C. muncii, art. 120, art. 241 alin. (1) lit. c) Legea nr. 130/1996, republicată, art. 11 alin. (1) lit. c), art. 13
■ Expertul nu poate calcula orele suplimentare pe baza copiilor după paşapoarte, întrucât aceste înscrisuri nu probează efectuarea orelor suplimentare ori a orelor în zilele libere.
■ Prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură vizează doar salariaţii încadraţi în unitătile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă, spre deosebire de Contractul colectiv de muncă la nivel naţional, ale cărui clauze contractuale sunt aplicabile tuturor salariaţilor încadraţi în toate unitătile din tară.
■ în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, părţile care negociază clauzele acestuia au
obligaţia să stabilească şi să precizeze unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.
■ în condiţiile în care prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate nu sunt aplicabile, iar la nivelul unităţii nu s-a încheiat un contract colectiv de muncă prin care să se dispună altfel, nivelul diurnei cuvenite angajatului este cel negociat cu angajatorul său.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 5060/R din 8 iulie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 7243 din data de 20.11.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamantul S.G.D., în contradictoriu cu pârâta SC T.E. România SRL; s-a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: suma brută de 38.320 lei, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare sau a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere şi a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 – martie 2005; suma brută de 24.429 lei, reprezentând diferenţa dintre salariul brut plătit efectiv de angajator şi salariul minim brut pe ramura transporturi prevăzut pentru funcţia de şofer gradul III autovehicule, pentru perioada iunie 2002 -mai 2005; suma de 2.397,50 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând diferenţe diurne; s-au respins, ca neîntemeiate, pretenţiile
reclamantului privind plata orelor suplimentare sau a celor lucrate în zile de sărbători, în zilele libere şi a orelor de noapte efectuate în perioada mai – decembrie 2002, a diurnelor aferente anului 2002, precum şi a pretenţiilor având ca obiect restituirea sumelor reţinute abuziv din salarii şi diurne, precum şi cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului individual de muncă nr. 2799/05.08.1999, reclamantul a fost angajat în funcţia de şofer gradul 111 autovehicule în cadrul societăţii pârâte până la data de 14.07.2005, dată la care, prin decizia nr. 2, i-a fost desfăcut contractul individual de muncă pentru motive disciplinare.
S-a constatat că, în timpul derulării raporturilor de muncă, cuantumul salariului acestuia a fost stabilit la suma de 1.522.000 lei, fiind modificat succesiv prin acte adiţionale ulterioare, ultimul act adiţional nr. 2/01.01.2005, menţionând un salariu în cuantum de 3.100.000 lei.
S-a avut în vedere că, la data încetării contractului individual de muncă al reclamantului, pârâta i-a achitat acestuia drepturile băneşti cuvenite cu titlu de salariu pentru prestată în perioada anterioară, mai puţin sumele pretinse, reprezentând diferenţa dintre salariul plătit de angajator şi salariul minim pe ramură aferent ultimilor trei ani anteriori concedierii.
S-a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 156 C. muncii, plata salariilor este obligaţia principală a angajatorului asumată prin semnarea contractului individual de muncă în situaţia prestării muncii de către salariat.
De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 154 alin. (1) şi (2) C. muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat având dreptul la un salariu exprimat în bani pentru munca prestată, iar, potrivit art. 156 din norma sus-menţionată, salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorului, nicio reţinere din salariu neputând fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, conform art. 164 alin. (1) C. muncii.
Totodată, s-a reţinut că art. 161 alin. (1) C. muncii reglementează că salariul se plăteşte cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă şi s-a ţinut seama că, potrivit art. IX lit. d) şi e) din contractul individual de muncă încheiat între părţile în litigiu, angajatorul şi-a asumat obligaţia de a plăti reclamantului drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată la zi, în cazul încetării contractului
individual de muncă, şi să rcspectc toate prevederile legale şi pe cele din contractele colective de muncă referitoare la drepturile salariaţilor.
S-a arătat că, potrivit prevederilor art. 163 C. muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.
