Decizia de concediere nr. 1/28.01.2010 nu cuprinde descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, indicarea prevederilor din regulamentul intern sau contractul de muncă încălcate de salariat, motivele neefectuării cercetării disciplinare prealabile, elemente obligatorii prevăzute de art. 268 alin. 2 lit. a, b, c din Codul muncii.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., sent. nr. 4732/F/25 iunie 2010
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea reclamantul AAV a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. GA SRL Bujoreni anularea deciziei nr. 1/28.01.2010 emisă de administratorul pârâtei, ca nelegală şi netemeinică; restabilirea situaţiei anterioare emiterii actului de concediere; obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 1 decembrie 2009 şi până la efectuarea plăţii acestora; obligarea angajatorului la plata obligaţiilor fiscale către stat (şomaj, pensie, CASS, CAS, etc.); obligarea angajatorului la plata diferenţei de diurnă de 200 euro pentru km efectuaţi cu autocamionul marca Mercedes pentru luna noiembrie 2009; obligarea angajatorului la plata de daune morale în sumă de 50.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3770/2010 pronunţată la data de 30 martie 2010 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea s-a dispus declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, ca fiind instanţa în a cărei rază teritorială se află domiciliul reclamantului, cauza fiind înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus.
Excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, invocată de pârâtă a fost respinsă la termenul de judecată din data de 26 mai 2010, în baza dispoziţiilor art. 284 din Codul muncii, conform cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa tribunalului (ca instanţă prevăzută de să soluţioneze conflictelor de muncă) în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine faptul că între părţi s-au stabilit raporturi de muncă, concretizate prin încheierea contractului individual de muncă în formă scrisă la data de 1 aprilie 2009.
Potrivit clauzelor contractuale, activitatea reclamantului a început la data de 1 aprilie 2009, pe durată nedeterminată, în program normal de lucru de 8 ore/zi.
La data de 28 ianuarie 2010 angajatorul a emis decizia nr. 1/2010 de concediere a reclamantului în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a din Codul muncii, adică pentru comiterea de abateri disciplinare.
Potrivit art. 267 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, sancţiunea concedierii disciplinare nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data şi ora şi locul întrevederii.
Adresa nr. 68/23.12.2009 prin care se solicită reclamantului prezentarea la sediul societăţii în termen de 5 zile de la primirea adresei în scopul clarificării situaţiei sale, în privinţa căreia se menţionează faptul că a fost comunicată reclamantului prin serviciul de curierat conform AWB/SDT nr. 10129999 din data de 24.12.2009 nu poate fi considerată ca având valoarea unei convocări la cercetarea disciplinară prealabilă.
Aceasta întrucât potrivit art. 267 alin. 2 din Codul muncii, convocarea trebuie obligatoriu să cuprinsă obiectul întrevederii, data, ora, locul întrevederii.
Or, din cuprinsul adresei nr. 68/2009 lipseşte obiectul şi ora întrevederii.
Pe de altă parte, din cuprinsul deciziei de concediere lipsesc elementele prevăzute de art. 268 din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute.
Astfel, decizia de concediere nr. 1/28.01.2010 nu cuprinde descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, indicarea prevederilor din regulamentul intern sau contractul de muncă încălcate de salariat, motivele neefectuării cercetării disciplinare prealabile, elemente obligatorii prevăzute de art. 268 alin. 2 lit. a, b, c din Codul muncii.
Având în vedere lipsa cercetării disciplinare prealabile, precum şi lipsa elementelor esenţiale pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere, în baza art. 267, 268 alin. 2 lit. a, b, c din Codul muncii tribunalul va constata nulitatea absolută a deciziei de concediere.
Fiind vorba de o concediere nelegală, urmare a constatării nulităţii deciziei de concediere, tribunalul în baza art. 78 alin. 1 şi 2 din Codul muncii va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi va obliga pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate începând cu data concedierii, 28 ianuarie 2010 şi până la data efectivă a plăţii.
