S-a anulat decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr. 66516/04.02.2008 emisă de intimată, şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii.
A fost obligată intimata către contestator la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, calculate de la data desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi până la data reintegrării efective.
A fost obligată intimata către contestator la plata diferenţelor de diurnă calculate la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995 pentru perioada delegării în străinătate în intervalul aprilie 2005-2008, la plata sumei de 3528 lei reţinută cu titlu de penalizări, la plata concediilor de odihnă aferente anilor 2006-2007, la plata concediului medical aferent perioadei 01.02.2008-29.02.2008, precum şi la plata sumei de 1333,10 lei cheltuieli de judecată.
S-au respins celelalte pretenţii ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin contestaţia formulată şi înregistrată sub nr. 1208/121/06.03.2008 pe rolul Tribunalului Galaţi, contestatorul V.S. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. A S.R.L. SIBIU anularea deciziei nr. 66516/04.02.2008 privind sancţionarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, reîncadrarea în muncă pe postul deţinut anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente, plata diferenţelor de diurnă calculate la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995, plata concediilor de odihnă pentru anii 2006-2007, plata sumei de 3528 lei reţinută cu titlul de penalizări, plata concediului medical aferent perioadei 01.02.2008 – 29.02.2008, plata bonurilor de masa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-şi în fapt contestaţia a arătat că a fost angajat al unităţii intimate în funcţia de şef de agenţie, fiind trimis periodic în delegaţii în afara ţării.
A învederat că deoarece s-a îmbolnăvit grav din cauza programului de lucru şi a condiţiilor de muncă şi de cazare a fost nevoit să revină în ţară şi la data de 01.02.2008 a fost internat în spital.
A mai arătat că deşi intimata a cunoscut situaţia sa, în data de 04.02.2008 i-a fost desfăcut în mod nelegal contractul de muncă încălcându-se prevederile art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
În susţinerea contestaţiei a depus la dosar o serie de acte şi înscrisuri.
Intimata nu a formulat întâmpinare depunând la dosar o serie de acte.
Prin dispoziţia nr. 66516/04.02.2008 emisă de intimată s-a dispus desfacerea ea disciplinară a contractului de al contestatorului art. 61 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
Decizia contestată a fost emisă pe data de 04.02.2008 dată la care contestatorul se afla în incapacitate temporară de muncă iar potrivit disp. art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii.
Astfel instanţa a reţinut că intimata în mod nelegal a procedat la desfacerea contractului de muncă al contestatorului în perioada incapacităţii temporare de muncă, motiv pentru care a dispus reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale până la data reintegrării efective.
Referitor la capătul de cerere privind plata diferenţelor de diurnă calculată la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995 pentru perioada delegării în străinătate, instanţa a reţinut că potrivit disp. art. 45 lit. b teza finală din CCM unic la nivel naţional 2007 – 2010, nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice.
În speţă, intimata acorda contestatorului o diurnă la un nivel inferior celui stabilit prin art. 45 lit. b din CCM unic la nivel naţional 2007-2010, motiv pentru care instanţa a obligat intimata să plătească diferenţa dintre diurna primită şi diurna la minim conform H.G. nr. 518/1995.
În ce priveşte restituirea sumei de 3528 lei reţinută cu titlul de penalizări, instanţa a reţinut că, potrivit disp. art. 164 din Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi efectuata decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intimata nefăcând dovada că reţinerile au fost efectuate în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
De asemenea, intimata nu a făcut dovada plăţii către contestator a contravalorii concediilor de odihnă pe anii 2006-2007, precum şi a indemnizaţiei pentru concediul medical aferent perioadei 01.02.2008 – 29.02.2008.
În ce priveşte acordarea tichetelor de masă, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada de către contestator că intimata acordă tichetele de masă, motiv pentru care a respins ca nefondat acest capăt de cerere.
Fată de aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul V.S.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata S.C. A SRL Sibiu, considerând-o nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului a arătat că:
În motivarea recursului a arătat că:
1. Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 nefiind indicate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, fiind acordat altceva decât s-a solicitat, în sensul că a obligat-o la plata unor drepturi salariale indexate, majorate şi reactualizate fără a se menţiona şi cuantumul acestor drepturi, deşi reclamantul precizase sumele pe care le solicită.
