– Codul muncii: art. 268 alin. 1 şi alin. 2 lit. b)
Potrivit art. 268 alin. 1 C. muncii, angajatoml are obligaţia să aplice sancţiunea disciplinară în termen de 30 de zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă despre abaterea disciplinară, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârşirea abaterii.
Termenul de 30 de zile fiind un termen de prescripţie, înseamnă că este susceptibil de suspendare şi de întrerupere, expres şi limitativ prev. de art. 13, 14 şi 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
(Decizia nr. 1281/R din 02.03.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin cererea înregistrată la data de 9.07.2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, contestatoarea C.N.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimata SC S.T. SRL, să se dispună anulara deciziei de concediere nr. 1/29.05.2007.
în motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că fapta reţinută în sarcina sa prin decizia contestată, că a organizat fără acordul conducerii intimatei o deplasare în străinătate pentru un grup de persoane folosind numele firmei, nu poate fi dovedită cu
documente bancare şi martori. Activitatea se desfăşura într-un procent de 90% în afara sediului firmei, astfel că absenţa de la serviciu nu poate fi reţinută ca abatere disciplinară. în decizie nu s-a precizat perioada cât salariata a absentat nemotivat şi nici faptul că aceasta s-a aflat în concediu medical.
Faţă de modul cum sunt descrise faptele, decizia este lovită de nulitate absolută în baza art. 286 alin. 2 lit. a) C. muncii.
Un alt motiv de nulitate îl constituie lipsa cercetării disciplinare prealabile prevăzută de art. 267 alin. 1 C. muncii.
De asemenea, nu s-a motivat în drept sancţiunea aplicată, motiv faţă de care, potrivit art. 268 alin. 2 lit. b) şi c), decizia este nulă absolut.
Prin sentinţa civilă nr. 3523/23.04.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea formulată de contestatoarea împotriva intimatei SC S.T. SRL, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata sumei de 3200 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Cu probele administrate în cauză, contestatoarea, în baza art. 1169 C. civ., nu a făcut dovada susţinerilor că oferta pentru prestarea serviciilor de cazare a fost făcută împreună cu administratorul societăţii. Prin răspunsul la întrebarea nr. 16 din procesul-verbal din 25.05.2007, contestatoarea a recunoscut că a încasat sume de bani în numele societăţii, că în calitate de organizator de grup a oferit gratuităţi, deşi atribuţiile acesteia le-a specificat prin răspunsul la întrebarea nr. 8, respectiv de a găsi clienţi, de a face oferte care trebuiau acceptate şi calculate de conducere, de a prezenta clienţi societăţii în vederea perfectării contractelor sau a emiterii de vouchere.
în ceea ce priveşte concediul medical, la interogatoriu salariata a precizat că a informat telefonic angajatorul şi nu cunoaşte dacă s-a predat actul medical la societate.
Faţă de aceste precizări, s-a înlăturat susţinerea contestatoarei că, în perioada când a absentat nemotivat de la serviciu, s-a aflat în concediu medical, în concluzie s-a constatat că faptele descrise în decizia contestată, sunt abateri disciplinare în sensul prevederilor art. 263 C. muncii. La emiterea deciziei, angajatorul a respectat prevederile art. 267 şi 268 C. muncii, motiv faţă de care s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe a formulat recurs motivat recurenta-reclamantă C.N.A., întemeiat în drept pe disp. art. 304 pct. 7 şi 9 şi pe cele ale art. 3041
C. pr. civ.
Prin motivele de recurs, se critică sentinţa pentru următoarele motive de nele-galitate şi netemeiniciei.
Instanţa de fond a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente, ba chiar împotriva dovezilor existente, care atestă o cu totul altă stare de fapt.
Instanţa de fond nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru aflarea adevărului, prevenirea oricăror erori în cunoaşterea adevărului şi a adevăratei stări de fapt.
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în speţă a disp. art. 268 alin. 1 C. muncii, care impun angajatorului să aplice sancţiunea disciplinară în termen de 30 de zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă despre abaterea disciplinară, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârşirea abaterii.
