Funcţionari publici cu statut special. Ofiţeri de politie judiciară. Acţiune având ca obiect pretenţii salariale. Pretinsă discriminare, cu referire la sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară brută de care beneficiază ofiţerii de poliţie judici


I. Prin sentinţa civilă nr. 2982 din 30.10.2009, a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1.09.2002-22.01.2005

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active .

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a IPJ Cluj in ceea ce priveşte cererea in contencios administrativ formulata de reclamanţii din tabelele depuse la f. 246-248.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive si de inadmisibilitate invocate de Minister Economiei şi Finanţelor.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL INTERNELOR SI REFORMEI ADMINISTRATIVE, INSPECTORATUL GENERAL AL POLITIEI ROMANE, INSPECTORATUL DE POLITIE JUDETEAN CLUJ, MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR, ca urmare a admiterii excepţiilor sus indicate si ca neîntemeiata.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost iniţial soluţionata prin sentinţa nr. 990/2008 pronunţata de Tribunalul Cluj .

Aceasta sentinţa a fost casata prin decizia civila nr.2385/2008 pronunţata de Curtea de Apel Cluj, iar cauza a fost trimisa spre rejudecare.

Prin decizia de casare s-a arata ca in cadrul rejudecării cauzei instanţa de fond „va analiza excepţiile invocate în cauză, va proceda la soluţionarea lor cu respectarea prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., iar dacă va constata că urmare a soluţionării lor se impune soluţionarea fondului litigiului între părţi, va proceda în consecinţă. Cu aceeaşi ocazie, vor fi analizate şi cele invocate în cadrul şedinţei publice de astăzi de către reprezentanta IPJ C, referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, în raport cu reclamanţii cuprinşi în tabelele depuse la filele 246 – 248, arătându-se că persoanele cuprinse în tabelele indicate fac parte din Direcţia Generală de Combatere a D. Organizate – E. C N, fiind subordonaţi direct Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar nu şi Inspectoratului de Poliţie al Judeţului C. De asemenea, cu aceeaşi ocazie, s-a relevat că sunt discutabile înscrisurile care atestă calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară a reclamanţilor, în condiţiile în care acestea sunt semnate de către superiorii lor ierarhici, care, la rândul lor, au calitatea de reclamanţi în prezenta cauza”.

In urma rejudecării in şedinţa publica din data de 30.10.2009 tribunalul a pus in discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1.09.2002-24.01.2005, excepţie pe care in temeiul art. 3 si 8 din decretul Lege 167/1958 admis-o pentru perioada 1.09.2002-22.01.2005 .Astfel pretenţiile aferente acestei perioade nu au fost solicitate in termenul de 3 ani de la data scadentei lor .Motivele invocate de către reclamanţi ca justificând formularea cererii doar in data de 23.01.2008 nu se incadreaza in situatiile limitativ prevazute de lege ca fiind cauze de suspendare sau intrerupere a cursului prescriptiei extinctive .Totodata aceste motive nu reprezinta motive temeinice de repunere in termenul de prescriptie oricum in speta nefiind intrunite nici cerintele procedurale prevazute de art. 19 din Decretul 167/1958 pentru a se putea discuta in fond o asemenea repunere in termen .

În ce priveste exceptia lispei calitatii procesual active a reclamantilor tribunalul a respins-o avind in vedere urmatoarele :

Reclamanţii îşi întemeiază acţiunea pe prevederile OG 137/2000 arătând ca in calitatea lor de ofiteri de politie judiciara (aspect necontestat de catre parati )au fost discriminati in raport cu alti ofiteri de politie judiciara respectiv cei detasati la DNA.In aceasta situatie este evident ca in speta calitatea procesual activa apartine persoanei care reclama o respectiv reclamantilor. In acelasi context tribunalul a apreciat ca atata vreme cit nici unul dintre parati nu a contestat calitatea de ofiter de politie judicara a vreunuia dintre reclamanti actele depuse sunt suficiente pentru verificarea acestei calitati chiar daca sunt semnate de catre unii reclamanti ,neexistand posibilitatea dovedirii acestei calitati in alta modalitate decit aceasta respectiv o adresa emisa de la locul de si semnata de seful ierarhic superior .