S-a avut în vedere că reclamantul a solicitat pe calea prezentei cereri diferenţa dintre salariul plătit de angajator şi salariul minim stabilit la nivel de ramură transporturi, considerând că şi angajatorului i se aplică CCM unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2002-2004, deşi acesta a refuzat sistematic să acorde salariaţilor diferenţele salariale şi a refuzat negocierea CCM la nivel de unitate.
Instanţa a arătat că, potrivit art. 236 C. muncii, negocierea CCM este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi şi a reţinut că art. 247 C. muncii prevede că, dacă la nivel de angajator sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică CCM încheiat la nivel superior.
De asemenea, s-a menţionat că art. 241 C. muncii stipulează că se aplică contractele colcctive de muncă pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat CCM la acest nivel, contractelc colcctive neputând avea clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractcle colective încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot stabili drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractelc colective de muncă (art. 238 C. muncii).
S-a mai arătat că, în cazul de faţă, la nivel de unitate nu s-a încheiat un contract colcctiv de muncă, astfel că după adoptarea CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2002-2004, având în vedere şi împrejurarea că o parte a salariaţilor a constituit sindicatul şoferilor Touring Eurolines, componentă a Federaţiei Sindicatelor Şoferilor din România, este incident acest contract colectiv încheiat la nivel superior, salariaţii beneficiind de prevederile minimale care se regăsesc în acesta.
Ca urmare, în legătură cu întinderea drepturilor salariale cuvenite reclamantului, Tribunalul a reţinut că pârâta datorează reclamantului diferenţele salariale exprimate în raportul de expertiză efectuat în cauză, în sumă de 24.429 lei, pentru perioada iunie 2002 – mai 2005, reprezentând diferenţa între salariul brut plătit de angajator şi salariul minim brut pe ramura transporturi, menţionat în CCM pentru funcţia de şofer gradul III.
S-a constatat că reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte până la data de 14.07.2005, durata timpului de muncă stabilit conform contractului de muncă fiind de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână.
S-a amintit că, în conformitate cu prevederile art. 109 alin. (1) C. muncii, pentru salariaţii cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii fiind, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus, iar, în funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână (art. 110 C. muncii).
S-a precizat că modul concret de stabilire a programului inegal, potrivit art. 113 C. muncii, va fi negociat prin CCM sau prevăzut prin regulamentul intern, programul de lucru inegal putând funcţiona numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă.
S-a arătat că, în conformitate cu art. 116 C. muncii, angajatorul arc obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă ori de câte ori este solicitată.
Tribunalul a reţinut şi prevederile art. 117 alin. (1) C. muncii, potrivit cărora munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art. 109, este considerată muncă suplimentară, cât şi dispoziţiile art. 119 C. muncii, conform cărora munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, iar, în aceste condiţii, salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul de lucru.
S-a mai arătat că, potrivit contractului individual de muncă, art. IV, orele suplimentare prestate după terminarea programului sau în zilele în care nu se lucrează se plătesc cu un spor de 100%.
Din probele dosarului, respectiv din evidenţa intrărilor şi a ieşirilor din ţară, copia paşaportului, a foilor de parcurs şi a registrului de evidenţă a foilor de parcurs, precum şi din situaţia deconturilor, Tribunalul a reţinut faptul că programul reclamantului se prelungea peste durata celor 8 ore normale de lucru (stabilite contractual) şi că exista o solicitare, cel puţin implicită, a angajatorului, în sensul muncii peste durata normală a timpului de lucru, dedusă şi din împrejurarea că prevederile contractului individual de muncă permit efectuarea de ore suplimentare, iar salariatul care a îndeplinit funcţia de şofer a procedat la întocmirea şi comunicarea către soci etate a foilor de parcurs, fişelor tahograf, cererilor de decontarc şi că această muncă suplimentară nu a fost remunerată
de angajator şi nici nu a fost compensată prin acordarea de orc libere plătite, în termen de 30 de zile după efectuare.
