Codul muncii, art. 52 alin. 1 lit. c şi alin. 2
Salariatul are obligaţia ca, la data încetării suspendării de drept a contractului său individual de muncă, intervenită, ca urmare a arestării sale preventive, în condiţiile reglementate de art. 50 lit. h din Codul muncii, adică după punerea sa în libertate, să se prezinte la locul de muncă pentru a-şi relua activitatea.
În situaţia în care angajatorul dispune suspendarea unui contract individual de muncă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, el nu are obligaţia să-l reîncadreze pe salariatul al cărui contract individual de muncă a fost suspendat până la finalizarea procesului penal şi stabilirea definitivă a nevinovăţiei acestuia. Angajatorul are însă posibilitatea să dispună încetarea suspendării dispusă de el pe temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi să-l reîncadreze pe salariat cu începere de la data încetării suspendării.
Curtea de Apel Timişoara, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 55 din 18 ianuarie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 704 din 30 martie 2006, Tribunalul Timiş admis acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul D.V.l împotriva pârâtelor S.C „E. S.” S.A. – S.Î.S.E. „E. B.” Timişoara şi S.C. F.Î.S.E. „E.” S.A. Bucureşti şi a dispus anularea în întregime a deciziei nr. 529/14.11.2005 de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului, emisă de pârâtă; anularea în parte a deciziei nr. 63/09.02.2006, emisă de pârâtă, privind data reluării activităţii, în funcţia de inginer principal specialist la compartimentul Marketing-Vânzări, din cadrul S.I.S.E. Banat, începând cu data de 18.10.2005, iar nu de la data de 01.02.2006, menţinând în rest dispoziţiile acestei decizii; obligarea pârâtei să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite şi neacordate, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data de 18.10.2005 şi în continuare pe durata derulării contractului individual de muncă şi obligarea intimatei la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 112 C. pr. civ., petitul vizând anularea deciziei nr. 529/14.11.2005 de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului se impune a fi admis, deoarece decizia a rămas fără obiect ca urmare a revocării de către pârâtă a măsurii dispuse prin această decizie, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Cu privire la petitul privind anularea în parte a deciziei nr. 63/09.02.2006, în ceea ce priveşte data reîncadrării, şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul dacă era încadrat cu începere de la data de 18.10.2005, prima instanţă a apreciat că revocarea de către pârâtă a deciziei nr. 529/14.11.2005 şi dispoziţiile art. 52 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 78 alin. 1 din Codul muncii justifică admiterea acestui petit.
Cheltuieli de judecată au fost acordate reclamantului în temeiul art. 274 C. pr. civ.
Pârâta S.C.„E.S.”S.A. – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara a formulat recurs împotriva sentinţei Tribunalului Timiş, solicitând modificarea ei în tot şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs se arată că în cauză nu există motive de anulare a deciziei nr. 529 din 14 noiembrie 2005, deoarece aceasta a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 52 lit. c din Codul muncii, atâta timp cât reclamantul nu a fost încadrat pe postul de inginer principal specialist, ulterior emiterii deciziei nr. 164/18.05.2005.
Prin decizia nr. 28/25.01.2006 s-a dispus încetarea aplicabilităţii prevederilor deciziei nr. 41/05.04.2005 şi deciziei nr. 529/14.11.2005, iar nu revocarea acestei decizii, aşa cum a susţinut reclamantul şi cum se reţine în considerentele hotărârii recurate.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 52 alin. 2 şi art. 78 alin. 1 din Codul muncii nu pot justifica admiterea acţiunii, deoarece art. 78 din Codul muncii se referă la concediu, iar art. 52 alin. 2 raportat la art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii impune angajatorului obligaţia de a-l reîncadra pe angajat şi de a-i plăti o despăgubire egală cu salariul şi cu celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării, doar dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă se constată nevinovăţia angajatului. Reîncadrarea angajatului, până la constatarea nevinovăţiei sale, pe o funcţie care să nu fie incompatibilă cu faptele penale pentru care este cercetat, este lăsată de legiuitor la latitudinea angajatorului.
