situaţia financiară, cât şi pe cea de sănătate, dar a tărăgănat completarea şi expedierea acestei adeverinţe.
– daunelor morale şi daunelor interese în valoare de 10.000 lei, deoarece a plătit dobânzi nejustificate, din lipsa salariului, la bănci, la casa de amanet, s-a îmbolnăvit cronic de inimă, din cauza stresului şi tensiunii datorat de nesiguranţa zilei următoare. Pe perioada celor doi ani, în care salariile erau plătite mereu cu întârzieri foarte mari, a acumulat restanţe la plata utilităţilor.
În drept, recursul nu a fost motivat.
Pârâta a formulat recurs, în termenul legal, împotriva aceleiaşi sentinţe solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi admiterii în parte a acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata drepturilor salariale datorate acesteia pentru perioada februarie – septembrie 2010.
În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond a respins acţiunea în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru plata cu întârziere a obligaţiilor salariale şi la plata contribuţiilor aferente drepturilor salariale ale reclamantei la bugetul de stat.
Se susţine că tribunalul în mod greşit a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, în valoare de 11.070 lei, pe perioada februarie – septembrie 2010, actualizată cu rata inflaţiei până la data de 18.11.2010 şi cu dobânda legală începând cu data de 19.11.2010.
În perioada 22.06.2010 – 26.07.2010, reclamanta L. M. Figurează, conform actelor depuse la dosarul cauzei, cu contractul de muncă suspendat în baza dispoziţiilor art. 52, alin. 1, lit. d din Codul muncii, context în care în această perioadă urma să beneficieze de indemnizaţia acordată conform legii, iar nu de drepturi salariale.
Astfel, din corespondenta purtată cu L.M., pe e-mail, trimiţându-se registrul de casă lunar, registru de casă pe care îl întocmea şi îl trimitea la sediul pârâtei din laşi, rezultă foarte clar faptul că aceasta a primit drepturile salariale integral pentru lunile februarie – martie 2010 şi, de asemenea, că i s-a achitat parţial luna aprilie 2010, plăţi care s-au făcut cu întârziere, data plaţii rezultând din tabelul anexă.
De asemenea, în lunile iulie şi august 2010, aceasta a fost pontată în concediu de boală, astfel cum rezultă din foaia colectiva de prezenţă pe care chiar reclamanta L.M. o întocmea.
Din foaia colectivă, întocmită şi semnată de reclamantă, pentru lunile august şi septembrie 2010, rezultă că aceasta a beneficiat de concediu fără salariu, respectiv 9 zile în luna august şi 21 de zile în luna septembrie, motiv pentru care pentru aceasta perioada nu i se datorează drepturi salariale.
S-au achitat integral drepturile salariale cuvenite reclamantei, care îşi primea salariul din veniturile obţinute la punctul de lucru din Timişoara, sens în care nu se puteau înregistra restanţe la plata drepturilor salariale. Cu toate acestea, având în vedere faptul că până la înregistrarea cererii de recurs nu a reuşit identificarea tuturor drepturilor salariale încasate de reclamantă, fiind schimbat întreg personalul de la contabilitate, având în vedere actele anexate, recurenta consideră că datorează pârâtei L. M. doar 6.565,1 lei, cu titlu de drepturi salariale neachitate.
Examinând recursul formulat de către pârâta recurentă SC R. SRL prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta a deţinut funcţia de inginer constructor, conform contractului individual de muncă nr. 246392/04.07.2006, raporturile de muncă încetând la data de 01.01.2010, potrivit deciziei nr. 688/03.09.2010.
Pretenţiile reclamantei L,M, reprezintă drepturi salariale, pretins a fi datorate de către angajatorul SC „R.”, SRL pentru perioada 01.02.2010-01.10.2010.
Din înscrisurile depuse la dosarul instanţei de fond şi tabelul anexat de către pârâta SC R, SRL în recurs, rezultă că pentru perioada anterior menţionată, angajatorul datora suma de 10.157 lei, în condiţiile în care reclamanta a figurat în concediu de odihnă, concediul medical, respectiv învoită în lunile iulie, august şi septembrie 2010, contractul individual de muncă al reclamantei fiind suspendat în perioada 22.06.2010-26.07.2010, în temeiul art. 52 al.1 lit.d din Codul muncii, conform foilor colective de prezenţă depuse de către societatea angajatoare, evidenţe care au fost întocmite chiar de către reclamantă.
Potrivit menţiunilor efectuate, sub semnătură, de către reclamantă pe fluturaşii de salariu, respectiv pe dispoziţia de plată, angajatorul a efectuat plăţi salariatei într-un cuantum de 4587,9 lei, astfel că au mai rămas de plată drepturi salariale în valoare de 5569,1 lei.
În acest context, potrivit dispoziţiilor art. 312 raportat la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul formulat de către pârâta recurentă SC R.SRL şi a modificat parţial sentinţa civilă recurată, reţinând în sarcina angajatorului plata sumei de 5569,1 lei cu titlu de drepturi salariale.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că pentru debitul principal nu pot fi acordate dobânzi legale şi actualizarea cu rata indicelui de inflaţie, deoarece astfel cum susţine şi reclamanta recurentă, natura juridică a pretenţiilor este una diferită. Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadenţă a sumei datorate, creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective, în timp ce actualizarea cu indicele inflaţiei are ca finalitate păstrarea valorii reale a sumei de bani. Dispoziţiile legale incidente în cauză sunt prevederile art. 1082-1088 Cod civil.
Referitor la motivul de recurs ce priveşte acordarea de daune compensatorii de la data concedierii 01.10.2010 şi până la data expedierii adeverinţei necesare obţinerii ajutorului de şomaj, instanţa de recurs a reţinut că nu există nici un temei legal pentru acordarea unei sume de bani, cu titlu de salarii compensatorii pentru această perioadă, salariul compensatoriu reprezentând un ajutor financiar acordat de către angajator la momentul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.
Reclamanta, astfel cum a concluzionat şi instanţa de fond, nu a probat un prejudiciu moral cauzat de plata cu întârziere, respectiv neplata salariului, nefiind dovedit că afecţiunile reclamantei au fost determinate de neîndeplinirea obligaţiei angajatorului privind plata salariului, iar în ceea ce priveşte daunele interese, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că angajarea creditului şi amanetarea unor obiecte au fost determinate de neplata salariului. În plus reclamanta recurentă nu a dovedit plata dobânzilor bancare şi a cheltuielilor impuse de încheierea contractelor de amanet pentru a pretinde că a suportat un prejudiciu.
Reţinând ca întemeiat motivul de recurs ce priveşte acordarea dobânzii legale şi a ratei de inflaţie, în conformitate cu prevederile art. 312 şi art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamantei şi a modificat în parte sentinţa civilă recurată în sensul obligării pârâtei SC R. SRL să plătească reclamantei L.M. suma de 5569,1 lei cu titlu de drepturi salariale, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală de la scadenţă şi până la data plăţii, precum şi la actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânzile legale corespunzătoare sumelor achitate cu întârziere cu începere de la data scadenţei şi până la data plăţii, menţinând în rest sentinţa civilă recurată.
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanţa a luat act de faptul că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