S-a constatat că din cuprinsul statelor de plată şi al foilor de pontaj a rezultat că reclamantul nu a beneficiat de compensarea orelor suplimentare prin ore libere, astfel că, în aceste condiţii, potrivit art. 120 C. muncii, în cazul reclamantului, compensarea nemaifiind posibilă, reclamantul are dreptul la un spor la salariu pentru munca suplimentară efectuată.
Faţă de cele sus-reţinute, Tribunalul a constatat, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, că societatea pârâtă datorează reclamantului suma de 38.320 lei, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare sau a celor lucrate în zilele de sărbători, zilele libere şi orelor de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 – martie 2005, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. muncii raportate la prevederile art. IV din contractul individual de muncă şi, respectiv, art. 41 CCM, prin aplicarea unui spor la salariul de bază de 100%.
S-a arătat că, potrivit art. 44 alin. (2) C. muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile legii sau ale contractului individual de muncă, iar, potrivit art. IV din contractul individual de muncă, în situaţia în carc salariatul este trimis în delegaţie, beneficiază de transport, cazare şi diurnă decontate.
S-a reţinut că, potrivit deciziilor existente la dosar, societatea a stabilit nivelul diurnelor pe cursele externe, însă s-a arătat că în contractul colectiv, în art. 46, se menţionează că diurna de deplasare va avea un nivel minim de cel puţin 75% din salariul de bază zilnic, pentru alte funcţii urmând a se acorda cel puţin drepturile prevăzute de legislaţia în vigoare, amintindu-se că, în materie, există însă şi un act normativ special, H.G. nr. 518/1995, care stabileşte nivelul minim al diurnei în cazul instituţiilor publice, fiind însă singura prevedere legală în acest domeniu.
Continuând raţionamentul în sensul că societatea trebuia să aplice în cadrul societăţii prevederile CCM la nivel de ramură, Tribunalul a precizat că angajatorul trebuia să respecte şi prevederile art. 46 din acesta, în sensul că salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară şi în străinătate vor beneficia de diurna de deplasare, nivelul minim fiind cel stabilit de legislaţia în vigoare.
Ca urmare, s-a ţinut seama că, pe baza foilor de parcurs şi a prevederilor enunţate, s-a stabilit de către expertul o diferenţă de diurnă în cuantum de 2.397,50 curo, datorată reclamantului, aferentă
perioadei ianuarie 2003 – martie 2005, pârâta urmând a fi obligată şi la plata acestei sume.
S-a avut în vedere că, pentru perioada aferentă anului 2002, nu s-au putut calcula sumele cuvenite reclamantului pentru orele suplimentare şi, implicit, nici diurna, întrucât nu s-au pus la dispoziţia expertului contabil foile de parcurs aferente anului 2002.
Legat de solicitarea reclamantului de obligare a societăţii pârâte la restituirea sumelor reţinute abuziv din salarii şi diurne pentru plata serviciilor telefonice şi asigurărilor de viaţă, deşi s-au depus la dosar nişte înscrisuri şi o factură telefonică, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada plăţii acestor sume, iar din documentele existente la dosar, care evidenţiază alimentările făcute pe card, şi statele de salarii nu a rezultat reţinerea acestor sume de către societatea angajatoare.
S-a menţionat că, potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Ca urmare, s-a arătat că acordarea unor daune morale este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi neacordarea unor drepturi băneşti.
Susţinerea reclamantului, în sensul lezării imaginii şi a producerii unor consccinţc negative pe plan social, chiar plauzibilă în astfel de situaţii, nu a fost primită de cătrc Tribunal, în condiţiile în carc, prin admiterea chiar în parte a cererii de faţă, salariatul obţine repararea prejudiciului material suferit.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentul-reclamant încadrate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Recurentul-reclamant, angajat în funcţia de şofer gradul III autovehicule, în baza contractului individual de muncă nr. 2799/5.08.1999, a solicitat primei instanţe obligarea recurentei-pârâte la plata orelor suplimentare, a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere şi a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada iunie 2002 – martie 2005; diferenţa dintre salariul brut plătit efectiv de angajator şi salariul minim brut pe ramura transporturi prevăzut pentru funcţia de şofer gra
dul III autovehicule, pentru perioada iunie 2002 – mai 2005; diferenţe diurne pentru perioada iunie 2002 – mai 2005, restituirea sumelor reţinute abuziv din salarii şi diurne, precum şi daune morale.