Recurenta mai arată că reîncadrarea nu se putea face cu data de 18.10.2005, atâta timp cât cererea de reîncadrare a fost depusă de către reclamant la data de 15.11.2005.
Prin cererea de recurs, pârâta S.C.„E.S.”S.A. – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara contestă cuantumul onorariului de avocat, la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată, arătând că este nejustificat, fiind stabilit cu încălcarea principiului de drept civil, potrivit căruia dreptul subiectiv se exercită cu respectarea legii şi a moralei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 274 alin. 3, art. 304 pct. 7, 8, 9 şi articolele următoare din C. pr. civ., art. 52 alin. 1 lit. c şi alin. 2 din Codul muncii.
Pârâta S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti, a formulat şi ea recurs împotriva sentinţei, solicitând modificarea ei în tot şi respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată, invocând dispoziţiile art. 274 alin. 3, art. 304 pct. 7 şi pct. 8, art. 3041 C. pr. civ. şi ale art. 52 alin. 1 lit. c şi alin. 2 din Codul muncii.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că nu există motive de anulare a deciziei nr. 529/14.11.2005, deoarece prin această decizie nu a fost ignorată decizia nr. 164/18.05.2005, întrucât reclamantul nu fusese încadrat pe postul de inginer principal specialist, iar, în speţă, erau incidente prevederile art. 52 lit. c din Codul muncii, ca urmare a faptului că salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut greşit că decizia nr. 529/14.11.2005 a fost revocată prin decizia nr.63/09.02.2006 şi, în baza acestui considerent eronat, a anulat decizia nr. 529/14.11.2005 ca rămasă fără obiect, atâta timp cât prin decizia nr.63/09.02.2006 s-a dispus încetarea aplicabilităţii deciziilor nr. 41/05.04.2005 şi nr. 529/14.11.2005.
Recurenta mai susţine că motivarea instanţei de fond este superficială, deoarece nu s-a referit la toate probele administrate de către ea, a interpretat greşit unele probe administrate şi nu a analizat toate apărările invocate de către pârâta-recurentă. Totodată, în cuprinsul acestei motivări există considerente străine de pricină, precum sunt cele referitoare la dispoziţiile art. 78 din Codul muncii privitoare la concediere, care nu sunt aplicabile în cauză, fiind contestată o măsură de suspendare a unui contract individual de muncă.
În ceea ce priveşte anularea deciziei nr. 529/14.11.2005, prin raportare la prevederile art.112 Cod procedură civilă, se arată că instanţa de fond trebuia să respingă capătul de cerere referitor la această anulare ca rămas fără obiect şi nu să-l admită.
Prima instanţă şi-a întemeiat greşit măsura anulării deciziei de reîncadrare şi cea a obligării pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit reclamantul pe perioada suspendării pe dispoziţiile art. 52 alin. 2 din Codul muncii, acestea nefiind aplicabile în speţă. Recurenta susţine că, din coroborarea dispoziţiilor art.52 alin. 2 cu cele ale art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, rezultă că angajatorul are obligaţia de a-l reîncadra pe angajat şi de a-i plăti o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit salariatul pe perioada suspendării doar dacă se constată nevinovăţia acestuia, potrivit prevederilor art. 10 lit. a – d C. pr. pen. În cazul reclamantului, procesul penal nu a încetat, iar Codul muncii nu prevede obligaţia angajatorului de a-l reîncadra pe angajat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti în dosarul penal.
În condiţiile în care reclamantul a solicitat reîncadrarea la data de 15.11.2005 şi nu s-a prezentat la locul de muncă pentru a-şi relua activitatea, deşi decizia de reîncadrare i-a fost comunicată, în faţa instanţei de judecată, la data de 16.02.2006, calculul perioadei pentru care pârâta trebuie să-i achite drepturile salariale cuvenite este eronat făcut.