In ce priveste calitatea procesual pasiva a paratului de randul 3 raportat la pretentiile reclamantilor, aspect indicat de catre instanta de recurs tribunalul a admis aceasta exceptie raportat si la precizarile verbale facute de catre reclamanti la termenul de judecata din data de 30.10.2009 si din care rezulta ca intr-adevar acesti reclamanti fac parte din Direcţia Generală de Combatere a D. Organizate – E. C N, fiind subordonaţi direct Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar nu şi Inspectoratului de Poliţie al Judeţului. Admiterea acestei exceptii nu inseamna insa respingerea actiunii acestor reclamanti in intregime pe exceptie intrucit petitele 1 si 3 sunt formulate si fata de paratul de randul 2.

In ce priveste exceptiile invocate de paratul Ministerul Economiei si Finantelor tribunalul le-a respins apreciind ca in baza Legii 500/2002 acest parat are calitate procesual pasiva in petitul 4 formulat fata de el iar acest petit nu este unul de sine stator ci accesoriu petitelor 1-3 si astfel admisibil in conditiile existentei unei hotarari judecatoresti irevocabile pe care trebuie sa o respecte si sa o puna in aplicare intr-un stat de drept orice alte putere .

Pe fond asa cum s-a aratat mai sus reclamanţii, au calitatea de funcţionari publici cu statut special fiind ofiteri de politie judiciara in cadrul paratelor de randul 2 si 3 .

Discriminarea reclamata in speta porneşte de la prevederile art. 28 din OUG 43/2002.Potrivit art.28 din OUG 43/2002, pot beneficia de un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară brută ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi la DNA. Acest articol care prevedea acordarea sporului a fost abrogat în mod expres potrivit art.41 lit.e din OUG 27/2006 incepind cu luna aprilie 2006 astfel ca incepind cu aceasta luna esta evident ca nu se poate vorbi de o disciminare a reclamantilor cita vreme nici ofiterii de politie judiciara din cadrul DNA nu mai beneficiaza de sporul pretins in speta .

Discriminarea invocată a fost analizata prin Hotărârea 419/27.11.2007 de catre Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării care a apreciat că nu există un tratament discriminatoriu potrivit art.2 din OG 137/2000, între ofiţerii de poliţie mutaţi în cadrul D.G.A. şi ceilalţi ofiteri din cadrul poliţiei judiciare, deoarece există o justificare obiectivă a diferenţierii salariale ca urmare a specificului activităţii.Tribunalul achieseaza la aceasta concluzie si apreciaza si el ca diferentierea salariala intre reclamanti si ofiterii de politie judiciara detasati in cadrul DNA are o justificarea obiectiva in specificul activitatii desfasurate si ca atare nu exista in cauza o discriminare a reclamanţilor sub acest aspect .

Acordarea sporului in speta ar reprezenta totodata o nesocotire a Deciziilor nr.818,819,821/2008, în cuprinsul cărora s-a reţinut expresis verbis că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Prin urmare, pentru considerentele expuse anterior, tribunalul a constatat ca cererea reclamanţilor este si nefondată motiv pentru care a respins-o atât pe excepţiile anterior indicate si care au fost admise cât şi ca neîntemeiata .

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanţii solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi modificarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii acţiunii formulate de către recurenţii reclamanţi şi intervenienţi.

În motivare aceştia reiterează practic aceleaşi apărări şi argumente ca şi cele relevate în faţa instanţei de fond.