Prima critică adusă hotărârii recurate este nefondată, întrucât foile de parcurs nu sunt documente justificative contabile, ce trebuie arhivate o perioadă de minim 5 ani, conform Legii contabilităţii nr. 82/1991.
România a aderat la Acordul european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaţionale (A.E.T.R.), inclusiv la anexele acestuia, încheiat la Geneva la 1 iulie 1970, prin Legea nr. 101 din 12 noiembrie 1994, iar, potrivit art. 10 pct. 3 din acest act normativ, foile de înregistrare se păstrează cel mult 12 luni.
De asemenea, potrivit art. 4 din Anexa nr. 2 a Caietului de sarcini al licenţei de transport rutier public, Autoritatea Rutieră Română, operatorul de transport rutier are obligaţia să deţină la sediul firmei evidenţa foilor de transport emise sau evidenţa pentru fiecare cursă a diagramelor tahograf pentru o perioadă de 2 ani, astfel că nu se poate reţine o culpă în sarcina angajatorului pentru nedepunerea acestora la dispoziţia expertului referitor la orele suplimentare şi orele lucrate în zile libere (inclusiv sărbători legale), precum şi diferenţa pentru diurna din perioada ianuarie, pentru perioada iunie 2002 – decembrie 2002.
Susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia expertul putea calcula orele suplimentare pe baza copiilor după paşapoarte, nu poate fi primită de către Curte, întrucât aceste înscrisuri nu probează efectuarea orelor suplimentare ori a orelor în zilele libere.
Curtea constată ca fiind nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere privind reţinerile abuzive din salariu, indicând în considerentele hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Astfel, instanţa de fond a arătat că reclamantul nu a făcut dovada plăţii serviciilor telefonice şi asigurărilor de viaţă, în condiţiile în care din documentele existente la dosar, care evidenţiază alimentările făcute pe card şi statele de salarii, nu rezultă reţinerea acestor sume de către societatea angajatoare.
Faptul că angajatorul a încheiat contractul de asigurare, prin care, în caz de deces ca urmare a unui accident sau invaliditate permanentă, beneficiarul poliţei era recurentul-reclamant, nu face dovada reţinerilor abuzive din salariu a primelor de asigurare.
Dc asemenea, încheierea de către angajator a contractului de telefonie mobilă nu probează reţinerea lunară a contiavalorii convorbirilor în interes de serviciu pe telefonul mobil din salariul recurentului-reclamant.
In privinţa daunelor morale, Curtea reţine netemeinicia acestora, nefiind îndeplinite în cauză cerinţele prevăzute de art. 269 C. muncii, având în vedere faptul că nu s-a probat în cauză existenţa şi întinderea prejudiciului moral adus salariatului prin fapta ilicită a angajatorului, recurentul-reclamant nearătând în concret în ce a constat atingerea personalităţii sale sau a altor drepturi nepatrimoniale ale acestuia.
Pentru toate considerentele, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de către recurentul-reclamant, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ.
Examinând recursul formulat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Recurentul-reclamant a încasat drepturile salariale conform clauzelor stipulate în contractul individual de muncă nr. 2799/5.08.1999 şi în actele adiţionale la acesta.
Prin cererea dedusă judecăţii, recurentul-reclamant, fară a solicita în prealabil anularea clauzei contractuale referitoare la salariu, care este unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, stabilit de părţi prin negociere, a cerut direct instanţei de fond plata diferenţelor drepturilor salariale raportat la clauzele CCM la nivelul ramurii transporturi pentru anii 2002-2004, prin care sunt prevăzute drepturi salariale superioare celor negociate individual în unitatea intimată-recurentă.
