– Codul muncii: art. 52 alin. (1) lit. c), art. 79 alin. (1) şi (4)
La data de 5 februarie 2007, reclamantul şi-a dat demisia, îndeplinind condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 79 alin. (1) C. mun., şi anume aceea ca salariatul să înştiinţeze angajatorul despre hotărârea sa de a denunţa unilateral contractul de muncă.
Este adevărat că în cauză erau îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun., şi anume acelea care prevăd că în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului, se poate dispune suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.
Dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun. trebuiesc însă corelate cu cele prevăzute la art. 79 alin. (4), potrivit cu care recurenta-pârătă trebuia să suspende contractul individual de muncă al intimatului-reclamant în cadrul termenului de preaviz de 15 zile calendaristice, respectiv cel mai târziu până la data de 21 februarie 2007, lucru pe care nu l-a făcut deşi nu a fost împiedicată de nicio împrejurare.
Mai mult decât atât, aşa după cum, de altfel, recunoaşte şi în motivele de recurs, plângerea penală a fost formulată de către recurentă la data de 9 februarie 2007 şi de la acea dată recurenta putea să dispună suspendarea contractului de muncă având cunoştinţă de prejudiciul creat de către intimatul-reclamant, obligaţie legală pe care nu a îndeplinit-o.
(Decizia civilă nr. 55/R-CM din 15 ianuarie 2010)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 11 februarie 2009 reclamantul J.G.M. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând obligarea acesteia la emiterea deciziei de încetare a contractului de muncă la data de 11 noiembrie 2005 şi la comunicarea deciziei de încetare a raporturilor de muncă Inspectoratului Teritorial de Muncă Olt, în vedere încheierii carnetului de muncă în vederea eliberării.
în motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că a fost angajatul societăţii pârâte până la data de 5 februarie 2007, când a formulat acesteia cererea de demisie, însă cu toate acestea unitatea nu a luat act de aceasta în vederea emiterii deciziei de încetare a raporturilor de muncă, însă a procedat la suspendarea raporturilor de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun. Reclamantul a mai susţinut că această suspendare este neîntemeiată întrucât se referă la un contract care încetase deja prin demisie. Mai mult, nefiind emisă decizia de încetare a raporturilor de muncă nu i s-a închis carnetul de muncă şi nu i se poate elibera.
Prin sentinţa civilă nr. 458 din 23 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, Secţia conflicte de muncă.
La data de 25 iunie 2009 s-a depus la Tribunalul Argeş întâmpinare, de către pârâtă, prin care a solicitat respingerea acţiunii motivat de faptul că împotriva reclamantului s-a formulat o plângere penală la data de 9 februarie 2009 iar în baza acesteia contractul de muncă a fost suspendat în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun.
Prin sentinţa civilă nr. 1151/CM din 5 octombrie 2009, Tribunalul Argeş, Secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâta să emită reclamantului decizia de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 79 C. mun. şi că comunice Inspectoratului Teritorial de Muncă Olt decizia de încetare a raporturilor de muncă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Din data de 16 ianuarie 2006 reclamantul a devenit salariatul societăţii pârâte, în funcţia de agent vânzări, fiind încheiat între părţi contractul individual de muncă înregistrat în evidenţele societăţii sub nr. 260 şi la ITM Olt sub nr. 174466 din 1 februarie 2006.
La data de 5 februarie 2007, ora 1407, reclamantul a transmis prin fax pârâtei cererea sa de încetare a raporturilor de muncă prin demisie. Cererea a fost înregistrată de către societate sub nr. 150 din 5 februarie 2007.
La data de 26 februarie 2007 pârâta a emis decizia nr. 23, prin care a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun., începând cu data de 24 februarie 2007, în urma expirării preavizului nr. 61 din 5 februarie 2007. Din preambulul acestei decizii a rezultat că la emiterea acesteia s-a avut în vedere tocmai cererea reclamantului, înregistrată sub nr. 150 din 5 februarie 2007, prin care acesta prezenta demisia sa din funcţia de agent vânzări deţinută în cadrul societăţii. Nu s-a menţionat de către societate, cu toate că s-au invocat ca şi temei legal dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun., că suspendarea raporturilor de muncă a intervenit datorită formulării unei plângeri penale împotriva reclamantului.
Prin acţiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, urmare a demisiei sale exprimată prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2007.
Potrivit art. 79 alin. (1) C. mun., „prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”. Din acest text legal reiese o condiţie de ordin formal, şi anume ca salariatul să înştiinţeze angajatorul despre hotărârea de a denunţa unilateral contractul de muncă.