Recurenta a mai susţinut că onorariul avocaţial în cuantum de 10.000 RON este nejustificat, fiind abuziv stabilit, datorită încălcării principiului de drept civil, potrivit căruia dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei. Pe de altă parte, se arată că onorariul de avocat trebuie să fie proporţional cu depusă de avocat, iar, în speţă, pârâtele nu sunt în culpă cu privire la emiterea deciziilor contestate.
Recurenta S.C. „E.S.” S.A. – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara a depus note de şedinţă, prin care arată că reclamantul nu s-a prezentat la sediul unităţii în vederea reluării activităţii, iar la data de 05.05.2006 a fost depusă la registratura unităţii o cerere de încetare a contractului individual de muncă, din motive personale, cu începere de la data de 05.05.2006, astfel încât a fost emisă decizia nr. 160/10.05.2006 de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor art. 3041 coroborate cu cele ale art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ., Curtea apreciază că sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform contractelor individuale de muncă, încheiate între părţi, a actelor adiţionale la aceste contracte şi a deciziilor nr. 83/01.02.2002 şi nr. 41/05.04.2005, reclamantul a fost angajat al S. C. D.F.E.E. „E.” S.A. Bucureşti şi apoi al S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti în funcţia de director.
Prin decizia nr. 149/08.04.2005, emisă de intimata S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti, contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat de drept, cu începere de la data de 08.04.2005, în temeiul art. 50 lit. h din Codul muncii, ca urmare a arestării preventive a acestuia.
Prin decizia nr. 164/18.05.2005 s-a prevăzut că reclamantul rămâne la dispoziţia S.C. „E. S.” SA – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara pentru a fi încadrat într-o funcţie corespunzătoare pregătirii profesionale, însă nu a fost încadrat într-o astfel de funcţie, deoarece starea de arest preventiv a durat până la data de 18.10.2005 şi reclamantul nu a solicitat reîncadrarea până la data de 15.11.2005.
Prin decizia nr.529/14.11.2005, emisă de pârâta S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti, s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, cu începere de la data de 18.10.2005, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, întrucât reclamantul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, suspendarea urmând să opereze până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
La data de 15.11.2005, reclamantul a solicitat pârâtei S.C. „E. S.” SA – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara să-l reîncadreze, deoarece motivele pentru care s-a dispus suspendarea au încetat, iar la data de 29.11.2005 a solicitat anularea ca nelegală a deciziei nr. 529/14.11.2005, ce i-a fost comunicată la 17.11.2005, reintegrarea sa în postul deţinut anterior, acela de inginer principal specialist, şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale la zi, începând cu data suspendării contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă în unitate, arătând că s-a ignorat decizia nr. 164/18.05.2005, prin care s-a dispus încadrarea sa într-o funcţie care să corespundă pregătirii sale profesionale, respectiv inginer principal specialist, funcţie ce nu este incompatibilă cu situaţia juridică a reclamantului.
Prin decizia nr. 164/18.05.2005 nu s-a dispus însă încadrarea reclamantului în funcţia de inginer principal specialist, fapt de altfel imposibil, datorită arestării sale preventive. Ulterior, punerii sale în libertate, reclamantul nu a solicitat încadrarea într-o funcţie corespunzătoare pregătirii sale profesionale, şi anume cea de inginer principal specialist, şi nu s-a încheiat un contract individual de muncă între părţi cu privire la o asemenea funcţie anterior datei de 14.11.2005, deşi el avea obligaţia ca la data încetării suspendării de drept, adică după punerea sa în libertate, să se prezinte la locul de muncă pentru a-şi relua activitatea.
În condiţiile în care reclamantul nu a fost reîncadrat pe funcţia de inginer principal specialist, angajatorul putea suspenda din proprie iniţiativă contractul individual de muncă al reclamantului, încheiat pentru funcţia de director, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, deoarece reclamantul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, astfel încât decizia nr. 529/14.11.2005 nu este lovită de vreun motiv de nulitate.
