Prin sentinţa civilă nr. 4966/2007 din 6 iunie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamantul L.M. în contradictoriu cu pârâtul C.M.V. si, in consecinţă, s-a dispus evacuarea pârâtului din imobilul reclamantului situat în Cluj-Napoca, str.P. nr. 22, ap. 35, jud. Cluj.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.010,30 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin Decizia Primarului Mun. Cluj-Napoca nr. 3019/12 noiembrie 2001 reclamantului i-a fost restituit în natură apartamentul situat în Cluj-Napoca, str.P., nr. 22, ap. 35, înscris în CF 27857, nr. topo 11476/3/16/XXXV. Această decizie a fost menţinută de către instanţele judecătoreşti, iar la data de 27.11.2006 a fost încheiat protocolul de predare primire a imobilului între Consiliul Local al Mun. Cluj-Napoca şi reclamantul L.M..
Atât la data emiterii deciziei cat si în prezent, apartamentul a fost si este ocupat de către pârât în baza unui contract de închiriere încheiat cu Consiliul local al Mun. Cluj-Napoca, contract care a expirat la 08.04.2004.
Pârâtul a solicitat prelungirea acestui contract de închiriere cu Consiliul Local, cerere respinsa de cel din urmă ca fiind făcută către un neproprietar, având in vedere că apartamentul fusese restituit reclamantului.
Prin urmare, in aceste circumstanţe, reclamantul a apreciat ca pârâtul nu mai are nici un titlu valabil si a formulat prezenta acţiune, in vreme ce paratul s-a prevalat de dispoziţiile art. 1 din OUG 40/1999 arătând ca beneficiază de dispoziţiile de protecţie instituite de acest act normativ.
Esenţial pentru dezlegarea problemei este stabilirea normelor legale incidente, respectiv daca sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din OUG 40/1999 la care fac trimitere dispoziţiile art. 13 din L. 10/2001, sau dispoziţiile dreptului comun.
Instanţa a reţinut ca într-adevăr art. 1 si 2 din OUG 40/1999 la care trimite art. 13 din L. 10/2001, stipulează faptul ca se vor prelungi de drept cu maxim 5 ani, contractele de închiriere ale chiriaşilor din imobilele preluate abuziv de stat in perioada 1948-1989. Aceasta durata insa a expirat in mai 2004 (adică după 5 ani de la intrarea in vigoare a Ordonanţei).
Prin urmare, paratul a beneficiat de aceste dispoziţii legale, contractul acestuia fiind prelungit pana la data de 12 noiembrie 2006 (adică timp de 5 ani de la data restituirii imobilului către reclamant).
In consecinţa, la data introducerii acţiunii pârâtul nu mai beneficia de protecţia instituita de OUG 40/1999, fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv dispoziţiile art. 1415 si urm. C.civ.
De altfel, legiuitorul nu a intenţionat o prelungire sine die a contractelor de închiriere atunci când a adoptat OUG 40/1999, ci o măsura de protecţie pe o perioada determinata, înţelegând sa acorde un răgaz chiriaşilor pentru ca aceştia sa facă demersurile necesare dobândirii unei locuinţe.
O interpretare in sens contrar nu numai ca ar constitui o deturnare a spiritului legii, dar ar constitui, pentru reclamant, o sarcina disproporţională si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunului sau in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. In consecinţă, dat fiind faptul ca pârâtul nu are nici un titlu locativ valabil, in baza art. 480 si urm. C.civ., art. 1415 si urm. C.civ., instanţa a admis acţiunea reclamantului.
A mai reţinut instanţa ca cererea reclamantului este întemeiata si in condiţiile in care ar fi incidente dispoziţiile OUG 40/1999 atâta vreme cat reclamantul a respectat dispoziţiile art. 10 alin. 1 din OUG 40/1999 si s-a prevalat de dispoziţiile art. 14 alin. 2 lit. a) din aceeaşi Ordonanţă, refuzând sa prelungească contractul de închiriere pe motiv ca locuinţa este necesara pentru satisfacerea nevoilor sale locative, refuz justificat de faptul ca paratul locuieşte singur in apartamentul reclamantului cu suprafaţa utila de aproximativ 57 mp, iar reclamantul locuieşte cu cei trei copii si soţia (deci 5 persoane) intr-un apartament cu 3 camere.