Drepturile băneşti nu pot fi acordate de la data solicitată de reclamant, 1.12.2009, ci doar din momentul concedierii, întrucât în luna decembrie 2009 şi ulterior până la concediere, când contractul său de muncă era în fiinţă, reclamantul nu a prestat activitate în favoarea pârâtei, împrejurare atestată chiar de reclamant în cuprinsul acţiunii sale, unde se arată că în cursul lunii noiembrie a solicitat să fie înlocuit şi să se reîntoarcă la domiciliu.
Nu s-a dovedit de către reclamant faptul că părţile au stabilit alte clauze contractuale decât cele înserate în contractul individual de muncă încheiat în formă scrisă.
Faptul că reclamantul a ajuns să aibă raporturi de muncă cu pârâta în urma unei aplicaţii pe site-ul e.Jobs nu duce la concluzia că părţile au stabilit de comun acord clauzele contractuale ofertate pe acel site, în condiţiile în care ofertele depuse privesc alte perioade decât cea în care reclamantul a contractat, diferă de la o perioadă la alta (astfel, în oferta ce a expirat la 29.03.2008, se prevede lucrul timp de 2 luni, urmat de 1 lună de pauză, salariul şi o diurnă de 13 euro la 100 km; oferta expirată la 18.09.2008 cere în plus cunoaşterea unei limbi străine, prevede lucrul la diagramă, schimbul semiremorcilor la fiecare cursă, plata salariului în luna de pauză; oferta expirată la 8.01.2010 prevede lucrul timp de 2-3 luni), iar contractul individual de muncă încheiat ulterior aplicării reclamantului pe site, după ce reclamantul a acceptat angajarea în cadrul societăţii pârâte, priveşte alte clauze decât cele indicate în ofertă.
Împrejurarea că ofertele postate pe site-ul e.Jobs sunt diferite de la o perioadă la alta, atât în ceea ce priveşte cerinţele pentru candidatul ideal, cât şi beneficiile coroborată cu conţinutul contractului individual de muncă încheiat între părţi, nu poate duce la concluzia că între părţi s-au stabilit alte clauze decât cele rezultate din contractul încheiat, ce se prezumă că exprimă voinţa părţilor.
Ca atare, atâta timp cât în contractul ce exprimă voinţa părţilor nu s-a stipulat plata salariului şi pentru lunile în care reclamantul nu prestează activitate, cât conform art. 154 din Codul muncii salariul este contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, pretenţiile reclamantului pe perioada 1 decembrie 2009 – 27 ianuarie 2010 nu sunt întemeiate.
Pentru ca reclamantul să-şi reia calitatea de asigurat este necesară plata integrală a contribuţiilor datorate bugetului consolidat al statului atât de angajat, cât şi de angajator, neplata acestora având drept consecinţă diminuarea drepturilor de asigurat (este vorba de diminuarea stagiului de cotizare în sistemul public de pensii, în sistemul asigurărilor pentru şomaj, de diminuarea pachetului de servicii de bază în sistemul de a sănătăţii – art. 33 din Legea nr. 19/2000, art. 37 din Legea nr. 76/2002, art. 257, 258 alin. 3 din Legea nr. 95/2006).
În aceste condiţii, se impune obligarea angajatorului la plata contribuţiilor datorate bugetului consolidat al statului pentru angajat şi pentru angajator, începând cu data concedierii, 28 ianuarie 2010, pe toată perioada în care reclamantului i se achită salariu şi între părţi există raporturi de muncă.
În ceea ce priveşte pretenţii reclamantului aferente lunii noiembrie 2009, în care acesta a prestat activitate, se reţine că potrivit decontului de cheltuieli nr. 211/212/noiembrie 2009, pentru cursa efectuată de reclamant în perioada 1.11.2009 – 30.11.2009, acestuia i se cuvenea suma de 1372 euro cu titlu de diurnă.
