C. muncii, art. 270 Legea nr. 22/1969, art. 25, art. 26
1. Prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 22/1969 se instituie o prezumţie de culpă în sarcina gestionarilor pentru pagubele constatate în gestiunea acestora, însă nu este vorba de o prezumţie absolută, ci relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
2. Dispoziţiile în vigoare în materia răspunderii patrimoniale a salariaţilor reglementează o procedură de recuperare a prejudiciului, iar instrumentul „decizie de imputare” nu se regăseşte în procedura specială, acesta nemaiavând suport legal în actuala reglementară a Codului muncii.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1855/R din 6 iunie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 186/F din 19 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă, a fost admisă excepţia nulităţii absolute a deciziei de imputare nr. 16 din 3 august 2006, emisă de reclamanta SC S.C. SRL şi constată nulă decizia menţionată; a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta A.I.M.; a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 870,54 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de pârâtă în patrimoniul societăţii reclamante şi a fost respinsă cererea recon-venţională formulată de pârâtă, în contradictoriu cu reclamanta SC. SC SRL.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile în vigoare în materia răspunderii patrimoniale a salariaţilor reglementează o procedură de recuperare a prejudiciului, iar instrumentul „decizie de imputare” nu se regăseşte în procedura specială, acesta nemaiavând suport legal în actuala reglementară a Codului muncii.
A mai reţinut instanţa de fond că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 270 C. muncii, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, a cărei culpă este prezumată, întrucât are calitatea de gestionar, iar prin probele administrate în cauză nu a reuşit să răstoarne prezumţia de culpă stabilită în sarcina acesteia prin dispoziţiile legale.
Cât priveşte cererea reconvenţională, prin care pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata concediului de odihnă aferent perioadei lucrate şi la plata către stat a tuturor contribuţiilor şi impozitelor aferente aceleiaşi perioade, instanţa a reţinut că reclamanta i-a achitat pârâtei suma de 177 lei, reprezentând indemnizaţia de concediu de odihnă şi că a achitat toate contribuţiile şi impozitele către stat, astfel încât a respins cererea ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs, în termenul legal, pârâta şi reclamanta.
In motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta A.I.M. a arătat că hotărârea pronunţată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente: instanţa de fond nu a analizat toate înscrisurile depuse la dosar; nu a expus motivele pentru care nu a luat în seamă alte înscrisuri decât cele la care face referire expresă în cuprinsul hotărârii; nu a analizat toate susţinerile părţilor, nefacând nicio referire şi necombătând cu niciun argument legal apărările recurentei depuse şi în scris la dosar; nu a explicat modul de calcul al prejudiciului în cuantum de 870,54 lei la acoperirea căreia a obligat intimata; a respins în mod neîntemeiat proba testimonială solicitată la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2007, deşi aceasta era o probă pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, pentru a se face dovada în afara oricărui dubiu a lipsei culpei recurentei în producerea pagubei în patrimoniul angajatorului şi deci, pentru răsturnarea prezumţiei de vinovăţie stabilită în sarcina gestionarului de art. 25 şi 26 din Legea nr. 22/1969; în mod greşit instanţa de fond a respins cererea reconvenţională privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent perioadei 3 ianuarie 2006 – 21 iulie 2006 şi la plata integrală către stat a tuturor contribuţiilor de asigurări sociale (şomaj, sănătate, CAS), aferente perioadei lucrate şi a impozitelor.
In acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat casarca hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea completării probatoriului, prin administrarea probei testimoniale şi cu expertiză contabilă, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
In recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ., recurenta SC S.C. SRL a susţinut că prima instanţă a reţinut corect vinovăţia pârâtei în producerea prejudiciului, însă în mod nejustificat a obligat-o pe aceasta numai la plata sumei de 870,54 lei, deşi suma
solicitată prin acţiune era de 2121,63 lei. In acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond trebuia să ia în considerare şi suma de bani ce reprezintă datoria către societate, creată prin vânzarea mărfurilor pe credit şi a solicitat refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă. Prin întâmpinare, recurenta SC S.C. SRL a solicitat respingerea recursului recurentei A.I.M., ca neîntemeiat.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, în raport de criticile formulate, care se încadrează în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu în limitele prevăzute de
art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin cererca adresată primei instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art. 270 C. muncii, reclamanta SC S.C. SRL, a solicitat obligarea pârâtei A.I.M. la plata sumei de 2.121,63 lei, reprezentând lipsă constatată în gestiunea acesteia, cu ocazia inventarierii efectuate la data de 25 iulie 2006.
Este de necontestat faptul că prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 22/1969 se instituie o prezumţie de culpă în sarcina gestionarilor pentru pagubele constatate în gestiunea acestora însă, nu este vorba de o prezumţie absolută, ci relativă care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
In speţă, ambele părţi au criticat sentinţa instanţei de fond pe motiv că a fost pronunţată pe baza unui probatoriu incomplet în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului. Curtea constată întemeiate criticile formulate de părţi, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a reţinut că lipsa din gestiunea pârâtei este de 870,54 lei, fară să motiveze în vreun fel cum a stabilit acest cuantum al prejudiciului şi fară să încuviinţeze probele solicitatc de părţi pentru lămurirea tuturor aspectelor şi în vederea aflării adevărului.
Având în vedere că modificarea hotărârii primei instanţe nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, iar probele cu martori şi expertiză contabilă propuse de recurcnta-pârâtă prin cererca de recurs nu pot fi încuviinţate şi administrate în această fază procesuală faţă de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., Curtea în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile formulate de părţi, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la acceaşi instanţă în vederea completării probatoriului şi pronunţării unei hotărârii legale şi temeinice.