Dat fiind faptul ca paratul a căzut in pretenţii, in baza art. 274 C.pr.civ. instanţa l-a obligat sa-i plătească reclamantului suma de 1.010,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, constând in taxa de timbru, timbru judiciar si onorar avocaţial aferente contractului de asistenta juridica nr. II/2007(f. 3 , 47). Chitanţele depuse in copie de către reprezentantul reclamantului la filele 48 si 49 nu au fost avute in vedere de către instanţa dat fiind faptul ca nu privesc contractul de asistenta juridica mai sus menţionat.
Prin Decizia civilă nr. 20/A din 11.02.2008 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul C.M.V. împotriva Sentinţei civile 4996/2007 pronunţată la data de 06.06.2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care tribunalul a păstrat-o în întregime.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prima instanţă a reţinut in mod corect că efectele contractului de închiriere in baza căruia apelantul C.M.V. putea invoca un drept locativ asupra imobilului in litigiu au încetat la data de 08.04.2004, adică la expirarea termenului de 5 ani de la intrarea in vigoare a OUG nr. 40/1999 .
Potrivit art. 1 si 2 din OUG nr. 40/1999 contractele de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, precum şi cele folosite de aşezămintele social-culturale şi de învăţământ, de partide politice, de sindicate şi de alte organizaţii neguvernamentale, legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994 şi aflate în curs de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta, se prelungesc de drept pentru o perioada de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleaşi condiţii, cu excepţia nivelului chiriei. Contractele de închiriere prelungite sau reînnoite în temeiul Legii nr. 17/1994, pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţe, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, se prelungesc, la cererea chiriaşilor, pentru o perioada de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta.
Conform art. 7 din acelaşi act normativ prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art. 1, rămâne valabilă şi în cazul redobândirii imobilelor respective de către foştii sau de moştenitorii acestora după intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenta.
Astfel, in condiţiile in care reclamantul nu si-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 10 din OUG nr. 40/1999 privind procedura care trebuia urmata in vederea încheierii contractului de închiriere cu paratul, conform art. 11 alin. 1 din acelaşi act normativ, contractul de închiriere a fost prelungit de drept pe o perioada de 5 ani , calculata de la data intrării in vigoare a OUG nr. 40/1999 .
In ceea ce priveşte situaţia juridica a chiriaşului după expirarea acestui termen, potrivit art. 14 alin. 1 si alin. 2 lit. a din OUG nr. 40/1999 la expirarea termenului de închiriere stabilit conform prezentei ordonanţe de urgenta chiriaşul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeaşi perioada, dacă părţile nu modifica prin acord expres durata închirierii. Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului de închiriere in cazul in care locuinţa este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soţului, părinţilor ori copiilor oricăruia dintre aceştia, numai dacă sunt cetăţeni romani cu domiciliul în România .
Aşa cum rezulta din procesul verbal încheiat la data de 24 mai 2004, după expirarea termenului menţionat mai sus, părţile nu au convenit asupra încheierii unui nou contract de închiriere, reclamantul arătând ca nu are un spaţiu de locuit convenabil pentru familia sa, alcătuita in prezent din 4 membri si are nevoie de spaţiul restituit, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele legale menţionate mai sus, privind dreptul proprietarului de a refuza reînnoirea contractului .
Apelantul a susţinut ca familia reclamantului deţine un imobil in Sebeş, jud. Alba si a depus la dosar extrasul CF 1390 Sebeş din care rezulta ca asupra imobilului cu nr. topo. 2476/1 , casa si loc de casa este proprietar tabular soţia reclamantului, L.C.I. .
Tribunalul a înlăturat aceste susţineri, având in vedere ca reclamantul, soţia acestuia si copiii lor au domiciliul in Cluj-Napoca, aşa cum rezulta din copiile actelor de identitate, având nevoie de o in aceasta localitate si nu in Sebeş, iar dispoziţiile legale menţionate mai sus nu condiţionează refuzul proprietarului de a reînnoi contractul de împrejurarea ca familia acestuia sa nu deţină o alta locuinţă, indiferent de localitate.
Totodată, tribunalul a considerat lipsita de relevanta împrejurarea ca reclamantul a restituit suma primita cu titlu de despăgubiri abia in septembrie 2006 , in condiţiile in care termenul pana la care a fost prelungit contractul de închiriere s-a împlinit la data de 08.04.2004, aşa cum s-a arătat mai sus .
