Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 3821 din 20 octombrie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 4633 din 13.11.2012 a Judecătoriei Turda, s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată din România, invocată de pârâta P.F.A. şi în consecinţă, s-a respins ca nefiind de competenţa instanţelor de judecată din România, acţiunea civilă intentată de reclamantul M.G. împotriva pârâtei P.F.A., având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minorul A.G. născut la data de 22.11.2005.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că minorul A.G. născut la data de 22.11.2005, este fiul părţilor, care au divorţat prin sentinţa nr. 000143/2009, rămasă definitivă prin sentinţa nr. 327/2010, ambele pronunţate de către instanţe spaniole, hotărâri recunoscute în România prin sentinţa civilă nr. 530/2012 a Tribunalului Cluj.
Prin cele două hotărâri, s-a stabilit că pârâta are custodia minorului A.G., iar părţile păstrează împreună tutela, reclamantul având un drept de vizitare a minorului şi obligaţia de a-i plăti pârâtei 300 euro cu titlu de de întreţinere, în favoarea minorului.
Reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de leziune comisă împotriva pârâtei, având interdicţie de a se apropia la mai puţin de 150 m de pârâtă, astfel că predarea-primirea minorului se va face prin intermediul unei terţe persoane.
În timpul programului de vizitare, reclamantul a cu minorul în România, cu intenţia de a nu-l mai preda mamei.
Ulterior, minorul i-a fost predat mamei în cadrul procedurii de silită a hotărârii judecătoreşti spaniole nr. 000143/2009.
Pârâta şi minorul au rezidenţă în Spania, minorul având stabilită locuinţa în Spania, unde urmează o formă de şcolarizare.
Conform art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru, la momentul la care instanţa este sesizată.
Prezenţa temporară în România a pârâtei şi a minorului a fost consecinţa acţiunii reclamantului, contrare sentinţei nr. 000143/2009 a Judecătoriei de primă instanţă nr. 3 din Carlet, Spania, de a nu-i preda pârâtei minorul la sfârşitul programului de vizitare, iar nu expresia voinţei lor libere.
Prin decizia civilă nr. 215 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.G., împotriva sentinţei civile nr. 4633 din 13.11.2012 a Judecătoriei Turda. A fost obligat apelantul să îi plătească intimatei P.F.A. cheltuieli de judecată în apel în sumă de
1.000 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a considerat ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România şi în consecinţă a respins acţiunea, situaţie în care nu se mai impunea pronunţarea asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocate în subsidiar.
De asemenea, tribunalul a apreciat că judecătoria a reţinut corect situaţia de fapt dedusă judecăţii pe baza probelor administrate, că intimata şi minorul au rezidenţa în Spania, unde minorul este înmatriculat în ciclul secundar de educaţie primară în anul şcolar 2012/2013.
După ce minorul i-a fost predat intimatei pe calea executării silite, apelantul s-a prezentat la BEJ S.M., arătând că nu este de acord cu predarea minorului în custodia mamei, invocând existenţa unui proces civil de încredinţare a minorului, ce se desfăşoară la Judecătoria Turda.
Anterior formulării cererii de executare silită, intimata a înregistrat un denunţ împotriva apelantului, prin care a reclamat în esenţă că acesta a părăsit teritoriul Spaniei împreună cu minorul, fără acordul ei, situaţie în care s-a demarat procedura de cercetare a infracţiunilor de încălcare a regimului de custodie şi însuşire minor, contrar hotărârii judecătoreşti, fapte petrecute în data de
1.08.2012.
Rezultă că intimata şi minorul s-au aflat doar temporar în România, ca urmare a ignorării de către apelant a dispoziţiilor hotărârii nr. 000143/22.05.2009 a Judecătoriei de primă instanţă şi instrucţie nr. 3 din Carlet, regiunea Valencia, Spania, însă reşedinţa minorului şi a intimatei sunt stabilite în Spania, nu în România.
Aşa fiind, în mod corect prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE, text ce prevede că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care este sesizată instanţa.