2. Instanţa de fond nu a analizat toată situaţia de fapt. Astfel, contestatorul nu a depus nici o plângere sau sesizare sau informare timp de trei ani din care să rezulte că are probleme de sănătate sau că este în imposibilitate de a respecta sarcinile de serviciu. În condiţiile în care angajatorul nu a avut cunoştinţă de problemele medicale ale salariatului, era normal ca acesta să fie cercetat disciplinar pentru lipsa nejustificată de la serviciu şi pentru predarea gestiunii unei alte persoane. Contestatorul nu a fost internat în spital în perioada menţionată în actele medicale ci a fost prezent la domiciliu, acesta prezentându-se la locul de muncă de unde a luat cunoştinţă de decizie şi a doua zi a refuzat primirea corespondenţei.
Decizia ca perioada 31.01.2008-05.03.2008 să fie considerată concediu fără plată a fost luată după ce în discuţia din data de 25.02.2008, i s-a comunicat contestatorului ca societatea este în imposibilitate de a plăti concediile medicale din cauza unor vicii de formă şi fond.
3. A precizat recurenta motivul pentru care nu a luat în calcul certificatul medical nr. 8997087 acordat la data de 11.02.2008, indicând vicii de formă ale acestuia : necompletarea corespunzătoare a rubricii descrise la art. 21 din Ordinul nr. 233/2006 care dispune ca, în cazul concediului medical acordat pentru internarea în spital se bara cu o linie termenul „Ambulatoriu”; s-au încălcat disp. art. 18 alin. 1 din Ordinul 60/2006 în sensul că a fost acordat şi eliberat la o altă dată decât data externării. De asemenea, nu este corect nici certificatul medical nr. 8997309/15.02.2008 întrucât nu a fost emis de medicul de familie, nu are viza medicului de medicina muncii şi a fost emis fără ca intimatul să prezinte adeverinţa.
4. În ceea ce priveşte acordarea diurnei externe, a arătat că art. 1, art. 2 şi 16 din H.G. nr. 518/1995 privesc în mod special misiunile cu caracter temporar şi instituţiile faţă de care se acordă drepturile în condiţiile reglementate de art. 5 şi 7 din hotărâre iar norma cuprinsă în art. 17 are doar caracter de recomandare pentru ceilalţi agenţi economici, situaţie în care se regăseşte şi recurenta. Drepturile salariale fac obiectul negocierii directe între angajat şi angajator, fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă şi în contractul individual de muncă.
În drept, a întemeiat recursul pe disp. art. 261, 299-316 C.pr. civilă.
A depus la dosar practică judiciară, cartea de muncă a contestatorului şi alte înscrisuri care se regăsesc şi la dosarul de fond.
Intimatul contestator V.S. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică. A depus la dosar practică judiciară.
Prin decizia civilă nr. 124/R/30.01.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de pârâta SC A SRL, cu sediul în Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 999/02.09.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi.
A fost modificată în parte sentinţa civilă nr. 999/02.09.2008 a Tribunalului Galaţi în sensul că:
A fost înlăturată menţiunea privind obligarea intimatei către contestator la plata diferenţelor de diurnă calculate la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995 pentru perioada delegării în străinătate în intervalul aprilie 2005 – 2008.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate.
Au fost avute în vedere următoarele considerente:
Au fost avute în vedere următoarele considerente:
Primul motiv de recurs nu poate fi reţinut întrucât prima instanţă a indicat toate argumentele pe care le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii inclusiv temeiurile de drept. Astfel, a precizat că, potrivit disp. art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat că decizia de concediere este nelegală iar restabilirea situaţiei anterioare este prevăzută de art. 78 din Codul muncii.
De asemenea, a indicat prima instanţă faptul că este aplicabilă H.G. nr. 518/1995 în ceea ce priveşte diurna.
S-a arătat că restituirea sumei de 3528 lei reţinută cu titlu de penalizări este întemeiată potrivit art. 164 din Codul muncii.
Faţă de cele arătate, se constată că hotărârea respectă prevederile art. 261 Cod procedură civilă.
Referitor la faptul că nu s-a indicat cuantumul sumei datorate, Curtea arată că acesta nu poate constitui un motiv de recurs, întrucât creanţa, aşa cum a fost stabilită de prima instanţă, este determinabilă chiar dacă nu determinată. Ceea ce susţine recurenta este doar o problemă de şi nu motiv de nelegalitate sau netemeinicie a unei sentinţe. Susţinerea intimatei că s-a acordat altceva decât s-a solicitat este lipsită de interes întrucât cel care ar fi putut emite critici cu privire la acest aspect nu putea fi decât reclamantul însă acesta nu a declarat recurs.
Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.
Astfel, din biletul de ieşire din spital eliberat la data de 08.02.2008 rezultă că intimatul contestator a fost internat în spital în perioada 01-08.02.2008 iar din certificatele de concediu medical nr. 8997087 şi 89970309 rezultă, de asemenea, că intimatul se afla în concediu medical de la data de 01.02.2008-29.02.2008.
Textul art. 60 litera a din Codul muncii este clar şi lipsit de echivoc: nu se poate fi dispusă concedierea unui salariat pe durata incapacităţii temporare de muncă.
Faţă de dispoziţiile legale, situaţia de fapt scoasă în evidenţă de către recurentă nu schimbă cu nimic cele reţinute de instanţa de fond şi nici nu poate duce la altă soluţie decât anularea deciziei de concediere emisă cu nerespectarea disp. art. 60 lit. a din Codul muncii.
Faptul că unitatea recurentă a aprobat concediu fără plată în perioada 31.01.2008-05.03.2008 nu afectează dreptul contestatorului la concediul medical întrucât concediul fără plată şi concediul medical sunt noţiuni distincte, reglementate diferit. Pe perioada concediului medical se suspendă contractul individual de muncă, de drept, potrivit disp. art. 50 lit. b din Codul muncii. În aceste condiţii, concediul fără plată nu antamează perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă perioadă pentru care se plăteşte o indemnizaţie din fondul de asigurări sociale şi nu din patrimoniul angajatorului. Deci, concediul medical primează, contrar susţinerilor recurentei.
Nici al treilea motiv de recurs nu este considerat ca întemeiat.
Faptul că nu s-a barat cu o linie termenul de „Ambulatoriu” în condiţiile în care intimatul a fost internat în spital nu este relevant în cauză întrucât intimatul nu a fost internat pe întreaga perioadă menţionată în certificatul de concediu medical ci doar în perioada 01-08.02.2008. Acesta este şi motivul pentru care certificatul medical a fost eliberat la o dată ulterioară datei externării, întrucât intimatul a beneficiat de concediu medical nu doar pe perioada internării ci şi ulterior acesteia astfel că nu au fost încălcate prevederile art. 18 alin. 1 din Ordinul nr. 60/2006.
Şi în ceea ce priveşte al doilea certificat medical, nr. 8997909, se poate observa că este vizat de către medicul de familie.
Oricum, instanţa nu reţine ca fondată afirmaţia recurentei în sensul că nu poate plăti indemnizaţia de concediu medical pentru vicii de formă ale certificatelor de concediu medical, oricare ar fi acestea. Recurenta face doar afirmaţia că ar fi restituit contestatorului certificatele în vederea completării corecte a acestora însă nu face nici o dovadă în acest sens. Atât timp cât responsabilitatea de a completa corect certificatele medical revine, potrivit legii, medicului, nu se poate lua dreptul salariatului de a beneficia de indemnizaţia de concediu medical pentru o culpă care nu îi aparţine. Unitatea, în cazul în care ar fi constatat vicii de formă şi erori în completare, trebuia să comunice aceste aspecte contestatorului salariat, în baza principiului informării, pentru ca acesta să le poată prezenta medicului ce le-a eliberat în vederea rectificării. Simplul refuz la plata indemnizaţiei nu duce la concluzia că unitatea a fost de bună-credinţă.
Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, la dosarul de fond, recurenta nu şi-a făcut nici un fel de apărări, nefiind prezentă decât la ultimul termen de judecată când a pus concluzii, precizând doar că societatea nu are cum să plătească drepturile derivate din concediul medical însă fără să indice şi motivele, fără să depună întâmpinare, fără să propună nici o probă astfel că prima instanţă a analizat corect situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută din probele administrate.
Nici în recurs recurenta nu a depus înscrisuri din care să rezulte că a informat salariatul despre erorile strecurate în certificate şi acesta ar fi refuzat să le remedieze. Dimpotrivă, din adresa nr. 618223/30.10.2008 rezultă că însăşi unitatea s-a adresat compartimentului „Contabilitate”, solicitând să se plătească contestatorului indemnizaţia de concediu medical pe perioada 01.02.-29.02.2008. Simple susţineri nedovedite nu au consecinţe juridice, potrivit disp. art. 1161 din Codul civil.