În esenţă, reiau teze potrivit căreia acţiunea nu este prescrisă pe considerentul că acţiunea ce face obiectul cauzei are ca obiect repararea prejudiciului pretins conform OUG nr. 137/2000, că prejudiciul pretins nu poate fi evaluat decât după ce se constată existenţa discriminării, că momentul de la care curge termenul de prescripţie este dat de împrejurarea constatării faptului că există discriminare, că reclamanţii au luat la cunoştinţă de existenţa discriminării create doar în urma publicării în Monitorul Oficial a Decizie nr. VI din 15.01.2007 pronunţată de ÎCCJ-SU în recurs în interesul legii într-o cauză privind magistraţi aflaţi într-o situaţie similară.

Pe fond, în ceea ce priveşte temeinicia acţiunii reclamanţii recurenţi reiterează practic aceleaşi consideraţii expuse şi în faţa instanţei de fond în principal în ceea ce priveşte existenţa discriminării şi a tratamentului juridic al acesteia.

III. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 9 martie 2010, pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi ca nefundat.

IV. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 aprilie 2010 Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj a solicitat respingerea recursului formulat de recurenţi; menţinerea sentinţei civile nr.2982/2009 în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor şi intervenientilor ca neîntemeiată, pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7 şi pct.9 din C.prov.civ., considerând sentinţa recurată ca fiind temeinică şi legala.

V. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 30 aprilie 2010, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat să se dispună obligarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, a Inspectoratului General al Poliţiei Române şi a Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj la plata unor “despăgubiri reprezentând drepturi salariale neacordate, constând în sporul de 30% din salariul de bază lunar” prevăzute de art. 28 din O.U.G. 43/2002 privind fostul Parchet Naţional Anticorupţie, cu modificările şi completări le ulterioare şi, de asemenea să se anuleze situaţia creată prin discriminare şi să oblige pârâţii să efectueze retroactiv menţiunile corespunzătoare în documentele de salarizare ale recurenţilor-reclamanţi, în sensul acordării sporului solicitat.

Faţă de motivele recursului declarat de recurenţi împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Cluj, aceleaşi ca şi cele prezentate în susţinerea cererii în faţa instanţei de fond, învederează instanţe de judecată următoarele aspecte:

Recurenţii-reclamanţi sunt ofiţeri de poliţie judiciară şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj.

În raport de calitatea pe care o au, salarizarea acestora s-a facut potrivit normelor cuprinse în O.G. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completări le ulterioare (act normativ în vigoare în perioada de referinţă) şi nicidecum prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum în mod greşit apreciază aceştia.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate în susţinerea prezentei cereri (art. 28 alin. 5 din O.U.G. 43/2002, în vigoare până la data de 29.03.2006), ofiterii şi agenţii de politie detaşati în cadrul Direcţiei Nationale Anticoruptie beneficiau de un spor la salariu de 30% “pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie”.

Aşa cum în mod temeinic şi legal a apreciat şi instanţa de fond, desfăşurându-şi activitatea în cadrul IPJ Cluj, chiar şi ca agenţi/ofiţeri de poliţie judiciară, salarizarea recurenţilor-reclamanţi nu se putea face decât potrivit O.G. nr. 38/2003, act normativ care nu prevedea acordarea dreptului solicitat.

În consecinţă, apreciază că instituţia nu poate fi obligată la plata drepturilor solicitate de către recurenţii-reclamanţi prin cererea dedusă judecăţii Tribunalului Cluj, neexistând temei legal în acest sens.

Cererea recurenţilor-reclamanţi privind anularea aşa-zisei situaţii discriminatorii este întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, care permit oricărei persoane care se consideră discriminată să se adreseze instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi anularea situaţiei create prin discriminare.

Potrivit alin. 4 al articolului menţionat “Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte”, însă situaţia reclamanţilor nu vizează un act material, o faptă de discriminare, ci “discriminarea” creată de o anumită prevedere legală (art. 28 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2002).