Nu sunt aplicabile prevederile art. 12 şi art. 13 din acelaşi regulament privind competenţa bazată pe prezenţa copilului, care prevede la pct. 1 că atunci când reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul sunt competente, deoarece reşedinţa minorului este stabilită prin hotărâre judecătorească, în Spania.
Nu se poate reţine pe baza probelor administrate, că ar fi avut loc schimbarea reşedinţei minorului în România, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 361/2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii instanţei de fond şi a instanţei de apel, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, Judecătoria Turda, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a preluat „în bloc” motivarea judecătoriei, ignorând la rândul său omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta-intimată.
Excepţia autorităţii de lucru judecat fiind o excepţie procesuală, trebuia analizată sub aspectul incidenţei sale în cauză, iar judecătorul de fond avea obligaţia şi nu latitudinea să se pronunţe asupra ei în dispozitiv. Deşi în alin. (3) din pagina a 2-a a sentinţei, judecătoria a reţinut că urmează să se pronunţe asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat, prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Este greşit raţionamentul instanţei de apel că nu mai era nevoie ca prima instanţă să se pronunţe asupra celei de-a doua excepţii, care ar fi fost invocate doar în mod subsidiar.
Întrucât reclamantul a învestit judecătoria cu o cerere de exercitare a autorităţii părinteşti asupra minorului, prima instanţă trebuia să cerceteze fondul, întrucât Regulamentul nr. 2201/2003 al CE conferă dreptul instanţelor din România să soluţioneze cazuri având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti.
Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 8 din Regulament, care arată că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată. Însă, la art. 12 pct.2 din acelaşi Regulament, se face trimitere la prorogarea de competenţă, competenţa acordată la alin. (1) încetează de îndată de hotărârea de admitere sau de respingere a cererii de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei dobândeşte autoritate de lucru judecat, iar la pct. 3 se arată că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menţionate la alin.(1) atunci când copilul are o strânsă legătură cu acest stat membru în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru. Art. 13 arată la pct. 1 că atunci când reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.
Or copilul provine din doi părinţi de română şi se găseşte şi acum pe teritoriul României, la fel ca şi părinţii săi, tatăl locuind în Turda, iar mama în judeţul Bistriţa-Năsăud.
Recurentul a mai invocat şi dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 36/2007 care prevede că exercitarea răspunderii părinteşti este reglementată de legea statului de la reşedinţa obişnuită a copilului. Dacă reşedinţa obişnuită a copilului se schimbă, situaţia este reglementată de legea statului de la noua reşedinţă obişnuită.
Acest text legal vorbeşte despre reşedinţa obişnuită a copilului, nu despre cea legală. Este real că până la venirea sa în România, reşedinţa legală a minorului a fost în Spania la pârâtă, însă o dată cu prezenţa sa pe teritoriul ţării ai cărei cetăţeni sunt ambii săi părinţi, aceasta s-a schimbat.
Ambele instanţe de fond trebuiau să aibă în vedere situaţia reală din prezent, prin prisma interesului superior al minorului, astfel că nu există nici un impediment ca prima instanţă să soluţioneze cauza intrând în cercetarea fondului.
În mod greşit a reţinut tribunalul că textele invocate de apelant nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, în realitate având caracter permisiv în ceea ce priveşte alegerea instanţei.
Aducerea minorului din Spania în România s-a făcut deoarece prin hotărârea de s-a atribuit custodia minorului în favoarea pârâtei, cu păstrarea tutelei de către ambii părinţi şi s-a stabilit programul de vizitare a minorului de către tată, care este obligat la plata pensiei de întreţinere.
Ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de divorţ, minorul a rămas la domiciliul pârâtei, iar reclamantul şi-a exercitat dreptul legitim de a păstra legături personale cu acesta, însă apoi situaţia minorului s-a agravat continuu, deoarece pârâta a avut un comportament necorespunzător, ostil şi chiar agresiv la adresa acestuia, care i-a spus că este bătut frecvent de mamă şi este supus la privaţiuni, neglijându-i-se educaţia şi întreţinerea.