Faptul că revendicările salariatului nu au fost aduse la cunoştinţa societăţii înainte de anulare deciziei de desfacere a contractului de muncă nu schimbă soluţia instanţei de fond, acesta neavând nici o obligaţie legală de a încunoştiinţa anterior pe angajator de eventuale revendicări salariale.
Al patrulea motiv de recurs este apreciat însă ca întemeiat de către Curte.
Într-adevăr, conform contractului colectiv de muncă la nivel naţional, nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice, în speţă, H.G. nr. 518/1995.
Deci, textul din contractul colectiv de muncă la nivel naţional are caracterul unei norme de trimitere la actul normativ menţionat mai sus, pe deplin aplicabil în cauză.
Însă, instanţa de fond nu a observat disp. art. 17 alin. din Hotărârea de Guvern care precizează că se recomandă agenţilor economici, alţii decât cei prevăzuţi la art. 16 alin. (1), precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri.
Deci, norma este facultativă şi nu imperativă astfel că, în mod corect recurenta a plătit contestatorului drepturile de diurnă la nivel negociat din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, susţinerile acesteia fiind astfel corecte.
Practica altor instanţe depusă la dosar de nu poate obliga instanţa a da o soluţie identică întrucât nu reprezintă izvor de drept iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României, a precizat faptul că, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate supra competenţei lor teritoriale iar rolul de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.
Titlu: Plata compensatorie
Cuprins pe materii: Dreptul muncii
Legislaţie relevantă: art. 969, 977 Cod civil
Rezumat: Acordarea plăţilor compensatorii se realizează potrivit ofertei angajatorului însuşită de către salariat la momentul disponibilizării.
Hotărârea:
Prin sentinţa civilă nr. 924/13.08.2008 Tribunalul Galaţi a admis în parte acţiunea promovată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta SC A.M. GALATI SA .
A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1010,5 lei cu titlu de plăţi compensatorii aferente lunii ianuarie 2008 şi apoi câte 2021 lei lunar până în luna octombrie 2008 inclusiv, actualizate la rata inflaţiei cu începere de la data pronunţării şi până la data plăţii efective.
Prin cererea formulată şi înregistrată la Tribunalul Galaţi sub nr. 4497/121/2008 reclamanta P.A. a solicitat obligarea pârâtei SC „A.M.” Galaţi la plata drepturilor salariale restante în sumă de 2021 lei începând cu data de 15.ian.2008 la zi.
În fapt a susţinut că a fost angajată la SC „A.M.” Galaţi până la data de 1.11.2007 când a acceptat o disponibilizare voluntară, sens în care s-a emis decizia nr. 95913. La data respectivă disponibilizarea s-a efectuat pe baza unei scheme de plecări voluntare aprobată de conducerea unităţii prin care în funcţie de vechimea în unitate se acordau un număr de salarii compensatorii. Deşi potrivit schemei de disponibilizare urma să primească 12 salarii compensatorii până la data pensionării, cu începere din luna ianuarie 2008 pârâta nu i-a mai efectuat aceste plăţi cu motivarea că îndeplineşte condiţiile de pensionare. În luna ianuarie 2008 pârâta a efectuat o plată parţială a primit doar suma de 1010,5 lei cu titlu de salariu compensatoriu. Consideră că este prejudiciată prin modul în care unitatea angajatoare interpretează clauzele disponibilizării voluntare, deoarece dreptul la nu este o obligaţie, motiv pentru care a promovat prezenta cerere.
În susţinerea acţiunii a solicitat proba cu acte.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că reclamanta îndeplineşte condiţiile pentru la limită de vârstă şi faţă de clauzele disponibilizării colective nu mai are dreptul să încaseze salarii compensatorii.
Deşi reclamanta îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă,se constată că acesta este totuşi îndreptăţită să primească salariile compensatorii în continuare, pentru următoarele motive:
Schema de plecări voluntare din 12.06.2007 nu poartă ştampila unităţii angajatoare şi conţine clauze îndoielnice care nu pot fi interpretate decât în favoarea reclamantei ca parte contractantă subordonată pârâtei în raportul de muncă.
Astfel angajaţii cu o vechime în muncă de peste 15 ani dar care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare beneficiază potrivit schemei de disponibilizare voluntară de un număr de 12 salarii compensatorii, iar angajaţii care au vechime de peste 15 ani şi îndeplinesc condiţiile de pensionare în următoarele 12 luni de la data depunerii cererii de disponibilizare, vor primi salarii compensatorii până la data pensionării.
