H.G. nr. 127/1991 art. 9 alin. (1)
■ Diurna reprezintă o indemnizaţie fixă, stabilită zilnic, plătită în perioada detaşării, pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere suplimentare, care, alături de cheltuielile de transport şi cazare, nu intră în noţiunea de salariu.
■ La societătile comerciale cu sediul în România, care desfăşoară activitate în străinătate, salariile pentru personalul român se stabilesc în valută, prin negociere, în limita sumelor avute în vedere cu această destinaţie la contractarea lucrării cu partenerul extern.
■ în contractele colective de muncă se poate stabili ca o parte din salariu să fie plătită în moneda ţării în care se execută lucrările sau în care se încasează contravaloarea acestora, iar diferenţa să fie plătită în ţară, în lei, la cursul oficial în vigoare la data efectuării plăţilor.
■ Suma stabilită în valută, ce reprezintă prestaţia angajatorului, nu constituie diurnă, necesară acoperirii cheltuielilor deplasării, ci o parte din drepturile salariale, stabilită în valută, conform legislaţiei în vigoare (H.G. nr. 127/1991) şi contractului colectiv de muncă aplicabil.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 7918/R din 10 februarie 2009, portal.just.ro
Prin sentinţa civilă nr. 4692/04.06.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea formulată de reclamantul T.V., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA. A fost obligată pârâta să elibereze reclamantului adeverinţă privind echivalentul în lei al drepturilor salariale în valută, de care a beneficiat în perioada detaşării la Filiala C. Maroc: 23.01.1997-24.12.1998, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 823,90 lei.
In considerente a reţinut că, în urma acordului exprimat de Regia Autonomă de Energie Transport şi Apă RV, prin adresa nr. xxx/17.01.1997,
reclamantul a fost detaşat, începând cu data de 23.01.1997, la SC C. SA,
urmând să-şi desfăşoare activitatea la o filială din Maroc a SC C. SA. In contractul de muncă încheiat între SC C. SA şi reclamant s-a stabilit ca durata detaşării să fie de un an şi s-a convenit posibilitatea prelungirii contractului prin acordul scris al părţilor.
Deşi pârâta contestă că detaşarea stabilită iniţial pe un an s-ar fi prelungit până la data de 24.12.1998, cum susţine reclamantul, invocând inexistenţa unui acord scris, instanţa a reţinut că, prin adeverinţa nr. 2/124/1999, eliberată de SC C. SA, aceasta confirmă că reclamantul a lucrat ca mecanic-utilaje la şantierul din Maroc în perioada 23.01.1997 – 24.12.1998 şi că detaşarea a încetat la data de 11.01.1999.
Prin contractul de muncă încheiat între reclamant şi pârâta-societatea cesionară, s-a stabilit că drepturile salariale aferente meseriei de mecanic explorator utilaje sunt: un salariu brut în ţară de 300.000 lei plus sporul de vechime în muncă; o diurnă lunară de 550 USD.
Instanţa a apreciat că părţile, în mod greşit, au prevăzut în contract că drepturile băneşti stabilite în valută reprezintă „diurnă”, când, în realitate, această sumă reprezintă salariul în valută negociat de părţi şi pe care reclamantul l-a încasat în străinătate, pentru următoarele considerente:
In esenţă, „diurna” reprezintă o indemnizaţie plătită în perioada detaşării, zilnic, pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere suplimentare. Diurna este fixă, stabilită zilnic şi facc parte din cheltuielile de detaşare, care, alături de cheltuielile de transport şi cazare, nu intră în noţiunea de salariu.
Or, din contractul de muncă încheiat între părţi rezultă că suma de 550 USD a fost stabilită lunar, şi nu pentru o zi. Mai mult, prin actul adiţional la contractul sus-menţionat, părţile au stabilit modificarea clauzei cuprinse în art. 3 din contract referitoare la salarizare, arătând că: „la diurna de mai sus se pot acorda sporurile de condiţii deosebit de grele de muncă, aprobate de societate numai pentru perioadele efective de exercitare a atribuţiilor de serviciu’. Or, este cunoscut că sporurile salariale se calculează la salariu, şi nu la diurnă, ce reprezintă, aşa cum s-a menţionat anterior, o indemnizaţie zilnică pentru cheltuielile de hrană şi întreţinere.