Din această sumă reclamantul a primit un avans de 408 euro, a efectuat cheltuieli de 308 euro şi a mai primit la data de 18.12.2009 o diferenţă de 1.100 euro, reprezentând cazare şi diurnă pe luna noiembrie 2009 – rest de plată, conform dispoziţiei de plată depusă la dosar.
Suma datorată reclamantului cu titlu de cazare şi diurnă pe luna noiembrie 2009 a fost recunoscută de pârâtă, prin plata sumei de 1.100 lei la care se adaugă suma de 100 euro rămasă din avans după achitarea cheltuielilor (408 euro avans – 308 euro cheltuieli acceptate de pârâtă).
În lipsa vreunei alte probe, ce revenea reclamantului, din care să rezulte că suma datorată pentru luna noiembrie 2009 este mai mare de 1372 euro şi având în vedere recunoaşterea şi achitarea sumei de 1.200 euro, tribunalul constată că în discuţie este suma de 172 euro, reprezentând diferenţa dintre suma înscrisă în decontul de cheltuieli şi suma achitată de pârâtă.
În privinţa acestei sume de 172 euro pârâta a arătat că aceasta a fost reţinută cu titlu de imputaţie în baza deciziei de imputare nr. 1/17.12.2009, pe considerentul că reclamantul a realizat un consum mai mare de motorină decât cel stabilit.
Conform art. 270 din Codul muncii salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor.
Prin urmare, se poate constata că legiuitorul a înlăturat posibilitatea stabilirii răspunderii patrimoniale pe calea emiterii unei decizii de imputare.
În aceste condiţii, răspunderea se stabileşte fie prin înţelegerea părţilor, fie în caz de divergenţă de instanţa de judecată.
În situaţia în care decizia de imputare a fost înlăturată ca act ce stă la baza antrenării răspunderii patrimoniale a angajatului, decizia nr. 1/17.12.2009 (în privinţa căreia s-a încercat a se acredita ideea că s-a comunicat la data de 24.12.2009 prin serviciul de curierat, adăugându-se pe AWB-ul depus la dosar menţiunea imputaţie, care însă nu apare pe copia aflată pe site-ul serviciului de curierat, depusă la dosar la termenul de judecată din 23 iunie 2010, pentru ca ulterior să se depună copia unei confirmări de primire din 7.02.2010 pe care apare menţiunea comunicării deciziei de imputare) nu are nicio valoare şi nu poate fi luată în considerare de instanţă ca stând la baza răspunderii patrimoniale a reclamantului faţă de pârâtă.
Prin urmare, chiar dacă acest act nu a fost atacat de reclamant, întrucât el nu există ca formă a răspunderii patrimoniale, nu poate produce efecte juridice, astfel că în lipsa acordului reclamantului pentru plata acestei sume sau a unei hotărâri judecătoreşti de obligare a reclamantului la plată, tribunalul nu poate reţine suma ca reprezentând echivalentul unei pagube produse de reclamant, urmând în consecinţă a constata că din întreaga sumă datorată de 1372 euro a rămas neachitată o diferenţă de 172 euro la plata căreia urmează a fi obligată pârâta, cu titlu de diferenţă drepturi băneşti aferente lunii noiembrie 2009.
Tribunalul nu poate însă obliga pârâta la plata de daune morale în favoarea reclamantului, deoarece lipseşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul reclamat.
Aşa cum rezultă din cuprinsul acţiunii introductive, plata de daune morale s-a solicitat pentru faptul că reclamantul a fost nevoit să lucreze în condiţii grele timp de peste 90 de zile, a adus venituri firmei prin devotamentul său şi prin faptul că a efectuat la timp şi fără pagube cursele, pe parcursul cursei îşi avea locuinţa în cabina auto, care nu dispunea de condiţii de spălat, de servit masa, timp de 2-3 luni familia reclamantului (soţia şi copilul) era lipsită de avantajele prezenţei acestuia la domiciliu.