Un act normativ de nivel superior nu poate crea o situaţie de discriminare, aşa cum este definită această noţiune în cuprinsul art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată potrivit căruia discriminarea reprezintă “orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă … care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege. “

Aşadar, discriminarea apare atunci când unei persoane nu îi este recunoscut un drept fundamental sau un drept prevăzut de lege, însă în cazul de faţă este vorba de situaţia a două categorii de poliţişti, din care doar uneia îi este recunoscut un drept printr-un act normativ.

Faptul că cealaltă categorie nu beneficiază de acelaşi drept din cauză că aşa a stabilit legiuitorul nu poate fi considerat discriminatoriu întrucât nu este vorba de nerecunoaşterea unui drept fundamental sau instituit de lege, ci de neacordarea unui drept printr-o lege, situaţie care nu se circumscrie definiţiei discriminării de la art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Cu alte cuvinte, nu se poate accepta ideea că legea ar putea constitui un criteriu de discriminare, întrucât existenţa unei fapte de discriminare se constată tocmai raportat la drepturile fundamentale sau cele recunoscute prin lege.

Constatarea ca discriminatorie a unei situaţii de drept ar duce la situaţia absurdă în care o persoană care a respectat în totalitate prevederile legale să poată fi obligată la plata unor despăgubiri către o altă persoană, pe motiv că, respectând actele normative în vigoare, a comis o faptă de discriminare faţă de aceasta din urmă.

In situaţia de faţă, prin acordarea acestui spor şi celorlalţi poliţişti din cadrul M.A.I. s-ar fi încălcat atât prevederile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 43/2002 (care nu prevedeau acordarea acestui spor decât pentru o categorie restrânsă, a poliţiştilor din cadrul D.N.A.) cât şi prevederile O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, care stabileau modul în care se calculează salariul celorlalţi poliţişti.

Mai mult, analizând definiţia dată de legiuitor la art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, reiese că pentru stabilirea existenţei oricărei fapte de discriminare trebuie avută în vedere şi existenţa unui alt element de bază al acesteia, respectiv criteriul de discriminare.

În ceea ce priveşte criteriul de discriminare, în cuprinsul alin. 2 al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, se prevede că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa atunci când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Criteriul de selecţie în ceea ce priveşte acordarea sporului la salariu numai unora dintre ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară este prevăzut chiar în cuprinsul dispoziţiilor legale care instituie acest drept, unde se stipulează că se acordă numai ofiţerilor şi agenţilor detaşaţi În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), fiind justificat obiectiv de un scop legitim.

Diferenţierea de tratament aplicată poliţiştilor detaşaţi la D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detaşării acestora în cadrul unei instituţii care nu face parte din structura M.A.I., respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită datorată complexităţii activităţilor desfăşurate de instituţia în care sunt detaşaţi, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracţiunilor de corupţie, ca şi specificul acestor activităţi, având În vedere, printre altele, şi tipologiile diferite ale cazurilor de corupţie.

Astfel, diferenţierea de tratament la acordarea drepturilor salariale este stabilită în raport cu situaţia obiectivă diferită în care se află poliţiştii care îşi desfăşoară activitatea În cadrul D.N.A. ca urmare a modificării raporturilor de serviciu (detaşare) faţă de ceilalţi poliţişti din cadrul M.A.I.

Art. 47 alin. 2 din Codul muncii stabileşte că, în cazul detaşării, angajatul are un drept de opţiune pentru drepturile salariale care îi sunt mai favorabile, fie drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie drepturile de la angajatorul la care este detaşat. Aşadar, se recunoaşte implicit posibilitatea ca, în cazul detaşării. (care reprezintă, potrivit art. 42 alin. l din Codul muncii, un caz de modificare a raporturilor de serviciu) un salariat să beneficieze de alte drepturi salariale decât cele avute anterior detaşării.

Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor aflaţi în situaţii identice. Acest principiu nu este încălcat dacă există un tratament diferit între indivizi care nu sunt egali în drepturi, iar dispoziţiile Codului muncii, act normativ care reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, stabilesc faptul că poate exista o diferenţă de tratament ca urmare a detaşării unei persoane, justificată de modificarea raporturilor de muncă.