Prin decizia nr. 28/25.01.2006, emisă de pârâta S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti, conducerea S.C. „E. S.” SA – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara a fost mandatată să-l încadreze pe reclamant într-o funcţie corespunzătoare pregătirii sale profesionale.
Prin aceeaşi decizie s-a dispus încetarea aplicabilităţii prevederilor deciziei nr. 41/05.04.2005 de numire a reclamantului în funcţia de director la pârâta S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti şi a deciziei nr. 529/14.11.2005 de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, cu începere de la data de 25.01.2006.
Prin urmare, decizia nr. 529/14.11.2005 nu a fost revocată, aşa cum susţine reclamantul şi cum reţine instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate, astfel încât efectele ei nu au încetat anterior datei de 25.01.2006, menţionată în decizia nr. 28/25.01.2006.
Pe cale de consecinţă, decizia nr. 529/14.11.2005, precum şi cererea reclamantului de anulare a acestei decizii nu au rămas fără obiect, aşa cum se arată în considerentele hotărârii atacate, iar instanţa de fond trebuia să o respingă ca neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art.52 alin.1 lit.c din Codul muncii şi la împrejurarea că reclamantul nu a fost reîncadrat pe funcţia de inginer principal specialist, iar contractul lui individual de muncă pentru funcţia de director nu a încetat în vreunul din cazurile reglementate de lege, dispunându-se încetarea efectelor Deciziei nr.41/05.04.2005 de numire a sa în funcţia de director al S.C. F.Î.S.E. „E.S.” S.A. Bucureşti cu începere de la data de 25.01.2006, conform deciziei nr. 28/25.01.2006, astfel încât sunt incidente, în speţă, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ.
Prin decizia nr. 63/9.02.2006, s-a prevăzut că, începând cu data de 1.02.2006, reclamantul îşi reia activitatea în funcţia de inginer principal specialist la Compartimentul Marketing-Vânzări din cadrul S.C. „E. S.” SA – S.Î.S.E. „E.B.” Timişoara, ca urmare a încetării aplicabilităţii suspendării contractului său individual de muncă dispusă în baza art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Conform art. 52 alin. 2 din Codul muncii, în cazul prevăzut de art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
Prin urmare, în situaţia în care angajatorul dispune suspendarea unui contract individual de muncă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, el nu are obligaţia să-l reîncadreze pe salariatul al cărui contract individual de muncă a fost suspendat până la finalizarea procesului penal şi stabilirea definitivă a nevinovăţiei acestuia. Angajatorul are însă posibilitatea să dispună încetarea suspendării dispusă de el pe temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi să-l reîncadreze pe salariat cu începere de la data încetării suspendării.
Întrucât prin decizia nr. 28/25.01.2006 s-a dispus încetarea suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, iar nu revocarea acesteia, hotărârea instanţei de fond de anulare în parte a deciziei nr. 63/09.02.2006, în ceea ce priveşte data reîncadrării reclamantului, şi de obligare a intimatei la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite şi neacordate, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data de 18.10.2005 şi, în continuare, pe durata derulării contractului individual de muncă, urmând să se menţioneze data de 18.10.2005 ca dată a reîncadrării, este nelegală şi netemeinică prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. c coroborate cu cele ale art. 52 alin. 2 din Codul muncii şi la împrejurarea că reclamantul trebuia să se prezinte la locul de muncă pentru reluarea activităţii după încetarea suspendării de drept a contractului său individual de muncă, întemeiată pe prevederile art. 50 lit. h din Codul muncii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 – alin. 3 C. pr. civ. raportat la art. 3041 coroborat cu art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ., art. 52 alin. 1 lit. c şi art. 52 alin. 2 din Codul muncii, Curtea a admis recursurile ca fiind întemeiate şi a modificat în tot hotărârea recurată, în sensul că a respins în întregime acţiunea civilă precizată ca neîntemeiată.
