Funcţionari publici. Plata orelor suplimentare. Dovada efectuării orelor suplimentare Plăţi


– S.Z. plata a 360 ore / an + 100% din salariul de bază, sporul pentru orele suplimentare;

– B.I. plata a 360 ore / an + 100% din salariul de bază, sporul pentru orele suplimentare;

– I.Gh. plata a 360 ore / an + 100% din salariul de bază, sporul pentru orele suplimentare;

– B.Z. plata a 360 ore / an + 100% din salariul de bază, sporul pentru orele suplimentare;

C.T. plata a 360 ore / an + 100% din salariul de bază, sporul pentru orele suplimentare;

– să plătească sumele menţionate actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective a sumelor datorate;

– să plătească daune –interese pentru neplată de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective a sumelor datorate, în conformitate cu art. 161 alin.4 din Legea nr. 53/2003 – codul muncii; daune interese în cuantum procentual fix de 15% din suma datorată şi 0,04% pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea acţiunii, arată reclamanţii că, de la angajare şi numirea în funcţie (în speţă e vorba de ultimii 5 ani), îşi desfăşoară activitatea şi în afara orelor de program, astfel încât în fiecare an depăşesc numărul de ore permise de lege şi anume 360 ore anual; la un număr de aproximativ 252 zile lucrătoare pe an, rezultă aproximativ 1,43 ore pe zi; că efectuarea orelor suplimentare este o necesitate deoarece neducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu, dispuse de primar, are consecinţe grave atât pentru buna funcţionare a instituţiei, pentru servicii de calitate oferite cetăţenilor, modernizarea comunei cât şi asupra lor ca şi personal care trebuie să răspundă disciplinar până la penal în faţa organelor de control care nu iau în considerare ca motivare lipsa timpului.

Pentru şedinţa din data de 11.02.2011 reclamanţii şi-au modificat acţiunea şi au înţeles să se judece în calitate de pârât şi cu Primarul comunei B.

Pârâta Comuna B. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că, în principiu, este de acord cu acţiunea.

Prin sentinţa nr. 1732 din 10 martie 2011, Tribunalul Suceava – secţia comercială, de administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând în motivarea soluţiei că reclamanţii, funcţionari publici în cadrul Primăriei comunei B. au solicitat plata orelor suplimentare şi respectiv a sporului pentru orele suplimentare pe ultimii 5 ani 2005-2010.

Potrivit art. 33 din Legea nr. 188/1999, durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este, de regulă, de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un an.

Până la data de 31 decembrie 2005, prevederile referitoare la acordarea orelor suplimentare au fost suspendate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005.

Prin actele normative anuale pentru stabilirea drepturilor salariale ale funcţionarilor publici s-a revenit asupra măsurii suspendării. Astfel art. 13 din O.G. nr. 6/2007 prevede că pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru de funcţionarii publici numiţi în funcţii de execuţie, de conducere sau din categoria înalţilor funcţionari publici, au dreptul la recuperare sau la plata unui spor din salariul de bază, după cum urmează: a) 75% din salariul de bază pentru primele două ore de depăşire a duratei normale a zilei de lucru;b) 100% din salariul de bază pentru orele următoare. Cu spor de 100% se plătesc şi orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.

Prevederile acestei ordonanţe au fost prelungite prin O.G. nr.9/2008, inclusiv în ceea ce priveşte orele suplimentare. Pentru anul 2009, O.U.G. nr.1/2009 prevede că sunt şi rămân în vigoare mai multe acte normative, printre care şi O.G. nr.9/2008. Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 31/2009, care a prelungit efectele acestei ordonanţe, iar în art. 19 din Legea nr. 330/2009, abrogată prin Legea nr. 284/2010, se regăseşte de asemenea dreptul funcţionarilor publici la plata orelor suplimentare.

Aşadar, legea recunoaşte dreptul funcţionarilor publici la plata orelor suplimentare, dar impune, ca şi condiţie, ca orele suplimentare să se fi dispus sau aprobat de superiorul ierarhic şi să nu depăşească 360 ore anual.

Prin întâmpinare pârâtul a recunoscut în principiu acest drept reclamanţilor, dar în lipsa dispoziţiilor scrise ale primarului, ca şi în lipsa unor fişe de pontaj privind orele lucrate suplimentar, instanţa de fond a apreciat că nu poate acorda acest spor numai pe baza unei prezumţii simple, precum cea afirmată de reclamanţi, că în situaţia unei scheme de personal incomplete, funcţionarii publici au fost nevoiţi să presteze ore suplimentare.

Prejudiciul suferit de reclamanţi trebuie să fie real şi determinat. Realitatea prejudiciului presupune existenţa unor acte care să probeze efectuarea de către reclamanţi a muncii suplimentare prin specificarea zilelor în care s-a desfăşurat activitate sau alte probe care să conducă la această constatare, iar certitudinea prejudiciului implică determinarea întinderii lui prin evaluare precisă. O asemenea rigoare se impune cu atât mai mult cu cât plata acestor sporuri se face în limita fondului de salarii aprobat de la buget.