Egalitatea nu înseamnă uniformitate, astfel încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (Decizia Curţii Constituţionale nr.697/20.12.2005).

Problema aplicării unui tratament discriminatoriu se poate pune numai cu privire la persoane care fac parte din aceeaşi categorie, iar poliţiştii din cadrul I.P.J. Cluj sunt o categorie distinctă faţă de categoria poliţiştilor detaşaţi la D.N.A., care se află într-o situaţie juridică diferită.

Mai mult, în susţinerea acestei interpretări înţelege să invocăm Decizia Curţii Constituţionale nr. 819 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Ministerul Justiţiei într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, constatându-se că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13712000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În motivarea acestei soluţii, Curtea Constituţională a reţinut că luând în considerare dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă – ceea ce s-a şi petrecut în unele cauze – că are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanţei se consideră discriminată.

Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Conform art. 147 din României, republicată, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Prin urmare, începând cu data de 16 iulie 2008, dispoziţiile invocate mai sus sunt suspendate de drept, iar începând cu data de 31 august 2008, nu îşi mai produc efectele.

Aşadar, având în vedere cele expuse anterior, consideră că prevederile legale aplicabile unor anumite categorii de poliţişti nu se pot extinde şi celorlalte persoane care nu se încadrează în ipoteza normelor anterior menţionate, astfel încât vă pârâtul solicită să se constate că se află tocmai în situaţia analizată de Curtea Constituţională care, raportat la prevederile O.G. nr. 137/2000, nu mai permite formularea unei acţiuni prin care să se solicite instanţei să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În concluzie, faţă de toate aspectele învederate, solicită instanţe de judecată să respingă ca nefondat recursul declarat de către JURJ Viorel ş.a. şi, pe cale de consecinţă, să se menţină ca temeinică şi legală sentinţa civilă atacată.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate cât şi a apărărilor formulate de intimaţi, Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează:

1. În ceea ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, Curtea reţine următoarele:

Teza susţinută de recurenţi privind momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material incident în cauză este fundamental greşită.

De altfel instanţa de fond a făcut o analiză pertinentă a acestei excepţii şi a fundamentat judicios respingerea acestei apărări.

Curtea reţine că reclamanţii şi-au fundamentat acţiunea în principal prin invocarea art. 21 din OUG nr. 137/2000 privind combaterea tuturor formelor de discriminare textul având astăzi conţinutul în art. 27 după republicarea actului normativ după succesive modificări şi completări.

Astfel, din economia art. 27 din OUG nr. 137/2000 republicată rezultă fără echivoc că legea recunoaşte persoanei ce se pretinde discriminată dreptul la despăgubiri şi dreptul de a i se restabili situaţia anterioară discriminării ori dreptul la anularea situaţiei survenite prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Alineatul al doilea al textului legal precitat arată în termeni expliciţi lipsiţi de echivoc că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

Din cele ce preced, Curtea observă că legea specială instituie un tratament asemănător acţiunii în responsabilitate civilă delictuală consacrat de regula generală în materie prevăzută la art. 8 alin. 1 corelat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat. De altfel, cu referire la calificarea acţiunii în răspundere civilă delictuală însăşi legea specială trimite la dreptul comun (art. 27 alin. 1 in fine din OUG nr. 137/2000).

Astfel fiind, momentul de la care curge termenul de prescripţie în astfel de acţiuni este fie data la care s-a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii, în speţă data la care s-a consumat actul sau faptul ilicit din care decurge discriminarea, fie data la care partea ce se pretinde discriminată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ilicitului ce cauzează discriminarea.

Or, în speţă, nu se poate trage concluzia că premisa acţiunii în despăgubiri este o constatare anterioară, pe cale separată, a discriminării aşa cum eronat susţin recurenţii.