La finele lunii iunie 2012, având dreptul să îşi exercite programul de vizitare, l-a adus pe minor în România, după care imediat minorul i-a cerut tatălui să nu îl mai ducă în Spania, fiindcă mama sa îl bate.
Minorul este foarte ataşat de tatăl său, care primeşte de la statul spaniol şi are o casă de 250 mp teren în municipiul Turda, astfel că are condiţii de creştere şi educare a minorului.
Intimata prin avocat prezent în instanţă la termenul de astăzi, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
1. În privinţa nepronunţării primei instanţe asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de reprezentantul pârâtei la termenul din 13.11.2012, într-adevăr în ultimul alineat al practicalei sentinţei, s-a menţionat că „instanţa reţine cauza în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române şi a excepţiei autorităţii de lucru judecat”.
În ultimul alineat al considerentelor sentinţei de la pagina 3, s-a consemnat că „instanţa reţine, raportat la cele două excepţii invocate, că este necesar a soluţiona cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România”.
Potrivit art. 137 alin. (1) C.pr.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Având invocate în faţa ei două excepţii: 1) excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, care este o excepţie de procedură şi 2) excepţia autorităţii lucrului judecat, care este o excepţie de fond, în mod corect prima instanţă a soluţionat cu prioritate excepţia de procedură.
Ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, Judecătoria Turda nu mai avea posibilitatea să soluţioneze excepţia de fond a autorităţii de lucru judecat, deoarece nu mai era competentă să o soluţioneze.
O instanţă de judecată poate soluţiona toate excepţiile invocate în faţa ei, numai atunci când le respinge pe toate.
Însă atunci când în faţa unei instanţe de judecată se invocă mai multe excepţii, a căror ordine de soluţionare este corect stabilită, şi admite o excepţie de procedură, este de prisos soluţionarea celorlalte excepţii.
Prin urmare, motivul de recurs referitor la nepronunţarea primei instanţe asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate de pârâtă şi nu de reclamant, după ce s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, este nefondat.
2. Referitor la admiterea de către prima instanţă a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, aceasta a fost în mod corect soluţionată de către prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel.
Într-adevăr, potrivit art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE, (1) instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
Pe baza probelor administrate în faţa instanţelor de fond, s-a reţinut cu certitudine că pârâta şi minorul au reşedinţa în Spania şi că prezenţa lor temporară în România, a fost cauzată din vina reclamantului, care cu ocazia vizitării în Spania a minorului în luna iulie 2009, l-a adus în România, contrar dispoziţiilor sentinţei nr.000143/2009 a Judecătoriei de primă instanţă şi instrucţie nr. 3 Carlet din regiunea Valencia, Spania, recunoscută în România prin decizia civilă nr. 430 din 10.07.2012 a Tribunalului Cluj.
Aceleaşi instanţe de fond au reţinut că potrivit certificatului aflat la fila 67 dosar judecătorie, minorul este înmatriculat în anul şcolar 2012-2013 în ciclul secundar de educaţie primară, la Centrul … din Atelo de Malefrit, regiunea Valencia, Spania.
Faţă de actuala configuraţie a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct.1-9 C.pr.civ., în recurs nu mai este posibilă reevaluarea probelor analizate de prima instanţă şi reanalizate de instanţa de apel, din care a rezultat fără nici un dubiu că pârâta şi minorul au reşedinţa în Spania, pentru a li se da aceloraşi probe o altă interpretare, respectiv cea dorită de recurent, cum că reşedinţa obişnuită a minorului s-ar afla în România, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 12-13 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE.
Întrebat fiind la termenul de astăzi unde se află în prezent minorul, reclamantul-recurent prezent personal în instanţă a declarat că nu ştie unde se află.
În această situaţie, Curtea apreciază că motivele de recurs nu sunt fondate, astfel că în baza art. 304 pct.9 coroborat cu art. 312 alin.(1) C.pr.civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantului împotriva deciziei tribunalului.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.civ., recurentul va fi obligat să îi plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 800 lei.
