– Codul muncii: art. 37, art. 40 alin. 2 lit. c)
Personalul contractual din instituţiile finanţate de la bugetul de stat nu este beneficiar al primei de vacanţă câtă vreme nu există niciun act normativ cu putere de lege în acest sens.
Deciziile (nr. 818, 819, 820, 821 din 13.07.2008) au admis excepţia de neconstituţionalitate, şi au statuat neconstituţionalitatea tuturor dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, în măsura în care din înţelesul lor se desprinde că instanţele au competenţa să anuleze ori să abroge aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
(Decizia nr. 172/R din 15.01.2009, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale)
Prin sentinţa civilă nr. 2235/11.062008 pronunţată în dosarul nr. 1628.1/87/2007, Tribunalul Teleorman, Secţia litigii de muncă, asigurări sociale şi administrativ fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii: P.C., S.E., C.F., G.E., I.M.P., I.SC împotriva pârâtei D.G.A.S.P.C. Teleorman şi în contradictoriu cu expert C.N.C.D.; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând contravaloarea primelor de concediu pe anii 2004-2006, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanţii au calitatea de salariaţi ai pârâtei D.G.A.S.P.C. Teleorman, raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de Legea nr. 53/2003, iar potrivit contractelor colective de muncă la nivel naţional pentru anii 2004-2006, salariaţii au dreptul la acordarea primei de vacanţă, pentru această perioadă reclamanţii nebeneficiind de plata acestui drept.
Astfel, art. 241 alin. 1 lit. d) C. muncii prevede: „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cadrul contractului colectiv de muncă la nivel naţional”.
De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) C. muncii, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.
înlăturarea acestui drept recunoscut reclamanţilor prin lege contravine şi prevederilor art. 41 din României, întrucât acesta este un drept de remunerare a muncii care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanţilor le-a fost încălcat şi dreptul prevăzut de art. 39 alin. 1 lit. d) C. muncii, respectiv dreptul la egalitate de şanse şi tratament, întrucât salariaţii din cadrul pârâtei cu statut de funcţionari publici primesc prima de vacanţă, iar prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de este consacrat principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminărilor fiind garantate în exercitarea drepturilor economice.
în acest context, neacordarea primei de vacanţă constituie o discriminare a reclamanţilor faţă de categoria celorlalţi salariaţi din cadrul pârâtei,un tratament diferenţiat nejustificat de un scop obiectiv şi legitim, ştiut fiind că prin art. 53 alin. 1 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune.
Or, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsură ce trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat întemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, motiv pentru care a admis-o şi a obligat pârâta să plătească drepturile băneşti reprezentând prima de vacanţă pe anii 2004-2006,sume care, în raport de prevederile art. 16 alin. 4 C. muncii, vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data plăţii efective.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.A.S.P.C. Teleorman, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recurenta susţine, în esenţă, pronunţarea sentinţei atacate cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. Se arată, în dezvoltarea recursului formulat, că reclamanţii fac parte din categoria personalului bugetar, astfel că dispoziţiile Codului muncii, cât şi Ordonanţele Guvernului privind salarizarea acestei categorii nu au prevăzut acordarea primei de vacanţă pentru salariaţii încadraţi în funcţii contractuale.
Totodată, nefiind stabilit legal ori convenţional dreptul la prima de concediu în discuţie, nu poate fi considerat ca fiind înlăturat sau îngrădit contrar prevederilor constituţionale, acesta nefiind unul dintre drepturile fundamentale prevăzute în Constituţie,
cum sunt: dreptul la muncă, dreptul la asociere, dreptul la grevă. Nu poate fi reţinută nici situaţia unui drept neacordat reclamanţilor discriminatoriu raportat la funcţionarii publici, câtă vreme acestora din urmă li se acordă prima de vacanţă potrivit actelor normative ce reglementează salarizarea funcţionarilor publici.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei decizii.
Tribunalul a procedat incorect admiţând pretenţiile deduse judecăţii, întrucât personalul contractual ce funcţionează în cadrul pârâtei nu este îndreptăţit la recunoaşterea dreptului la prima de vacanţă.
Este adevărat că, prin diverse acte normative cu putere de lege, acest drept a fost acordat altor categorii profesionale care activează în instituţii finanţate de la bugetul statului, inclusiv din cadrul pârâtei, însă aceasta nu înseamnă că şi personalul contractual este beneficiar al primei de vacanţă,câtă vreme nu există niciun act normativ cu putere de lege în acest sens. De altfel, prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale (nr. 818, nr. 819, nr. 820, nr. 821/03.07.2008), cât şi prin Decizia nr. 1325/4.12.2008 – care sunt generale şi obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată – s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, prin ultima decizie admiţându-se excepţia de neconstituţionalitate a tuturor dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, statuându-se că sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Dispoziţiile acestor Decizii ale Curţii Constituţionale sunt întrutotul aplicabile şi în speţă, întrucât reclamanţii afirmă că situaţia discriminatorie în care se află în raport cu funcţionarii publici din cadrul aceleiaşi instituţii bugetare, a fost creată prin acte normative cu putere de lege. Or, date fiind considerentele şi dispozitivul deciziilor respective, nicio instanţă de judecată nu este îndreptăţită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Aceasta înseamnă că, în situaţii precum cea din prezenta cauză, instanţa nu poate constata existenţa discriminării.
Neexistând discriminare, nu pot fi luate niciun fel de măsuri dintre cele prevăzute de art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 republicată, respectiv de a acorda despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, consecinţa fiind că nu poate fi acordată nici prima de vacanţă.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatând greşita aplicare a normelor de drept incidente în cauză, în condiţiile în care dreptul la primă de vacanţă a intimaţilor-reclamanţi nu a fost stabilit nici legal, nici convenţional.