In fine , tribunalul a considerat pertinenta si judicioasa interpretarea data de prima instanţă dispoziţiilor OUG nr. 40/1999 , raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului , ocuparea in continuare de către parat a imobilului in litigiu , după ce acesta a beneficiat de prelungirea contractului de închiriere pana la data de 08.04.2004, iar de la aceasta data si pana in prezent a locuit in imobil fără nici un titlu locativ si fără sa achite vreo chirie, constituind o sarcina disproporţionata si excesiva in sarcina reclamantului .
Fata de cele ce preced, tribunalul a considerat ca apelul formulat este nefondat şi in baza art. 296 C.proc.civ. l-a respins si a menţinut sentinţa atacata , aceasta fiind legala si temeinica.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C.M.V. solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut în mod greşit că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile şi nu cele ale OUG nr. 40/1999, dispoziţiile aplicabile cauzei fiind cele ale art. 1, 7, 9, 11 din OUG nr. 40/1999. Din analiza acestor articole se poate trage concluzia că ordonanţa de urgenţă se aplică şi acelor persoane care au calitatea de foşti chiriaşi, în plus rezultând că termenul de 5 ani prevăzut de aceasta curge ori de la data intrării în vigoare a ordonanţei ori de la data deschiderii noului rol fiscal, aceasta însemnând data de la care persoana înscrisă în evidenţele primăriei achită impozit pentru imobil.
Notificarea trimisă prin intermediul executorului judecătoresc nu menţionează, aşa cum prevede OUG nr. 40/1999, intenţia proprietarului de a încheia contract de închiriere.
Cererea formulată este inadmisibilă deoarece prin decizia nr. 3019/2001 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a pus în vedere obligaţia de restituire a sumei primite cu titlu de despăgubiri, actualizate la data plăţii, în termen de 3 ani, termen care nu a fost respectat de către reclamant care a restituit suma numai în anul 2006. În aceste condiţii dispoziţia primarului a devenit caducă.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În apărare intimatul L.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, netemeinic şi nelegal, cu cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului s-a arătat că aceasta este justificată prin aceea că în cererea de recurs se invocă exclusiv motive ce ţin de temeinicia deciziei, necriticându-se în nici un fel decizia din apel.
Recursul este netemeinic şi nelegal deoarece în prezent nu există nici un contract de închiriere încheiat între părţi, singurul contract de care se prevalează pârâtul fiind cel încheiat cu Consiliul Local Cluj-Napoca care, însă a expirat la data 08.04.2004, nefiind reînnoit în condiţiile în care reclamantul este proprietarul apartamentului.
Dreptul material aplicabil în speţă este dreptul comun şi nu OUG nr. 40/1999, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa în materie.
Având în vedere că pârâtul recurent a beneficiat de protecţia legală instituită de OUG nr. 40/1999 la care face trimitere art. 13 din Legea nr. 10/2009 normele juridice aplicabile sunt cele ale dreptului comun, respectiv ale art. 1415 şi urm. C.civ., art. 480 şi urm. C.civ.
Termenul prevăzut de art. 1 din OUG nr. 40/1999 a expirat la data de 08.04.2004, termenul expirând şi raportat la data emiterii deciziei de restituire, 12.11.2001.
Chiar având în vedere dispoziţiile OUG nr. 40/1999 evacuarea chiriaşului se impune ţinând cont de faptul că reclamantul şi-a respectat toate obligaţiile ce i-au revenit conform acestui act normativ.
Sunt incidente şi prevederile art. 14 alin. 2 lit. a din OUG nr. 40/1999, neputându-se vorbi de protecţia chiriaşului câtă vreme reclamantul are nevoie de apartament pentru a asigura un spaţiu de locuit familiei sale.
S-a mai arătat că pârâtul nu a îndeplinit nici una din obligaţiile prevăzute de OUG nr. 40/1999, respectiv acelea prevăzute de art. 10 alin. 2, art. 9 alin. 1.
Au fost invocate dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privarea de proprietate a reclamantului pentru o perioadă îndelungată de timp, fără ca aceasta să fie justificată de vreo cauză de utilitate publică, fiind contrară acestor dispoziţii şi celor ale art. 44 din României.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de către pârâtul C.M.V. împotriva deciziei civile nr. 20/2008 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:
Referitor la inadmisibilitatea recursului motivată prin aceea că se invocă numai motive ce ţin de netemeinicia deciziei, se apreciază că această excepţie nu se verifică în cauză, recurentul invocând în cererea de recurs aplicarea şi interpretarea greşită a legii de către instanţele de fond, fiind incident punctul 9 al art.304 C.pr.civ., astfel cum se indică de altfel în recurs.
