Poliţiştii din poliţia judiciară nu pot beneficia de sporul de 30% acordat poliţiştilor detaşaţi la DNA prin art. 28 din O.U.G. nr.43/2002 şi apoi prin O.U.G. nr.24/2004, în condiţiile în care este prestată în structuri diferite, iar complexitatea muncii nu este identică.
Acordarea acestor drepturi de instanţa de judecată presupune încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, conform Deciziei nr.821/2008 a .
Art. 28 din O.U.G. nr.43/2002
şi art. 1 din O.G. nr. 137/2000
Secţia de Administrativ şi fiscal – Decizia 1012/30 septembrie 2008
Prin cererea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr.560/97/2008, reclamantul SINDICATUL a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI HUNEDOARA, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR şi a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi primii doi pârâţi la plata sumei reprezentând sporul de 30% din salariul de bază lunar pe perioada 01.09.2002-31.03.2006, actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data efectuării plăţii tuturor membrilor de sindicat, să se anuleze situaţia creată prin discriminare şi să fie obligaţi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Hunedoara să efectueze retroactiv menţiunile corespunzătoare în evidenţele privind salarizarea membrilor de sindicat în sensul acordării sporului de 30% din salarul lunar de bază pe perioada 01.09.2002-31.03.2006, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat, în esenţă, că membrii de sindicat pe care îi reprezintă sunt angajaţi ai Inspectoratului de Poliţie al judeţului Hunedoara, desemnaţi ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi că ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi la Departamentul Naţional Anticorupţie primesc un spor de 30% din salariul de bază lunară, în baza O.U.G. nr.43/2002.
Prin sentinţa nr.962/CA/2008 Tribunalul Hunedoara a respins excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, apreciind că această instanţă este competentă a soluţiona litigiul având în vedere că raportul de serviciu al reclamanţilor reprezentaţi de sindicat este stabilit cu Inspectoratul de poliţie al judeţului Hunedoara.
Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1.09.2002-6.03.2005 considerând că acţiunea trebuia formulată în termenul de 3 ani reglementat de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958.
S-a admis, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor I.G.P.R. şi M.E.F., susţinându-se că aceştia nu sunt ordonatorii principali de credite pentru bugetele din care ar trebui să se facă plata drepturilor pretinse de reclamanţi.
Pe fond s-a respins acţiunea reclamanţilor reţinând că prin Hotărârile nr.418 şi 417/2007 Consiliul Naţional de Combaterea Discriminării a soluţionat speţe similare şi nu a constatat existenţa unor situaţii discriminatorii între poliţiştii din cadrul D.N.A. şi cei din poliţia judiciară. Totodată, instanţa a apreciat că între cele două categorii există diferenţe în ce priveşte munca desfăşurată, reclamanţii reprezentaţi de sindicat nu îndeplinesc nici cerinţa de a fi detaşaţi la D.N.A.
Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamantul SINDICATUL, solicitând a se dispune modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea recursului reclamantul susţine că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile legii atunci când a constatat că cele două categorii de poliţişti nu se află în situaţii identice.
Sporul de 30% a fost acordat poliţiştilor detaşaţi la D.N.A. prin art.28 din O.U.G. nr.43/2002 menţinut apoi prin O.U.G. nr.24/2004 în scopul de a se asigura rezistenţa poliţiştilor din D.N.A. în faţa actelor de corupţie, îşi regăseşte pe deplin aplicabilitatea şi în cazul poliţiştilor care lucrează în poliţia judiciară.
Deşi reglementată de prevederi legale diferite,munca celor două categorii este identică, fiind cea de efectuare de acte de cercetare penală sub supravegherea procurorilor (art.10 al.3 din O.U.G. nr.43/2002 şi respectiv art.218 al.1 Cod procedură penală şi art.8 al.1 din Legea nr.364/2004).
Cauzele cercetate nu diferă sub aspectul complexităţii, mai mult poliţiştii care desfăşoară activitate de poliţie judiciară au răspundere decizională în efectuarea urmăririi penale.
În drept se invocă prev.art.3041 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare pârâtul MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE solicită respingerea recursului susţinând că instanţa a interpretat corect prevederile legii, în speţă legiuitorul a făcut distincţie între cele două categorii, ceea ce nu se circumscrie definiţiei discriminării de la rt.2 din O.G. nr.137/2000.
Recursul reclamantului este declarat în termen şi scutit de plata taxei de timbru conform art.15 lit.a din Legea nr.146/1997.
Recursul reclamantului este nefondat.
Potrivit art.14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie, trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, , opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Potrivit art.1 din O.G. nr.137/2000 prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate , a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau orice alte domenii ale vieţii publice.
Unul dintre drepturile fundamentale este şi dreptul la muncă, la un salariu egal pentru muncă egală, consacrat de art.41 din României cât şi de Codul muncii.
În art.28 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, se prevede că personalul prevăzut la alin.(1)-(3), precum şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art.29 alin.(2) din Legea nr.78/2000, primesc pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de un spor de 30 % din indemnizaţia de încadrare lunară, respectiv solda lunară, în cazul ofiţerilor de poliţie judiciară.
Prin art.41 lit.e din O.U.G. nr.27 din 29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurilor şi altor categorii de personal din sistemul de justiţie, se abrogă art.28 alin.(1) –(5), (7) şi (9) din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.
Din analiza textelor legale enunţate reiese că acest spor salarial a fost acordat pentru o perioadă determinată doar poliţiştilor delegaţi în cadrul D.N.A., având în vedere natura activităţii prestate, cât şi parchetul unde funcţionează. Aceste persoane aveau statutul de delegaţi în cadrul D.N.A., faţă de ceilalţi agenţi de poliţie, existând un grad de complexitate mai mare în activitatea desfăşurată. În funcţie de aceste criterii, există o justificare obiectivă a diferenţierii, în condiţiile în care munca este prestată în structuri diferite, iar complexitatea muncii nu este identică.
Curtea Constituţională prin Decizia nr.721/24.10.2006 a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.269 al.1 şi 2 din Codul muncii şi art.21 al.1 din O.G. nr.137/2000 privind sancţionarea faptelor de discriminare, reţinând că în conformitate cu jurisprudenţa sa şi a C.E.D.O., cauzele Engels şi alţii împotriva Olandei – 1976, Marckx împotriva Belgiei – 1979, Bouamar contra Belgiei – 1988 şi Moustaquim împotriva Belgiei – 1991, egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv.
Mai mult, prin Decizia nr.818, 819, 820 şi 821 din 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art.1 din O.G. nr.137/2000 în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ori, aplicarea aşa cum solicită reclamanţii prin acţiune a prevederilor art.28 din O.U.G. nr.43/2002 şi în cazul altei categorii decât aceea pe care legiuitorul a stabilit-o expres şi limitativ, constituie tocmai încălcare a normelor constituţionale cuprinse în art.1 al.4 care consacră principiul separaţiei puterilor în stat şi ale art.61 al.1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare,constatând că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a prevederilor legale, s-a reţinut că nu sunt incidente prevederile art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, astfel că s-a respins recursul reclamantului ca nefondat potrivit art.312 al.1 Cod procedură civilă.
