În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că, prin Hotărârea nr. 185 din 22.07.2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat existenţa unei discriminări directe, potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , cu modificările şi aprobările ulterioare; că, potrivit art. 21 alin. 1 din acelaşi act normativ, în toate cazurile de discriminare, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi stabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată, invocând şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi solicitând chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin sentinţa nr. 589 din 10.04.2006 a Tribunalului Suceava – Secţia civilă, s-a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor drepturile salariale actualizate la zi în funcţie de indicele de inflaţie, rezultând din acordarea sporului de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada decembrie 2002 – aprilie 2004, precum şi din acordarea sporului de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada mai 2004 – decembrie 2005.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor.
S-a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Referitor la excepţia de necompetenţă materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, prin sentinţa sus-menţionată s-a reţinut că, potrivit art. 284 din Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, tribunalul este competent să judece în primă instanţă conflictele de muncă.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins şi cererea pârâtului Ministerul Public de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cu explicaţia că, chematul în garanţie are şi calitatea de pârât în cauză şi a fost obligat la plata drepturilor salariale pretinse de reclamanţi alături de ceilalţi pârâţi, având în vedere competenţa acestui minister de a aloca, în condiţiile legii, fonduri pentru Ministerul Public în vederea plăţii drepturilor salariale la care au fost obligaţi.
Referitor la fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că textul art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 încalcă dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în drepturi pentru că: soluţionarea cauzelor de nu presupune o specializare anume faţă de alte categorii de cauze, aceste cauze nu au un grad sporit de dificultate faţă de alte cauze soluţionate de secţiile civile şi comerciale ale instanţelor şi chiar de secţiile penale; nu supun judecătorul cauzei unor pericole mai mari decât cele la care este expus procurorul ce instrumentează cauza din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel sau tribunale sau decât cele la care este expus orice alt judecător, nu presupun o responsabilitate faţă de alte categorii de cauze.
Art. 16 alin. 1 din României consacră principiul egalităţii în faţa legii.
S-a mai reţinut că, prin prevederile art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 se aduce atingere independenţei judecătorului, consacrată prin dispoziţiile art. 124 alin. 3 din Constituţie; că independenţa materială este o latură fundamentală a independenţei judecătorului, aşa cum rezultă din art. 13 din Carta Universală a Judecătorului, care prevede că judecătorul trebuie să primească o remuneraţie suficientă pentru a-i asigura o adevărată independenţă economică. Remunerarea nu trebuia să depindă de rezultatul activităţii judecătorului şi nu va fi diminuată pe durata deţinerii funcţiei de judecător.
Pe linia aceluiaşi raţionament, în considerentele sentinţei sus-menţionate s-a arătat că salariul magistratului are rolul de a asigura un nivel de viaţă decent acestuia, pentru ca atenţia sa să nu fie distrasă de probleme cotidiene, ci să poată fi focalizată în întregime de înfăptuirea justiţiei, ca serviciu public. Salariul nu are legătură cu corupţia, nici în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei în general, nici în ceea ce priveşte lupta împotriva ei în interiorul sistemului judiciar.
Independenţa magistratului nu poate fi încălcată printr-o salarizare discriminatorie ce nu are la bază un criteriu raţional, obiectiv, între magistraţii ce funcţionează la aceeaşi instanţă.
Împotriva sentinţei nr. 589 din 10.04.2006 a Tribunalului Suceava – Secţia civilă, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs.
Recurentul consideră nelegală şi netemeinică sentinţa recurată şi solicită admiterea recursului, pentru motivele prev. de art. 304 pct. 3 şi 9 din Codul de procedură civilă, casarea sentinţei, trimiterea cauzei spre competentă soluţionare a fondului de către Curtea de Apel Bucureşti şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Sub un prim motiv de recurs, recurentul susţine, pe cale de excepţie, că sentinţa recurată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Recurentul apreciază că instanţa de fond în mod nelegal a respins excepţia necompetenţei materiale, dat fiind că, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 „magistraţii şi celelalte categorii de personal de specialitate prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestaţie, în termen de 5 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz”. Că, hotărârile organelor de conducere pot fi contestate în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 2 din acelaşi act normativ, „împotriva hotărârilor organelor de conducere se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârile acestei instanţe sunt irevocabile.