Pe fond se constată că între Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, în calitate de proprietar, şi pârâtul C.M.V., în calitate de chiriaş, a fost încheiat un contract de închiriere având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca, str.Plopilor nr.22, ap.35, contract a cărui durată a expirat la data de 08.04.2004, nefiind prelungit.
Imobilul închiriat a fost restituit reclamantului prin dispoziţia nr. 3019/12.11.2001 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, această decizie fiind menţinută în instanţă. Protocolul de predare primire al imobilului a fost încheiat la data 27.11.2006.
Din starea de fapt expusă mai sus astfel cum a fost reţinută şi de către instanţele de fond rezultă că, în temeiul O.U.G. nr. 40/1999, pârâtul a beneficiat timp de 5 ani de folosinţa imobilului aflat începând cu data de 27.11.2006, în proprietatea şi posesia de drept a reclamantului.
Totodată reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art.10 din O.U.G. nr.40/1999, notificând chiriaşul în vederea discutării condiţiilor referitoare la imobilul în litigiu, la data de 17.05.2006, ca urmare a acestei notificări fiind încheiat procesul verbal din data de 24.05.2006, înscris în care s-a consemnat poziţia părţilor referitoare la încheierea unui contract de închiriere, inclusiv faptul că reclamantul a învederat că are nevoie de locuinţă pentru familia sa. Faptul că în notificare nu se regăseşte exact formularea menţionată de art.10 din O.U.G nr.40/1999, nu prezintă nici o relevanţă, fiind evident care era chestiunea care comporta discuţii, aspect confirmat şi de procesul verbal încheiat în urma întâlnirii părţilor.
În aceste condiţii se pune problema dacă prin respectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999 şi ale Legii nr.10/2001, respectiv ale Normelor de aplicare a legii, care aparent permit prelungirea nelimitată a contractelor de închiriere încheiate în baza acestui act normativ în condiţiile în care nu intervine una dintre situaţiile expres prevăzute de lege când se poate refuza reînnoirea contractului de închiriere de către proprietarul căruia i-a fost restituit imobilul în temeiul Legii nr.10/2001, nu se încalcă nejustificat dreptul de proprietate al reclamantului,drept consfinţit şi protejat de art.480 C.civ., art.44 din Constituţia României şi art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, consecinţa fiind imposibilitatea exercitării atributelor acestui drept de proprietate de către reclamant pe durată nedeterminată.
Astfel, conform dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, art.14 din O.G. nr.40/1999, la expirarea termenului de închiriere stabilit de ordonanţă, respectiv acela de 5 ani începând cu data intrării în vigoare a ordonanţei, chiriaşul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeaşi perioadă,dacă părţile nu modifică prin acordul expres durata închirierii.
La alin.2 al art.14 sunt enumerate limitativ cazurile în care proprietarul poate refuza reînnoirea contractului, la alin.4 al art.14 prevăzându-se că sunt permise mai multe reînnoiri succesive.
Chiar din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că de fapt proprietarul este obligat o singură dată să reînnoiască contractul de închiriere la expirarea duratei prevăzute de O.G.nr.40/1999, ulterior reînnoirea contractului fiind posibilă, dar nu obligatorie, aplicându-se deci regulile de drept comun în materie de contracte.
O altă interpretare a textului de lege, în sensul că proprietarul ar fi obligat să reînnoiască la fiecare 5 ani contractul de închiriere, cu excepţia intervenirii uneia din situaţiile prevăzute de art.14 alin.2, ar fi în mod evident contrară prevederilor în materie de drept de proprietate stipulate în Constituţie şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate ajungând să fie golit de conţinut.
Dispoziţiile art.13,14,15 din Legea nr.10/2001, nu fac decât să confirme aplicabilitatea O.U.G. nr.40/1999 în cazul imobilelor restituite în baza acestei legi, nestipulând aspecte noi în cazul acestor imobile. Art.13.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în forma iniţială, respectiv cele aprobate prin H.G nr.498/2003, stipulau într-adevăr că termenul de 5 ani prevăzut de art.13,14,15 din Legea nr.10/2001 raportat la O.U.G. nr.40/1999 începe să curgă de la data restituirii imobilului, dar prin acest text se adaugă practic la lege, ceea ce este inadmisibil a se face prin normele metodologice de aplicare a legii. Prin H.G. nr.250/2007 prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, act normativ aplicabil în speţă, la art.13.1 nu mai există completarea la lege menţionată mai sus, fiind evident că termenul de 5 ani curge aşa cum prevede art.1 a O.U.G. nr.40/1999 de la momentul intrării în vigoare a ordonanţei.