Din fişa eliberată de C. Maroc, numită „drepturi salariale în Maroc”, rezultă că, cu excepţia unei perioade de 6 luni, cuprinsă între august 1997 şi ianuarie 1998, numita „diurnă” încasată lunar de reclamant era mai mare de 550 USD, ajungând în luna martie şi la 727,10 USD, de
unde rezultă că nu putea fi vorba de acordarea diurnei, care este fixă, şi nu variabilă.
Faptul că diurna încasată de reclamant în perioada ianuarie 1997 -decembrie 1998 este, în realitate, salariu, rezultă şi din actul numit „contract de travail d’etranger” înregistrat la Ministerul Muncii din Maroc la data de 6.07.1997, în care părţile au menţionat că salariul este de 550 USD pe lună, precum şi din fişa numită „propunere de salarizare”, emisă de C. Sud Maroc, unde se menţionează că pentru funcţia deţinută de reclamant, muncitor specialist policalificat, salariul brut în ţară este de 300.000 lei, iar salariul net în USD este de 550.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 127/1991, la societăţile comerciale cu sediul în România care desfăşoară activitate în străinătate, salariile pentru personalul român se stabilesc în valută, prin negociere, în limita sumelor avute în vedere cu această destinaţie la contractarea lucrării cu partenerul extern.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „în contractele colective de muncă se poate stabili ca o parte din salariu să fie plătit în moneda ţării în care se execută lucrările sau în care se încasează contravaloarea acestora, iar diferenţa să fie plătită în ţară, în lei, la cursul oficial în vigoare la data efectuării plăţilor’.
Potrivit art. 104 alin. (1) CCM la nivelul ramurii construcţii pe anii 1997-1998 „la unităţile cu sediul în România, care desfăşoară activităţi în străinătate, raporturile de muncă între patroni şi salariaţi la data plecării pentru lucru în străinătate se reglementează prin act adiţional la contractul individual de muncă; salariile pentru personalul român care lucrează în străinătate se stabilesc în valută prin negociere; părţile contractante la negociere pot stabili ca o cotă-parte din salariul în valută să fie achitat în ţară, în lei”.
Aşadar, legislaţia în vigoare pe perioada cât reclamantul a fost detaşat în Maroc permitea negocierea salariului în valută, precum şi plata unei părţi din salariu în ţară, în lei. Ca regulă generală, detaşatul îşi păstrează, pe durata detaşării, drepturile salariale avute anterior [art. 67 alin. (1) C. muncii anterior], însă, conform art. 67 alin. (2) C. muncii anterior, atunci când detaşarea se face la o muncă pentru care este stabilit un salariu mai mare, persoana detaşată are dreptul la acest salariu, în condiţiile prevăzute de lege, or, actele normative la care s-a făcut referire anterior permiteau negocierea unui salariu în valută, cum s-a întâmplat în speţă.
In concluzie, instanţa a apreciat că înţelegerea părţilor a fost ca, pe perioada detaşării cuprinsă între 23.01.1997 – 11.01.1999, reclamantul
să beneficieze de plata unui salariu în valută de 550 USD, la care se adaugă sporul de condiţii deosebit de grele în muncă plătit în Maroc, şi de plata unui salariu în lei, plătit în ţară, în sumă brută de 300.000 lei. Suma stabilită în valută, de 550 USD lunar, nu are natura juridică a diurnei, ci a fost stabilită ca salariu şi, în consecinţă, refuzul pârâtei de a elibera reclamantului o adeverinţă care să conţină drepturile salariale în valută, de care a beneficiat în perioada 01.01.1997-24.12.1998, apare ca neîntemeiată.
In considerarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. h) C. muncii, ce prevede că angajatorul are obligaţia să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului, instanţa a obligat pârâta la eliberarea adeverinţei în sensul sus-menţionat.
împotriva hotărârii Tribunalului, în termen legal, a declarat recurs SC C. SA.
Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine naturii pricinii.
Prin sentinţa recurată, instanţa de fond, în mod nelegal, a modificat contractul de muncă încheiat între recurentă şi intimatul-reclamant.
Conform art. 41 C. muncii, contractul de muncă poate fi modificat numai cu acordul părţilor. Conform principiului libertăţii contractuale, consacrat prin art. 969 C. civ., disponibilitatea modificării contractului individual de muncă, inclusiv a clauzelor acestuia, aparţine în exclusivitate părţilor contractante.