Examinând acest prim motiv de recurs, curtea îl constată neîntemeiat.
Astfel, plecând de la modul de redactare a textului art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 se poate lesne constata că pot face contestaţie magistraţii şi celelalte categorii de personal de specialitate, nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale.
Or, în speţă, reclamanţii nu sunt nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale, ci revendică drepturi salariale cuvenite şi neacordate, situaţie care excede prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002 şi care, cum corect a apreciat instanţa de fond, atrage competenţa materială a instanţei competentă să soluţioneze conflictele de muncă, această instanţă fiind, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c, tribunalul.
Sub un al doilea motiv de recurs, după ce se face o amplă enumerare şi descriere a actelor normative care au prevăzut acordarea sporurilor de 30% şi, respectiv, 40% la indemnizaţia brută de încadrare pentru anumite categorii de magistraţi, se conchide în sensul că „este evident faptul că legiuitorul exclude în mod indubitabil de la acordarea acestui spor pe acei magistraţi care nu efectuează urmărirea penală şi, cu atât mai mult, pe acei magistraţi care nu instrumentează – în nici un fel – cauza de corupţie.
Recurentul nu înţelege însă să combată argumentarea instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii reclamanţilor, argumentare ce se întemeiază pe prevederile art. 16 alin. 1 şi 124 alin. 3 din Constituţia României şi, mai mult, pe considerentele Hotărârii nr. 185 din 22.07.2005 (definitivă prin necontestare) a Colegiului Director din cadrul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, unde, printre altele, se reţine că „incoruptibilitatea trebuie asigurată pentru toţi magistraţii , la toate nivelurile şi în toate dosarele. Pentru acest motiv, acordarea sporului de 40% doar unei anumite categorii de magistraţi nu poate duce la asigurarea incoruptibilităţii magistraţilor şi la asigurarea respectării principiilor statului de drept”.
În considerentele aceleiaşi hotărâri s-a mai reţinut: „Colegiul director a considerat că această diferenţă salarială de 40% este nejustificată, astfel încât, deşi scopul urmărit este legitim, metoda de atingere a acestui scop nu este adecvată”.
Tocmai pentru aceste considerente se arată că „examinând sesizarea şi dispoziţiile legale incidente, (colegiul) constată din sesizarea primită că prevederile legale prezentate au caracter discriminatoriu potrivit O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi aprobările ulterioare”.
În susţinerea motivului de recurs vizând fondul cauzei recurentul se prevalează doar de opinia separată consemnată în Hotărârea nr. 185 din 22.07.2005 a Colegiului Director din cadrul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, opinie care, este ştiut, nu are nici o relevanţă juridică.
De altfel, în sprijinul soluţiei instanţei de fond vin şi prevederile art. 5 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cărora „în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii”, dar, mai ales, prevederile art. 6 alin. 2 din acelaşi cod, potrivit cărora „tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală …”.
Sub un al treilea motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de fond a dispus în mod nelegal plata sumelor de bani reprezentând drepturile salariale pretinse de reclamanţi, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Corect instanţa de fond a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a drepturilor salariale actualizate la zi în funcţie de indicele de inflaţie, dat fiind că altfel nu s-ar fi realizat o reparare integrală a prejudiciului cauzat reclamanţilor şi aceasta pentru că atât timp cât raporturile de muncă încheiate de către magistraţi, chiar atipice, nu cuprind dobânda contractuală, repararea prejudiciului înseamnă şi plata beneficiului de care reclamanţii au fost lipsiţi.
În fine, sub un IV-lea motiv de recurs, Ministerul Public apreciază că instanţa de fond, în mod nelegal, a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în situaţia în care a admis acţiunea reclamanţilor.
Şi acest motiv de recurs se constată ca fiind neîntemeiat, dat fiind că, în considerentele sentinţei recurate corect s-a reţinut că respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice s-a dispus întrucât chematul în garanţie are şi calitatea de pârât şi a fost obligat alături de ceilalţi pârâţi, având în vedere competenţa acestui minister de a aloca, în condiţiile legii, fonduri pentru Ministerul Public, în vederea plăţii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor.
Faţă de cele de mai sus şi cum sentinţa recurată este legală, curtea, având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
(Decizia nr. 597 din 5.09.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale)