Contractul colectiv de muncă invocat în cauză de către recurentul-reclamant este încheiat la nivel de ramură, astfel că efectele acestuia, potrivit art. 241 alin. (1) lit. c) C. muncii şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, vizează doar salariaţii încadraţi în unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, spre deosebire de contractul colectiv de muncă la nivel naţional, ale cărui clauze contractuale sunt aplicabile tuturor salariaţilor încadraţi în toate unităţile din ţară.
In fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, părţile care negociază clauzele acestuia au obligaţia să stabilească şi să precizeze unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.
Or, în speţă, în CCM încheiat la nivelul ramurii transporturi pentru anii 2002-2004, publicat în Partea a V-a a Monitorului Oficial al României, părţile care au participat la ncgocicrea acestuia nu au nomi
nalizat şi unitatea recurcntă-pârâtă între unităţile în care este aplicabil contractul amintit.
Prin urmare, în lipsa unei astfel de nominalizări, efectele acestui contract la nivel de ramură nu se răsfrâng şi asupra contractului individual de muncă al recurentului-reclamant pe perioada în litigiu, deşi unitatea la care acesta era încadrat facea parte din ramura transporturi, în cauză fiind obligatorii doar clauzele CCM unic la nivel naţional.
împrejurarea că, ulterior semnării şi publicării contractului colectiv la nivel de ramură transporturi menţionat, s-a înfiinţat la data de
1.02.2005 Sindicatul Şoferilor T.E., care s-a afiliat la Federaţia Naţională a Şoferilor din România, cu începere din 01.03.2005, nu creează drepturi şi obligaţii între recurent şi angajator, cu efect retroactiv, pe perioada anterioară datei înfiinţării acestui sindicat şi afilierii acestuia la federaţia sindicală, atâta timp cât societatea recurentă-pârâtă, al cărei membru de sindicat este reclamantul, nu a fost semnatară a CCM la nivelul ramurii transporturi şi nici nu a fost nominalizată expres în anexa acestuia între unităţile în care este aplicabil acest contract.
Curtea reţine că recurenta-pârâtă, după ce a fost notificată de cătrc Sindicatul Şoferilor T.E., s-a conformat prevederilor înscrise de art. 236 alin. (2) C. muncii şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicată, fiind iniţiate în acest sens negocieri cu privire la încheierea CCM la nivel de unitate. Conform textelor de lege amintite, rezultă că doar negocierea colcctivă la nivel de unitate este obligatorie, iar nu şi încheierea CCM, sarcina părţilor de a negocia fiind numai o obligaţie de diligenţă, nu de scop.
Prin urmare, prima instanţă a interpretat greşit prevederile legale incidente în cauză, atunci când a dispus obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale, prin raportare la salariul minim stipulat în Actul adiţional la Contractul de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2002-2004, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în condiţiile în care acesta nu era aplicabil în cauză, fiind astfel întemeiat motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 46 lit. a) CCM la nivel de ramură transporturi 2002-2004 referitoare la diurna plătită de unităţile bugetare, la care face referire prima instanţă, nu sunt incidente în cauză.
H.G. nr. 518/1995 priveşte nivelul diurnei şi al costului cazării şi transportului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, iar potrivit art. 1 raportat
la art. 4 din acest act normativ, rezultă că personalul la care se face referire este acel personal din instituţii publice, deci personal bugetar (ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice, alte instituţii publice), al cărui salariu este stabilit pe baza normelor legale, iar nu prin negociere, cum este cazul dedus judecăţii.
In condiţiile în care prevederile CCM la nivelul ramurii transporturi nu sunt aplicabile în speţă pentru considerentele deja expuse în prezenta hotărâre, iar la nivelul unităţii recurente-pârâte nu s-a încheiat un contract colectiv de muncă, prin care să se dispună altfel, nivelul diurnei cuvenite recurentului-reclamant este cel negociat cu angajatorul său.