Prin sentinţa recurată, instanţa de fond şi-a depăşit limitele procesuale cu care a fost învestită, în sensul că, prin interpretarea greşită a noţiunilor de „salariu” şi „diurnă”, a modificat clauza contractuală privind art. 3 lit. b) din contract, referitoare la „diurna în sumă de 550 USD
lunar acordată pe durata detaşării”. In acest mod, instanţa s-a substituit angajatorului, contrar dispoziţiilor legale citate mai sus.
Conform art. 283 alin. (1) lit. d) C. muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Modificarea contractului de muncă [a clauzei art. 3 lit. b)] era posibilă doar pe perioada de valabilitate a contractului (23.01.1997 –
24.12.1998). Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a modificat unila-
tcral şi abuziv clauza privind „diurna” şi printr-o construcţie sui generis, a transformat diurna în salariu (în valută).
Faţă de situaţia prezentată, recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii formulate de reclamantul-intimat, în sensul că este inadmisibilă o acţiune care: are ca scop modificarea/anularea unei clauze contractuale de muncă în afara perioadei de valabilitate a contractului (23.01.1997 –
24.12.1998); instanţa învestită cu cererea reclamantului, prin care se solicită modificarea/anularea clauzei nu se poate subroga angajatorului, încălcând principiul libertăţii contractuale (art. 969 C. civ.).
Motivaţia instanţei de fond, în sensul că „la diurna de mai sus se pot acorda sporuri”, iar „sporurile salariale se calculează la salariu, iar nu la diurnă”, nu îşi găseşte justificarea legală.
Acordarea unor sporuri la diurna lunară, cu acordul de voinţă al părţilor contractante (prin actul adiţional), se explică prin următoarele aspecte: la data încheierii contractului, diurna lunară a fost stabilită la 550 USD; pe parcursul derulării contractului şi a activităţii în Maroc, datorită schimbării condiţiilor iniţiale (deprecierea monedei locale dirham în raport cu USD, creşterea preţurilor pe plan local etc.) de comun acord, părţile au stabilit majorarea diurnei lunare.
Aşa se cxplică că diurna lunară de 550 USD, acordată reclamantului în primele luni (august 1997 – ianuarie 1998), a fost majorată în următoarele luni de activitate, în funcţie de posibilităţile şantierului, ajun-gându-se la o diurnă lunară de 727,10 USD (în luna martie 1998).
Diferenţa nu reprezintă, în niciun caz, „un spor la salariu”, aşa cum greşit interpretează instanţa de fond, ci este o majorare a diurnei stabilite cu acordul de voinţă al părţilor.
Susţinerea instanţei de fond, în sensul că diurna se acordă pe zi şi nu se stabileşte lunar, nu are suport în textele legale, iar prevederile art. 3 lit. b) din contract, unde se prevede diurna lunară, sunt legale, contractele individuale de muncă încheiate cu această clauză fiind verificate şi aprobate de organismele de specialitate din domeniul muncii şi ocrotirii sociale.
Referitor la menţiunea că diurna încasată de reclamant în perioada ianuarie 1997 – decembrie 1998 este, în realitate, salariu, rezultă şi din actul numit „contrat de travail d’etranger”, fiind făcute următoarele precizări:
a) contractul în cauză a fost încheiat în Maroc între autorităţile marocane, ca angajator, şi salariat (reclamantul-intimat);
b) acest contract reprezintă o formalitate impusă de autorităţile locale pentru persoanele ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul marocan;
c) pc lângă obligativitatea încheierii acestui contract, contractul în cauză se impunea pentru obţinerea rezidenţei persoanei si permitea celor în cauză efectuarea transferurilor valutare (dirhami marocani) în regim legal. Această situaţie este confirmată de Guvernul României, prin Ambasada Română la Rabat (Maroc), actul nr. 416/15.04.2004, aflat la dosarul cauzei;
d) caracterul formal al contractului amintit, în sensul că nu are efecte şi nu creează obligaţii între angajator şi salariat, este susţinut şi de faptul că nu pot exista două sau mai multe contracte de muncă pentru aceeaşi perioadă şi cu acelaşi program zilnic de lucru.