Pârâta nu a dovedit că această clauză de disponibilizare voluntară (pentru cei care îndeplinesc condiţiile de pensionare în 12 luni de la data depunerii cererii) a fost clar şi neechivoc negociată cu salariaţii care au acceptat disponibilizarea astfel încât să se poată stabili dincolo de orice îndoială care a fost motivaţia pentru care reclamanta a acceptat disponibilizarea deoarece dreptul la pensie este un drept fundamental şi nu o obligaţie astfel cum prevede Legea 19/2000.
Fiind vorba de o disponibilizare voluntară părţile erau libere să negocieze şi să prevadă acordarea salariilor compensatorii chiar şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare ca un stimulent pentru angajaţi şi pentru a preveni pierderi în patrimoniul angajatorului. Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că pârâta beneficiază de consiliere juridică specializată şi putea şi chiar avea obligaţia să insereze în planul de disponibilizare clauze exprese şi neinterpretabile. Ar fi inechitabil pentru reclamantă să beneficieze de un regim de protecţie sub nivelul salariaţilor care se află în situaţii similare (cu vechime de peste 15 ani dar mai mică decât aceasta şi care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare în 12 luni de la data depunerii cererii de disponibilizare).
În condiţiile mai sus expuse s-a reţinut că pârâta nu a explicitat şi nu a diferenţiat la momentul disponibilizării între data naşterii dreptului la pensie şi data exercitării acestui drept. În consecinţă aceste dubii cu privire la momentul până la care se datorează venitul de completare profită reclamantei. Ca urmare are dreptul la salarii compensatorii cu începere din luna noiembrie 2007, data disponibilizării voluntare şi până în noiembrie 2008 inclusiv, adică timp de 12 luni, în sumă de 2021 lei lunar. În luna ianuarie 2008 a primit doar 1010,5 lei şi ca urmare are dreptul la diferenţa de 1010,5 lei.
Pentru considerentele mai sus menţionate, potrivit art. 969,977 şi urm. C.civ. în ref. la art. 39 lit. j Codul muncii s-a constatat că acţiunea este fondată în parte, motiv pentru care a admis-o în limita sumei solicitată de reclamantă.
S-a dispus actualizarea sumelor acordate prin prezenta hotărâre, pentru a asigura o reală şi efectivă despăgubire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A.M. Galaţi S.A. considerând-o nelegală şi netemeinică.
În primul rând a arătat că instanţa de fond nu a precizat şi alte norme de drept material în justificarea soluţiei date şi este evident că disp. art. 969, 977 şi următoarele din Codul civil şi art. 39 lit. j din Codul Muncii sunt motive străine de natura pricinii, acest fapt echivalând cu o nemotivare a sentinţei recurate.
În al doilea rând, instanţa de fond a interpretat în mod greşit natura şi înţelesul a cestui act juridic subliniindu-i natura dintre un act unilateral al angajatorului într-o convenţie care trebuia negociată cu salariaţii şi căruia ar fi trebuit să-i fie aplicabile disp. art. 969, 977 Cod Civil.
În al treilea rând, hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu se întemeiază pe nici o normă juridică de drept material care să poată constitui premiza majoră a soluţiei pronunţate în cauză.
În drept a invocat disp. art. 304 pct. 7 şi 9 şi 3041 Cod procedură civilă.
În concluzie a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă, ca nefondată.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima susţinere în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, se observă că din chiar argumentarea acestui motiv rezultă o situaţie contrară celei invocate, deoarece chiar recurenta recunoaşte că acordul exprimat pentru încetarea raporturilor de muncă a avut la bază oferta concretizată în aşa numita ,,schemă de plecări voluntare” este evident că disp. art. 969 şi 977 devin aplicabile.
De asemenea, în prezenta cauză nu are relevanţă faptul dacă reclamanta beneficiază sau nu de pensie pentru limita de vârstă deoarece are peste 15 ani vechime şi se încadrează în cea de-a patra rubrică a tabelului.
A reţine o altă soluţie echivalează cu privarea salariaţilor de drepturile lor prin intermediul unor manevre frauduloase, ştiut fiind că în situaţia în care au avut loc disponibilizări masive prin lege,recurenta a fost obligată la plata de venituri în completare care erau acordate concomitent cu pensia pentru limită de vârstă.