Se apreciază raportat la cele reţinute mai sus că interpretarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999 în sensul că acest act normativ dă posibilitatea chiriaşilor de a cere mereu prelungirea şi reînnoirea contractelor de închiriere, echivalează cu măsurile dilatorii sancţionate de C.E.D.O., deoarece împiedică pe reclamant să beneficieze de bunul său şi duc la existenţa unui drept iluzoriu.
Oricum, în cazul dedus judecăţii reclamantul a făcut dovada că se află în situaţia de excepţie prevăzută chiar de O.U.G. nr.40/1999, prin art.14 alin.2, când se poate refuza reînnoirea contractului de închiriere, locuinţa fiind necesară pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale familiei sale, nici din această perspectivă pârâtul neputând beneficia de un nou contract de închiriere pentru perioada ulterioară datei de 08.04.2004.
Curtea apreciază că interesele pârâtului au fost protejate efectiv prin aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/1999, aşa cum s-a arătat contractul acestuia de închiriere încheiat cu Consiliul Local Cluj-Napoca derulându-se până la data de 08.04.2004, în cazul în care s-ar permite reînnoirea succesivă a contractului în contra voinţei proprietarului ajungându-se ca pe considerentul apărării drepturilor chiriaşilor să fie încălcat dreptul de proprietate, drept protejat de Constituţie şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În numeroasele hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a drepturilor Omului împotriva României raportat la prevederile O.U.G. nr.40/1999, respectiv cauzele Radovici şi Stănescu împotriva României, Oancea împotriva României, Spanoche împotriva României, Popescu şi Toader împotriva României, Puşcaş împotriva României, Tarik împotriva României, Arsenovici împotriva României, s-a statuat constant că ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu doar să urmărească un scop legitim conform interesului general ci şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile destinate să reglementeze folosinţa bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de noţiunea de just echilibru ce trebuie păstrat între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a mai statuat că interesele legitime ale colectivităţii cer într-un asemenea caz o repartiţie echitabilă a sarcinii sociale şi financiare pe care o presupun transformarea şi reforma imobilelor din ţară, însă această sarcină nu ar putea să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanţa pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivităţii în ansamblul său.
De altfel, considerentele pentru care s-a apreciat de către Guvernul României, aspect reţinut de Curte, că ingerinţa în dreptul de proprietate astfel cum aceasta rezultă din O.G. nr.40/1999 este permisă raportat la al doilea alineat al art.1, Protocolul nr.1, şi anume interesul general constând în protecţia intereselor locatarilor într-o situaţie care se caracteriza prin penuria de locuinţe la preţ ieftin, nu mai subzistă în prezent.
Trebuie subliniat şi faptul că începând cu data de 08.04.2004 pârâtul locuieşte în continuare în imobil fără titlu, şi fără a achita vreo chirie, această stare perpetuându-se până în prezent. Ori, în mod cert, la data judecării prezentului recurs, anul 2011, nu se mai poate pune problema obligării reclamantului la încheierea unui contract de închiriere cu pârâtul în temeiul actului normativ special de care se prevalează acesta, un asemenea contract fiind singurul act care ar putea paraliza acţiunea în evacuare formulată de către reclamant.
În concordanţă cu opinia tribunalului, se apreciază şi de către curte că aspectele invocate de către pârât referitoare la data la care reclamantul a achitat suma de bani la care a fost obligat prin dispoziţia de restituire sunt lipsite de relevanţă având în vedere ansamblul considerentelor de mai sus. Tot raportat la cele reţinute anterior sunt lipsite de relevanţă susţinerile din cererea de recurs în sensul că termenul de 5 ani prevăzut de O.U.G. nr.40/1999 ar începe să curgă de la data deschiderii noului rol fiscal, adică data de la care se achită impozit pentru imobil.
În consecinţă, Curtea, în temeiul art.312 alin 1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.M.V. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 11 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj, pe care o va menţine ca legală.