Şi este aşa, deoarece persoanele care se consideră discriminate pot în temeiul legii să acţioneze fie la autoritatea administrativă autonomă instituită de legea specială pentru a constata actele sau faptele izvor al discriminări şi a lua măsurile care se impun şi apoi să acţioneze la instanţă pentru tratamentul patrimonial, fie să acţioneze direct la instanţă.

În această ultimă ipostază, conform art. 27 alin. 4 din OG nr. 1367/2000 persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare cu orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

Aşa fiind, din economia dispoziţiilor de ansamblu ale art. 27 din OG nr. 137/2000 rezultă că nu este necesar şi obligatoriu parcurgerea unei proceduri de stabilire a faptei ce provoacă discriminarea, prealabil intentării acţiunii în despăgubiri ori reparaţie pe calea anulării situaţiei de discriminare.

Din această perspectivă, dreptul la acţiune privind despăgubirile pretinse ca urmare a actelor de discriminare afirmate a fi săvârşite în perioada 1.09.2002-24.01.2005 a fost corect constata a fi prescris sub aspect extinctiv iar aplicarea şi interpretarea normelor legale privitoare la prescripţia extinctivă a fost corect efectuată de instanţa de fond.

2.Cât priveşte fondul cauzei, Curtea reţine următoarele:

Curtea observă că instanţa de fond a făcut o corectă şi justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale pertinente incidente în materie.

Astfel, instanţa de fond a plecat de la premiza că discriminarea reclamată în speţă îşi are originea în dispoziţiile art. 28 din OUG nr. 43/2002, în temeiul căruia s-a recunoscut un spor 30% din îndemnizaţia de încadrare lunară pentru ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi la DNA însă acest text legal a fost abrogat expres prin art. 41 lit. e ) din OUG nr. 27/2006, începând cu luna aprilie 2006. Aşa fiind, pretenţiile băneşti reclamate după această dată nu mai au justificare legală şi ca atare nu pot fi recunoscute reclamanţilor.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că discriminarea pretinsă de reclamanţi a fost supusă analizei şi în faţa autorităţii de profil (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării) care prin Hotărârea nr. 419 din 27.11.2007 a constata că nu există un tratament discriminatoriu conform art. 2 din OUG nr. 137/2000 între ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi la DNA şi ceilalţi ofiţeri din cadrul poliţiei judiciare întrucât există o justificare obiectivă a diferenţierii salariale ca urmare a specificului activităţii.

În această ambianţă, Curtea constată că reclamanţii nu au dovedit în armonie cu norma procesuală înserată la art. 27 alin. 4 din OG nr. 137/2000 existenţa faptelor care presupun discriminarea reclamată, având în vedere că analiza CNCD este pertinentă şi nu a fost contestată în substanţă de către reclamanţi.

De altfel, în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a subliniat în mod constant că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că pentru situaţii diferite se impun soluţii juridice diferite. Astfel, în Decizia nr.139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.7 din 20 ianuarie 1997, Curtea Constituţională a arătat că principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. De asemenea, în Decizia nr.256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.134 din 2 aprilie 1998, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii nu presupune uniformitate, aşa încât toate situaţiile să fie tratate în acelaşi fel, ci presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit. Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite.

În fine, Curtea de Apel constată că instanţa de fond a reţinut corect şi concluziile ce se degajă din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional cu referire la constatarea discriminării şi asanarea acesteia de către instanţele judecătoreşti în lipsa unui cadru legal.

Astfel, prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008 Curtea Constituţională a decis cu valoare de principiu că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În ceea ce priveşte normele internaţionale în materia drepturilor omului şi cele europene în materia discriminării, Curtea reţine că şi acestea au la bază tratamentul diferenţiat între diferite categorii de salariaţi încât principiul enunţat mai sus nu vine în coliziune cu substanţa acestora.

Aşa fiind, faţă de toate considerentele de fapt şi de drept expuse în precedent, Curtea apreciază că recursul reclamanţilor se vădeşte a fi nefondat încât în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. va fi respins ca atare.