Mai mult, al doilea contract încheiat formal cu autorităţile locale din Maroc nu a fost încheiat de către SC C. SA şi nu poate fi opozabil recurentei.
Prin urmare, recurenta solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi modificarea sentinţei civile, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant, ca fiind inadmisibilă, nelegală şi netemeinică.
Cercetând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Astfel, nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a legii, nefiind aplicabil nici textul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, iar acestea susţin pertinent, convingător şi de manieră necontradictorie, soluţia pronunţată.
De asemenea, este neîntemeiat motivul de recurs privitor la inadmi-sibilitatea cererii, prin care se arată că modificarea unei clauze contractuale după expirarea perioadei de valabilitate a contractului atrage nclegalitatea hotărârii prin care se procedează la modificare, întrucât, pe de o parte, obiectul acţiunii constă în atestarea unor împrejurări rezultate din contracte, iar, pe de altă parte, calificând natura juridică a prestaţiei angajatorului stabilite în valută, prima instanţă nu a modificat vreo clauză contractuală, ceea ce ar însemna schimbarea manifestării de voinţă exprimate de părţi, în sens de negotium.
Din această perspectivă, în mod legal şi temeinic, a stabilit prima instanţă că suma stabilită în valută, ce reprezintă prestaţia angajatorului, nu constituie „diurnă”, care este, prin excelenţă, indemnizaţia zilnică, necesară acoperirii cheltuielilor deplasării, ci parte din drepturile salariale, stabilită în valută, conform legislaţiei în vigoare (H.G. nr. 127/1991), CCM la nivelul ramurii construcţii, pe anii 1997-1998, atestată ca atare şi de contractul de muncă înregistrat la Ministerul Muncii din Maroc.
Sub acest aspect, recurenta nu poate susţine că Je contrat de travail detranger” nu-i este opozabil, în condiţiile în care a fost încheiat de reprezentantul şantierului său din Maroc, angajând-o direct, în calitate de parte contractantă, după cum nu are niciun interes să invoce caracterul fals şi nereal al acestui înscris, neputându-se prevala de un pretins fapt ilicit imputabil, mai mult, susţinuta necesitate a încheierii şi înregistrării lui la autorităţile marocane nu constituie un argument pentru nevalabilitatea conţinutului său, mai ales că acesta se corelează cu toate celelalte înscrisuri privitoare la conţinutul raporturilor juridice dintre părţi.
De asemenea, nu se poate susţine cu temei că un contract valabil încheiat şi atestat prin înscris nu produce efectele stipulate în cuprinsul său, nefiind valid nici argumentul potrivit căruia între părţi nu pot exista două contracte pentru aceeaşi perioadă, întrucât, în speţă, astfel cum s-a arătat, a existat un singur contract, în sens de negotium, acesta fiind îmbrăcat în mai multe forme juridice (instrumentum), ceea ce nu-i afectează unicitatea, de vreme ce clauzele sunt aceleaşi pe fondul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
In fine, nu este real nici că prima instanţă ar fi tras concluzia că majorarea „diurnei” este consecinţa aplicării unor sporuri la cea stabilită iniţial, ci a apreciat ca argumente distincte, pe de o parte, caracterul variabil, iar nu fix al „diurnei”, iar, pe de altă parte, că „diurna”, ca indemnizaţie fixă afectată nevoilor deplasării, nu este susceptibilă de sporuri, astfel cum s-a prevăzut în ceea ce priveşte prestaţia angajatorului stabilită în valută, conform actului adiţional la contract, conducând la concluzia naturii de drept salarial a acestei prestaţii. Nici faptul verificării de către organismele de control din domeniul legislaţiei muncii a contractului individual de muncă şi a actului adiţional la acesta nu constituie un argument pentru posibilitatea aplicării de sporuri la „diurnă”, instanţa având posibilitatea, chiar obligaţia de a face propriile aprecieri cu privire la voinţa reală a părţilor şi natura juridică a prestaţiilor părţilor contractante, dincolo de sensul literal al termenilor folosiţi.
In consecinţă, potrivit celor expuse, Curtea constată că hotărârea primei instanţe e temeinică şi pronunţată cu aplicarea corectă a legii, astfel că recursul este nefondat, fiind respins ca atare, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