Împotriva sentinţei, în termen legal au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate.

Se arată în recurs că, instanţa de fond nu a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată care viza anumite diferenţieri în ceea ce priveşte determinarea în timp a drepturilor salariale pentru reclamanţii B.Z. şi I.Gh., şi plata daunelor interese diferenţiat, pe anumite perioade legislative.

Susţin recurenţii, în esenţă, că litigiul de faţă, dat în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ, reprezintă, în fapt, un litigiu de muncă, astfel că sarcina probei este răsturnată în favoarea intimatului care, de altfel, recunoaşte dreptul solicitat; mai arată că orele suplimentare au fost efectuate în baza dispoziţiei verbale a primarului, iar legea nu prevede obligativitatea unui ordin scris în acest sens; se susţine că întocmirea fişelor de pontaj era în sarcina angajatorului, astfel că nu se poate imputa recurenţilor lipsa acestora; se mai susţine că prejudiciul este real, fiind probat prin prezumţia simplă că, în comuna B., primăria funcţionează cu 15 angajaţi, în loc de 30, fiind evident că toţi angajaţii lucrează peste program; se arată că prejudiciul este cert, calculând aritmetic numărul de ore muncite suplimentar şi salariul de bază al fiecărui reclamant în parte; mai arată reclamanţii că salariile se plătesc înaintea oricăror obligaţii băneşti ale angajatorilor, fiind obligaţia acestuia din urmă să asigure în buget sumele necesare plăţii integrale a salariilor.

Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin decizia nr.3545/03.10.2011, a respins, ca nefondat, recursul, reţinând că:

În cauza de faţă, reclamanţii solicită plata orelor suplimentare efectuate în perioada 2005-2010.

Pentru perioada de referinţă, legea recunoaşte dreptul funcţionarilor publici la plata orelor suplimentare dar impune, ca şi condiţie, ca orele suplimentare să se fi dispus sau aprobat de superiorul ierarhic şi să nu depăşească 360 de ore anual.

Susţinerile reclamanţilor din recurs cum că nu era necesară dispoziţia scrisă a superiorului ierarhic, în speţă a primarului şi că, lipsa unor pontaje nu le poate fi imputată, sunt nefondate.

Este evident că reclamanţii, în situaţia în care au efectuat ore suplimentare, aveau posibilitatea ca, lunar, odată cu plata salariului, să solicite şi plata prestaţiei din afara programului de 8 ore pe zi.

Ori, solicitând direct în instanţă plata orelor suplimentare, după o perioadă considerabilă de timp, în lipsa unor pontaje care puteau fi întocmite la solicitarea expresă a reclamanţilor, aceştia din urmă îşi invocă propria culpă, derivând din pasivitatea de a nu-şi fi solicitat respectarea drepturilor salariale lunar, odată cu constatarea faptului că orele suplimentare pretins efectuate nu au fost plătite.

Reclamanţii, în fapt, solicită repararea unui prejudiciu nedeterminabil, bazat pe o simplă prezumţie, dezvoltată în recurs, cum că fiecare angajat al primăriei a lucrat suplimentar câte 1,43 ore pe zi.

Dacă s-ar accepta aceste susţineri este evident că, prin intermediul instanţelor de judecată, toţi funcţionarii publici, pe baza unor simple prezumţii, fără a fi coroborate cu alte probe, pot obţine drepturi salariale suplimentare pentru prestaţii neidentificabile şi necuantificabile, ceea ce echivalează, în fapt, cu acordarea unor sume de bani în afara spiritului oricărei legi de salarizare.

Deşi primarul comunei B. recunoaşte că reclamanţii au efectuat ore suplimentare, arătând că „în principiu este de acord cu acordarea drepturilor salariale la maximul de 360 ore anual”, este de observat că acesta nu cuantifică cert numărul de ore efectuate şi, mai mult, în condiţiile în care, din proprie culpă, nu a dispus pontarea orelor suplimentare, avea posibilitatea, prin emiterea unei dispoziţii, în calitate de angajator, să suplinească această omisiune, asumându-şi, în fapt, eroarea comisă.

Desigur la emiterea unei astfel de dispoziţii este necesar a se motiva împrejurările care au făcut imposibilă ţinerea unei evidenţe a orelor suplimentare prestate, precum şi datele certe din care rezultă zilele în care au fost efectuate astfel de activităţi.

În concluzie, în condiţiile în care la nivelul angajatorului nu există o evidenţă a orelor suplimentare pretins a fi prestate de reclamanţi, Curtea a apreciat că se află în imposibilitatea de a verifica dacă reclamanţii au suferit un prejudiciu şi care este cuantumul acestuia, astfel că, în baza art. 312 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat, examinarea celorlalte critici fiind de prisos.