Reclamantul a îndeplinit această condiţie, transmiţând prin fax cererea sa de demisie, cererea fiind adusă la cunoştinţa angajatorului la data de 5 februarie 2007, în urma înregistrării acesteia sub nr. 150. De la această dată, la care salariatul a adus la cunoştinţa angajatorului intenţia sa de a denunţa unilateral contractul individual de muncă, se calculează termenul de preaviz ce nu poarte fi mai mare de 15 zile calendaristice, după cum se statuează în alin. (4) al art. 79 C. mun.
Salariatul poate demisiona fără preaviz numai într-o singură situaţie, şi anume atunci când angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.
Calculând cele 15 zile calendaristice începând cu data de 6 februarie 2007, termenul de preaviz ia sfârşit la data de 20 februarie 2007. Astfel, începând cu data de
21 februarie 2007, raporturile dintre părţi au încetat ca urmare a demisiei reclamantului.
Potrivit deciziei nr. 23 din 26 februarie 2007, pârâta a decis ca din data de 24 februarie 2007 să suspende contractul individual de muncă al reclamantului. Ţinând seama de faptul că cel mai târziu la data de 21 februarie 2007 raporturile juridice de muncă ale părţilor încetaseră prin denunţarea unilaterală a convenţiei de către reclamant, nu se mai putea proceda la suspendarea unui contract care deja nu mai exista.
Astfel, potrivit art. 79 alin. (4) C. mun., tribunalul a apreciat că acţiunea este întemeiată, obligând pârâta să emită reclamantului decizia de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art. 79 C. mun. şi să comunice Inspectoratului Teritorial de Muncă Olt această decizie de încetare a raporturilor de muncă.
împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC
S. SRL Potcoava invocând în termeni generali dispoziţiile art. 304 C. pr. civ., însă criticile sale pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., după cum urmează:
în mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a admis acţiunea formulată de intimatul-reclamant şi a obligat-o pe recurentă să emită de decizie de încetarea contractului de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 79 C. mun., în realitate, instanţa trebuia să menţină suspendarea contractului de muncă în baza dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun. dispusă de recurentă, fiind îndeplinite condiţiile textului de lege, întrucât intimatul-reclamant a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), plângerea penală a fost formulată de către recurenta-pârâtă la data de 9 februarie 2007, situaţie faţă de care termenul legal în baza căruia se putea dispune suspendarea contractului de muncă nu a fost depăşit. în plus, cartea de muncă a reclamantului nu se găsea la societatea recurentă.
Intimatul-reclamant, deşi a fost citat în mod legal de către instanţă, nu s-a prezentat şi nu a depus concluzii.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
în mod legal prima instanţă a admis acţiunea formulată de către intimatul-reclamant, deoarece la data de 5 februarie 2007, acesta şi-a dat demisie, îndeplinind condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 79 alin. (1) C. mun., şi anume aceea ca salariatul să înştiinţeze angajatorul despre hotărârea sa de a denunţa unilateral contractul de muncă.
Este adevărat că în cauză erau îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun., şi anume acelea care prevăd că, în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului, se poate dispune suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.
Dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. c) C. mun. trebuiesc însă corelate cu cele prevăzute la art. 79 alin. (4), potrivit cu care recurenta-pârâtă trebuia să suspende contractul individual de muncă al intimatului-reclamant în cadrul termenului de preaviz de 15 zile calendaristice, respectiv cel mai târziu până la data de 21 februarie 2007, lucru pe care nu l-a făcut deşi nu a fost împiedicată de nicio împrejurare.
Mai mult decât atât, aşa după cum de altfel recunoaşte şi în motivele de recurs, plângerea penală a fost formulată de către recurentă la data de 9 februarie 2007 şi de la acea dată recurenta putea să dispună suspendarea contractului de muncă având cunoştinţă de prejudiciul creat de către intimatul-reclamant, obligaţie legală pe care nu a îndeplinit-o.
Faţă de aceste împrejurări, aşa după cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond, la data de 21 februarie 2007 raporturile juridice ale părţilor încetaseră prin denunţarea unilaterală a convenţiei de către intimatul-reclamant, situaţie faţă de care nu se putea proceda la suspendarea unui contract de muncă care nu mai exista.
în condiţiile precizate mai sus şi reţinând că nu au mai fost invocate alte critici de nelegalitate ale sentinţei pronunţate, Curtea în baza dispoziţiilor art. 312 şi art. 316 C. pr. civ., precum şi ale art. 291 C. mun., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.