Din conţinutul deciziei de concediere rezultă că „în data de 16.04.2007, subscrisa am aflat că există probleme mari cu grupul de persoane pentru care angajata noastră a făcut demersuri în nume propriu (…)”, iar decizia a fost emisă în data de 29.05.2007.
Din cuprinsul acesteia rezulta că nu au fost enunţate prevederile din statutul disciplinar, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă, ce au fost încălcate de recurenta-reclamantă şi nici nu au fost arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările acesteia, cum nici perioada de timp de la care aceasta a absentat nemotivat.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 306 C. pr. civ., care a fost respinsă de Curte, pentru considerentele consemnate în practicaua hotărârii. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că de la data când s-a aflat de fapta săvârşită (16.04.2007) a mai trecut un timp până când grupul de persoane s-a întors în România, iar societatea a putut distinge care au fost problemele numai după revenirea acestora în ţară. Recurenta a fost convocată la cercetarea disciplinară în termen de 30 de zile, respectiv la data de 14.05.2007. Recurenta nu s-a prezentat la acea dată, arătând că doreşte să vina cu avocat la o dată ulterioară. Respectând dreptul la apărare, societatea a luat legătura telefonic cu apărătorul recurentei şi au stabilit un termen la data de 25.05.2007.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este fondat, întrucât sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi care atrage modificarea hotărârii, conform art. 312 alin. 3 C. pr. civ.
Dispoziţiile legale aplicate în mod greşit de către instanţa de fond sunt cele cuprinse în art. 268 alin. 1 şi în art. 268 alin. 2 lit. a) şi b) C. muncii.
Potrivit art. 268 alin. 1 C. muncii, angajatorul are obligaţia să aplice sancţiunea disciplinară în termen de 30 de zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă despre abaterea disciplinară, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârşirea abaterii.
Din conţinutul deciziei de concediere rezultă că societatea pârâta a luat la cunoştinţa despre săvârşirea faptei la data de 16.04,2007 (dosar fond), iar decizia a fost emisă în data de 29.05.2007, adică la mai mult de 30 de zile de la data când angajatorul a aflat despre abaterea disciplinară, în acest fel fiind încălcate prevederile imperative ale art. 268 alin. 1 C. muncii.
Termenul de 30 de zile a fost calificat în doctrina de specialitate şi în practica judiciară ca fiind un termen de prescripţie, ceea ce înseamnă că este susceptibil de suspendare şi de întrerupere. Motivele invocate de către intimata pârâtă, precum că a fost nevoită să aştepte revenirea în ţară a turiştilor şi că a întârziat emiterea deciziei pentru a respecta dreptul la apărare al recurentei contestatoare, nu constituie cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 13-14 şi 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Se constată că, deşi în faţa instanţei de fond s-a invocat încălcarea art. 268 alin. 1
C. muncii, aceasta a apreciat în mod greşit că aceste prevederi legale au fost respectate, fără a expune şi considerentele în susţinerea acestei opinii.
Din cuprinsul deciziei de concediere mai rezulta că aceasta nu cuprinde prevederile din statutul disciplinar, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de recurenta-reclamantă, şi nici perioada de timp în care aceasta a absentat nemotivat, cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 268 alin. 2 lit. a) şi b) C. muncii.
în pagina a doua a deciziei, la pct. 4 (dosar fond) se arată generic că recurenta a încălcat dispoziţiile din contractul individual de muncă şi din Codul muncii, iar în pagina a treia sunt enunţate temeiuri de drept care nu au legătură cu cerinţa de la art. 268 alin. 2 lit. b) C. muncii.
Faţă de aceste considerente, constatând că decizia de concediere este nelegală, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul admiterii acţiunii. S-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 1/29.05.2007, iar în baza art. 78 C. muncii, intimata va fi obligată la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea în perioada 30.05.2007 – 2.03.2009, adică perioada cuprinsă între data desfacerii contractului individual de muncă şi data pronunţării prezentei decizii.
întrucât analiza motivelor de nelegalitate prevalează, Curtea apreciază că nu se mai impune analiza motivelor de netemeinicie a hotărârii instanţei de fond.
în ceea ce priveşte cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta va fi respinsa ca neîntemeiata, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, nici în dosarul de fond şi nici în cel de recurs neregă-sindu-se vreo chitanţa în acest sens.