Manevra frauduloasă constă în împrejurarea că le-au fost înmânate salariaţilor înscrisuri de o valoare juridică îndoielnică, cu clauze neclare care lasă loc de interpretare. Această interpretare trebuie realizată în favoarea reclamantei deoarece citind înscrisul, ea a găsit o rubrică ce-i era aplicabilă şi acesta a fost motivul determinant pentru solicitarea de a se retrage din activitate.
Prin decizia civilă nr. 172/R/02.02.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de pârâta A.M. GALATI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 924/13.08.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 4497/121/2008.
A fost modificată în tot sentinţa civilă nr. 924/13.08.2008 a Tribunalului Galaţi şi în rejudecare:
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta A.M. GALATI S.A., ca nefondată.
Astfel, prin schema de plecări voluntare, angajatorul a oferit salariaţilor care încetează voluntar activitatea, bonusuri şi plăţi compensatorii, reclamanta-intimată încadrându-se în categoria salariaţilor carde îndeplineau condiţiile de pensionare în termen de 12 luni de la data depunerii cererii de retragere, situaţie în care plata sumelor compensatorii lunare se face până la data pensionării.
Prin cererea din data de 12.10.2007 reclamanta a solicitat retragerea voluntară din activitate în temeiul disp. art. 55 lit. b din Codul Muncii şi acordarea drepturilor prevăzute în schema de plecări voluntare oferite de unitate.
Intimata-reclamantă nu a contestat oferta de plecări voluntare ci a afirmat doar că nu s-a pensionat şi prin urmare reclamanta a înţeles clar clauzele din schema de plecări voluntare contrar susţinerilor instanţei de fond.
Nici prin concluziile scrise depuse la dosar de apărătorul reclamantei nu a contestat conţinutul clauzelor din schema de plecări voluntare şi prin acceptarea ofertei a înţeles că se încadrează în ultimul aliniat urmând să primească plăţi compensatorii până la data pensionării.
Mai mult, oferta de plecări voluntare a fost adusă la cunoştinţa salariaţilor conform procesului verbal încheiat la data de 12.10.2007, proces verbal care nu a fost declarat fals.
Cu atât mai mult, prin cererea adresată angajatorului la data de 21.01.2008 (filele 18,19 şi 29 – dosar fond) intimata nu invocă faptul că nu a înţeles clauzele din oferta pe care a acceptat-o, ci a invocat motive externe raporturilor de muncă.
Susţinerile reclamantei din acţiune au fost combătute de către recurentă cu înscrisul depus în recurs respectiv decizia nr.1-216845/16.02.2008 privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă din care rezultă că drepturile de pensie au fost stabilite începând cu data de 14.01.2008 şi corect recurenta a sistat plata plăţilor compensatorii începând cu această dată.
Deşi argumentele instanţei nu se regăsesc în motivarea în fapt a acţiunii şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor,acestea nu au suport legal.
De fapt, schema de plecări voluntare este un act unilateral al angajatorului, o ofertă făcută de angajat salariaţilor săi în anumite condiţii pe care angajatul le acceptă sau nu fără să se negocieze nici una din condiţiile prevăzute .
Dimpotrivă, instanţa de fond nu a avut în vedere disp. art. 37 din Codul Muncii care prevede expres cazurile când se aplică principiul negocierii şi anume, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.
Reţinerea disp. art. 969 şi 977 Cod civil care se referă la convenţii şi a disp. art. 39 lit. j Codul Muncii care se referă la protecţia salariaţilor în caz de concediere, sunt motive străine de natura pricinii ceea ce echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.
De asemenea, instanţa de fond interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, schimbându-i natura dintre un act unilateral al angajatorului într-o convenţie care trebuie negociată cu salariatul şi căruia ar fi trebuit să-i fie aplicabile disp. art. 969 şi 977 Codul civil.
Aşadar, oferta de plecări voluntare nu cuprinde nici o clauză neîndoielnică şi nu se pune problema unei inechităţi între salariat aşa cum a reţinut prima instanţă.
Intenţia angajatorului nefiind cea de a cumula pensia cu plăţile compensatorii contrar a ceea ce a susţinut prima instanţă.
Hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul că se referă la aspecte care ţin de organizarea internă a societăţii şi face recomandări cu privire la modul de întocmire a convenţiilor între părţi,deşi în situaţia ofertei de plecări voluntare nu se negociază nici una dintre clauze.