Ca atare, prima instanţă greşit a dispus obligarea pârâtei la plata diferenţelor de diurnă prin raportare la prevederile Contractului de muncă la nivel de ramură, care nu este incident în cauză, fară a ţine seama de deciziile nr. 87/1.07.2000, nr. 160/1.03.2002, nr. 170/1.04.2003, nr. 282/1.04.2004, depuse la dosarul cauzei, prin care recurenta-pârâtă a stabilit plafonul diurnelor pe cursele externe pentru administratorul firmei, personalul angajat cu funcţii de conducere şi/sau personalul din domeniul dezvoltării şi promovării turismului, cât şi pentru celelalte categorii de personal angajat, criticile formulate de către recurenta-pârâtă fiind întemeiate şi sub acest aspect.
In privinţa orelor suplimentare, a orelor efectuate pe timp de noapte şi în zilele de sărbătoare legală, Curtea reţine că, din probele administrate în cauză, nu a rezultat faptul că angajatorul a solicitat reclamantul ui-recurent să efectueze muncă suplimentară peste durata normală a timpului de muncă, conform art. 118 alin. (1) C. muncii, sau în zile de sărbătoare legală, pentru care nu s-a putut asigura compensarea prin ore libere plătite, în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, în conformitate cu prevederile art. 119 alin. (1) şi art. 132 C. muncii.
Raportul de expertiză efectuat în cauză, omologat de către instanţa de fond, nu constituie o probă absolută, în condiţiile în care concluziile sale nu se coroborează cu alte mijloace de probă, fiind întocmit doar în baza foilor de parcurs, care furnizează acele informaţii cu privire la traseul pe care îl urmează un autocar în circuitul internaţional, deşi autoturismul recurentului-reclamant era dotat cu echipament special (tahograf), având ca scop indicarea, înregistrarea şi stocarea, în mod automat sau semiautomat, a datelor privind deplasarea acestui vehicul şi a anumitor perioade de lucru ale conducătorului auto care îl conduce.
De altfel, însuşi expertul a menţionat în raportul de expertiză faptul că nu pe toate foile de parcurs era trecută data şi ora trecerii frontierei de
stat a Romanici şi că vina pentru ncprecizarea orei şi a datei trecerii frontierei de stat a României pe foile de parcurs revine în principal persoanei care avea această obligaţie (şoferul).
Expertul a precizat că la stabilirea sumelor datorate de către recu-renta-pârâtă a luat în considerare, ca oră, ora plecării/sosirii din ultima localitate din ţară a recurentului-reclamant, or, un astfel de mod de calcul nu poate fi reţinut ca fiind cel corect.
De asemenea, expertul nu a determinat orele efectuate în mers şi orele staţionate în autocar în cursă, deşi a reţinut că în cursă plecau mai mulţi şoferi, care conduceau vehiculul de transport prin rotaţie.
Curtea mai constată că expertul a întocmit expertiza pe bază de prezumţii, în condiţiile în care a efectuat unele calcule pe baza înscrisurilor din foile de parcurs, pornind de la premisa că reclamantul a fost permanent în autovehicul şi nu a avut pauze sau opriri pentru odihnă.
De asemenea, concluziile din raportul de expertiză sunt formulate în mod generic, de exemplu, expertul menţionează că, în majoritatea cazurilor, orele lucrate de reclamantul-recurent sunt de 4 şi 9 ore, care, eventual, pot reprezenta orele de condus efectiv, conform foilor tahograf, iar nu orele efectiv lucrate.
Astfel, expertul nu precizează în mod clar dacă, în speţă, în raport de documentele analizate, au fost respectate prevederile art. 6 din Legea nr. 101/1994, conform cărora „durata totală de conducere a vehiculului cuprinsă între două repausuri zilnice sau între un repaus zilnic şi un repaus săptămânal, numită în continuare perioadă de conducere zilnică nu trebuie să depăşească 9 ore. Poate să fie prelungită până la 10 ore, de două ori pc săptămână. După maximum 6 perioade de conducere zilnică, şoferul trebuie să ia un repaus săptămânal ca cel stabilit în paragraful 3 al art. 8. Perioada de repaus săptămânal poate fi mutată la sfârşitul celei de a şasea zi, dacă durata totală de conducere a vehiculului în cursul celor 6 zile nu depăşeşte perioada maximă corespunzătoare celor şase perioade de conducere zilnică a vehiculului” şi nici dacă şoferul a menţionat natura şi motivul abaterii de la Acordul european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaţionale (A.E.T.R.) pe foaia de înregistrare a aparatului de control sau în registrul său de serviciu.