Însă, prejudiciul moral reclamat, care contrar aserţiunilor pârâtei conform cărora nu există cadrul legislativ care să permită solicitarea unor asemenea daune, poate fi reparat în baza art. 269 alin. 1 din Codul muncii, în forma modificată prin Legea nr. 237/2007, trebuie să fie consecinţa directă a concedierii disciplinare nelegale.
Or, aspectele invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor băneşti ca echivalent al prejudiciului moral nu sunt urmarea concedierii reclamantului, ci urmarea raporturilor de muncă stabilite de părţi, acceptate de reclamant prin încheierea contractului individual de muncă.
Simpla invocare a comportamentului abuziv al administratorului societăţii pârâte, fără indicarea şi dovedirea modului în care acesta a afectat reclamantul ca urmare a concedierii dispuse nu poate duce la antrenarea răspunderii angajatorului pentru prejudiciul moral invocat.
Nu s-a dovedit în cauză care este prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a emiterii unei decizii de concediere care nu respectă cerinţele de formă prevăzute de lege, astfel că cererea de obligare a angajatorului la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale este neîntemeiată.
Problema timbrajului unei asemenea cereri, ridicată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, nu se poate pune, această cerere, strâns legată de raporturile de muncă, fiind scutită de plata taxelor judiciare, atât în temeiul art. 285 din Codul muncii (ce constituie o reglementare cu caracter special în materia taxelor de timbru), cât şi în baza art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997.
În baza tuturor considerentelor exprimate şi a textelor legale invocate, tribunalul va admite în parte acţiunea civilă formulată de reclamant şi în consecinţă va constata nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 1/28.01.2010; va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi va obliga pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate începând cu data concedierii, 28 ianuarie 2010 şi până la data efectivă a plăţii; va obliga pârâta la plata contribuţiilor datorate bugetului consolidat al statului pentru angajat şi pentru angajator, începând cu data concedierii, 28 ianuarie 2010, pe toată perioada în care reclamantului i se achită salariu şi între părţi există raporturi de muncă; va obliga pârâta la plata sumei de 172 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de diferenţă drepturi băneşti aferente lunii noiembrie 2009.
Se vor respinge ca neîntemeiate cererea de obligare a pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi a contribuţiilor datorate bugetului consolidat al statului pentru angajat şi pentru angajator pe perioada 1.12.2009 – 27.01.2010 inclusiv, respectiv cererea de obligare a pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei.
În temeiul dispoziţiilor art. 276 C.proc.civ., raportat la limitele în care s-a admis acţiunea, tribunalul va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat.
La stabilirea acestui cuantum s-a avut în vedere că acţiunea s-a admis numai în parte (fiind respinsă în proporţie de 1/5 părţi din întreg), că suma acordată nu se situează sub nivelul onorariilor minimale prevăzute în protocolul încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei în prezent în vigoare, că onorariul achitat cu chitanţa justificativă depusă la dosar de 8.500 lei depăşeşte limita unui cuantum rezonabil raportat la dificultatea, amploarea şi durata cauzei.
S-a apreciat că suma acordată acoperă atât cheltuielile de deplasare ale apărătorului ales, de masă ocazionate de prezenţa în instanţă, efortul apărătorului generat de deplasare, cât şi munca depusă de apărător cu susţinerea acţiunii la un singur termen de judecată la care a fost prezent. S-a avut în vedere faptul că din dosarul înregistrat iniţial la Râmnicu Vâlcea nu rezultă că apărătorul ar fi redactat acţiunea, iar în prezentul dosar munca avocatului a constat în formularea unui interogatoriu, a unei liste de probe, la care se renunţă la data de 23 iunie 2010, precum şi în prezenţa în instanţă a apărătorului la termenul de judecată din data de 23 iunie 2010 care a susţinut acţiunea formulată raportat la motivele invocate şi la actele existente la dosar.
Suma de 2500 lei a fost apreciată ca fiind în acord cu criteriile prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat şi răspunzând cerinţei limitei rezonabile impusă chiar şi de jurisprudenţa europeană (Cauza Costin împotriva României, Hotărârea din 26 mai 2005).
