Temeiul legal prevăzut în decizie – art. 65 C. muncii, privind desfiinţarea postului
1. Este nelegală emiterea deciziei de concediere pentru desfiinţarea postului determinată exclusiv de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, prevăzută de art. 65 alin. (1) C. muncii, indicat ca temei de drept al măsurii încetării contractului individual de muncă, cu reţinerea suplimentară a unor împrejurări ce ţin de persoana salariatului şi de conduita acestuia, ce ar determina concedierea disciplinară.
2. Temeinicia deciziei de concediere se apreciază prin prisma temeiului de drept invocat de angajator, reţinerea unei alte situaţii
de fapt decât cea corespunzătoare cazului de concediere prevăzut de lege conducând la nulitatea măsurii.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 1433 din 6 martie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 6216 din data de 09.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă acţiunea formulată de contestatorul F.G.H., în contradictoriu cu intimata G.N.M., a fost anulată decizia nr. 245/18.01.2008 emisă de intimată şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul şi funcţia deţinute anterior emiterii deciziei anulate. Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii până la efectiva reintegrare şi au fost respinse ca neîntemeiate pretenţiile reclamantului cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că petentul a fost angajatul intimatei, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 5/2003, în funcţia de şofer. Prin decizia nr. 245/18.01.2008, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, conform dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. muncii, postul deţinut fiind
desfiinţat. Salariatul a beneficiat de un preaviz de 15 zile lucrătoare. In motivarea deciziei, s-a reţinut că, prin H.G. nr. 1224/2007, au fost desfiinţate comisariatele regionale, iar în baza deciziilor nr. 300/2007 şi nr. 302/2007 ale Comisarului general al G.N.M. s-a aprobat statul de funcţii şi structura organizatorică a G.N.M. acestea fiind avizate prin adresa nr. (…)/09.01.2008 a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Decizia de conccdiere nr. 245/18.01.2008 emisă de intimată, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie, deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra
celor referitoare la temeinicia deciziei. In acest context, sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Decizia nu cuprinde dispoziţiile prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, respectiv „lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului
refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
Decizia de concediere a fost luată înainte de a fi identificate funcţiile vacante corespunzătoare care puteau fi puse la dispoziţia salariatului. Aceste lucru rezultă atât din modalitatea în care este formulat art. 3 al deciziei („în perioada preavizului, Direcţia resurse umane, administrativă şi financiară, va identifica funcţiile contractuale vacante corespunzătoare şi le va pune la dispoziţia domnului F.G.H.”), cât şi din actele care au stat la baza acesteia.
Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că, în măsura în care la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile (cât şi obligaţia să acorde contestatorului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant), să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerinţă legală obligatorie nu este respectată.
Prevederile art. 64 C. muncii referitoare atât la obligaţia legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cât şi la menţiunea în cuprinsul deciziei, potrivit art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art. 74 alin. (1) C. muncii, care indică expres menţiunile necesare doar pentru conccdierea prevăzută la art. 68 C. muncii, respectiv menţiunea de la lit. c), fiind evidentă intenţia legiuitorului ca restul menţiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.
Prin urmare, art. 74 lit. d) C. muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect o condiţie de fond, extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, numai pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia.
Aceeaşi interpretare se impune şi prin completarea acestor prevederi cu prevederile art. 80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art. 76 alin. (1) C. muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută cui validitatem.
în ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reţinut că, din cuprinsul deciziei, nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios al concedierii.
Aşa cum rezultă din apărările formulate de intimată prin întâmpinare, la emiterea deciziei angajatorul a avut în vedere şi faptul că salariatul a comis un accident de circulaţie în anul 2006, ca urmare a consumului de băuturi alcoolice, fapt ce a cauzat pagube autoturismului din dotare. Se arată că timp de un an, reclamantul a avut alte sarcini de serviciu datorită faptului că i-a fost reţinut permisul de conducere până la definitivarea cercetării penale. Pârâta a precizat că prejudiciul material cauzat de reclamant nu a fost în totalitate recuperat până la această dată. Toate aceste aspecte reţinute de angajator cu ocazia concedierii nu reprezintă cauze obiective străine de persoana salariatului, ceea ce înseamnă că respectiva concediere s-a făcut în baza unor motive legate de persoana salariatului.
In mod greşit angajatorul şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii, în condiţiile în care a avut în vedere conduita sala-
riatului său. In aceste condiţii, concedierea nu a fost determinată de desfiinţarea postului, ci de motive legate de modul în care salariatul îşi îndeplinise atribuţiile de serviciu. Aspectele invocate puteau constitui motiv de încetare a contractului individual de muncă în baza unui alt temei (concedierea disciplinară), fară a putea fi invocate în cazul unei concedieri întemeiate pe dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii.
Prin decizia civilă nr. 1433/06.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, recursul a fost considcrat ca nefondat pentru motivele expuse în continuare:
Astfel, nu a fost reţinută critica recurentei referitoare la faptul că în cazul concedierii individuale nu ar exista obligaţia menţionării listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi a termenului în care salariatul urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, întrucât, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 74 alin. (1) C. muncii, art. 74 alin. (1) lit. d) face doar trimitere la art. 64 C. muncii, pentru a nu mai reitera condiţiilc prevăzute de acesta, fiind evident că legiuitorul a dorit ca menţiunile prevăzute de art. 74 alin. (1) să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cu excepţia menţiunii de la lit. c),
pentru care a precizat expres că se aplică doar în cazul concedierilor colective.
Cele de mai sus se coroborează, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, cu dispoziţiile art. 80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
De asemenea, referitor la criticile recurentei care vizează cele reţinute prin sentinţa atacată sub aspectul temeiniciei deciziei nr. 245/18.01.2008, Curtea a apreciat că în mod corect s-a dat valoare probatorie recunoaşterii cuprinse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond de către angajator, cu privire la faptul că „la emiterea deciziei s-a avut în vedere şi faptul că F.G a comis un accident de circulaţie în anul 2006, ca urmare a consumului de băuturi alcoolice, fapt ce a cauzat pagube autoturismului din dotare. Timp de un an, reclamantul a avut alte sarcini de serviciu datorită faptului că i-a fost reţinut permisul de conducere până la definitivarea cercetării penale.
Aşadar, la emiterea deciziei contestate, recurenta-intimată a avut în vedere şi împrejurări care ţin de persoana salariatului şi de conduita acestuia, de unde rezultă că motivul concedierii salariatului nu a fost determinat exclusiv de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, potrivit prevederilor art. 65 alin. (1) C. muncii, deşi acesta a fost temeiul de drept al măsurii încetării contractului individual de muncă, indicat în decizie.