Curtea constată că, deşi expertul a consemnat în raportul de expertiză faptul că nu a avut o evidenţă clară a orelor lucrate de reclamant, cu indicarea orelor suplimentare şi compensarea acestora cu timpul liber plătit, totuşi a calculat sumele reprezentând contravaloarea acestor orc, prin raportare la salariul minim brut pentru funcţia de şofer, conform
grilei de salarizare anexă la CCM unic la nivel de ramură transporturi, contract care nu este aplicabil în cazul dedus judecăţii pentru considerentele deja expuse.
Curtea mai reţine că instanţa de fond nu a ţinut seama de menţiunile înscrise în foile de prezenţă colectivă, care evidenţiază durata timpului de lucru, respectiv numărul de ore efectiv lucrate pe zi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, precum şi zilele libere acordate salariatului, or, aceste înscrisuri administrate de către angajator, conform art. 287 C. muncii, sunt relevante pentru a verifica dacă perioada de timp în care recurentul a muncit s-a încadrat în durata normală de muncă, convenită prin contractul individual de muncă sau s-a depăşit această durată.
Menţiunile din paşaportul reclamantului, aplicate de Poliţia de Frontieră, la care face referire prima instanţă, nu sunt relevante în cauză, întrucât acestea, astfel cum rezultă şi prin adresa nr. 1961/8.11.2005, emisă de către Ministerul de Interne Inspectoratul General de Frontieră, atestă doar intrările şi ieşirile din România.
De asemenea, Curtea apreciază că nici adresa nr. 1/27.02.2006, emisă de către Ministerul de Interne – Inspectoratul General de Frontieră, nu prezintă utilitate în cauză, întrucât prin aceasta se evidenţiază doar intrarea/ieşirea din România a recurentului-reclamant prin punctul de frontieră Nădlac în perioada 2002-2005, or, aceste elemente, fară menţionarea orei de intrare sau ieşire în ţară, destinaţia transportului internaţional şi coroborarea cu înregistrările tahograf şi foile de prezenţă colcctivă, nu sunt suficiente pentru determinarea orelor suplimentare. In plus, în acest înscris sunt uncie neconcordanţe între ieşirile şi intrările în ţară a recurentului-reclamant (de exemplu, două ieşiri şi nicio intrare).
La interogatoriul propus de către pârâta-recurentă, recurentul-recla-mant a recunoscut că a beneficiat de instructaj cu prevederile legale în ceea ce priveşte transportul internaţional şi că avea obligaţia de a completa foile de parcurs şi fişele tahograf în timpul efectuării curselor internaţionale.
Prin urmare, de vreme ce vehiculul era dotat cu aparat de control, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 101/1994, recu-rentul-reclamant, în cazul în care, din cauza depărtării de vehicul, nu a fost în măsură să folosească aparatul, trebuia să adauge de mână, folosind simboluri grafice adecvate, pe foaia de înregistrare, diverşii timpi corespunzători activităţilor profesionale în perioada când nu era în vehicul.
Pentru toate considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă, a
modificat, în parte, sentinţa recurată, în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind: contravaloarea orelor suplimentare, a celor lucrate în zilele de sărbători, în zilele libere şi a orelor suplimentare de noapte efectuate în perioada ianuarie 2003 – martie 2005; diferenţa dintre salariul brut plătit efectiv şi salariul minim brut pe ramură transporturi pentru funcţia de şofer grupa 111 autovehicule, pentru perioada iunie 2002 – mai 2005; diferenţe diurne.
Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
