1. Urgenţa justificată prin consecinţele deciziei de încetare a contractului de muncă asupra propriei persoane a salariatului nu poate fi reţinută, atâta vreme cât la momentul formulării şi judecăţii cererii pe cale de ordonanţă preşedinţială, o asemenea decizie nu există.
2. Măsura nu poate fi caracterizată ca vremelnică, deoarece, în cazul în care instanţa ar dispune suspendarea efectelor preavizului de concediere, reclamantul şi-ar continua activitatea ca şi până acum, însă măsura luată nu ar avea niciun efect asupra unei eventuale decizii de concediere a reclamantului, în sensul că va determina doar o eventuală prelungire a termenului de preaviz.
3. Pentru a suspenda formalităţile de concediere şi efectele preavizării, instanţa ar fi nevoită să se pronunţe pe aspecte privind
legalitatea şi temeinicia deciziei respective, aspecte ce nu pot face obiectul unei ordonanţe preşedinţiale.
4. Preavizul fiind un act care nu reprezintă o măsură de natură să modifice condiţiile de încheiere sau de a contractului
individual de muncă ori să determine, în sine, încetarea raportului de muncă, nu poate da naştere unui litigiu de muncă, în sensul art. 281m C. muncii, preavizul fiind un drept de care se bucură salariatul în anumite cazuri de concediere, el nefiind generator de vreo restricţie pentru angajat, a cărui singură obligaţie este aceea de a-şi continua activitatea potrivit clauzelor contractului.
5. înştiinţarea angajatului cu privire la intenţia angajatorului de a-i desface contractul individual de muncă nu constituie nicio îngrădire în exercitarea dreptului la muncă, a dreptului de alegere a profesiei şi a locului de muncă şi a dreptului la protecţia socială a muncii.
Trib. Bucureşti, s. a Vlll-a confl. muri. şi asig. soc., sent. nr. 2904 din 6 aprilie 2010, irevocabilă prin dec. nr. 2488/R din 1 iunie 2010
a C.A. Bucureşti, nepublicată
Prin cererea înregistrată la această instanţă, reclamantul T.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S. ca pe cale de ordonanţă preşe-dinţială să se dispună anularea măsurii de concediere preavizată în data de 22.03.2010 prin actul de preaviz IA 1/3132 şi repunerea părţilor în
situaţia anterioară emiterii actului de preaviz. In motivare, a arătat că a formulat această ordonanţă preşedinţială pentru a preîntâmpina efectul concedierii, întrucât măsura firească ce va urma acestui preaviz este concedierea sa.
In ceea ce priveşte admisibilitatea cererii formulate în temeiul art. 581 C. proc. civ., instanţa a reţinut că, pe lângă condiţiile generale ale oricărei cereri în justiţie, este necesară îndeplinirea unor condiţii speciale de exerciţii: urgenţa, caractcrul vremelnic, ncprcjudecarca fondului.
Astfel, reclamantul justifică urgenţa prin consecinţele deciziei de încetare a contractului de muncă asupra persoanei sale, însă instanţa reţine că, la momentul formulării şi judecăţii cererii pe cale de ordonanţă preşedinţială, o asemenea decizie nu există.
Reclamantul se simte îndreptăţit a utiliza o asemenea procedură, motivând că preavizul de concediere este urmat inerent de măsura concedierii, or o asemenea apărare instanţa nu o poate primi, preavizul fiind un act ce nu reprezintă o măsură de natură să modifice condiţiile de încheiere sau de executare a contractului individual de muncă ori să determine, în sine, încetarea raportului de muncă şi, prin urinare, nu
poate da naştere unui litigiu de muncă, în sensul art. 281 C. muncii, preavizul fiind un drept de care se bucură salariatul în anumite cazuri de concediere, nefiind generator de vreo restricţie pentru angajat, a cărui singură obligaţie este aceea de a-şi continua activitatea potrivit clauzelor contractului.
în consecinţă, instanţa nu poate reţine caracterul urgent al cererii.
Aşa cum am arătat, în temeiul art. 581 C. proc. civ., instanţa poate ordona măsuri vremelnice. în cazul în care instanţa ar dispune suspendarea efectelor preavizului de conccdiere, reclamantul şi-ar continua activitatea ca şi până acum, însă măsura luată nu ar avea niciun efect asupra unei eventuale decizii de concediere a reclamantului, în sensul că va determina doar o eventuală prelungire a termenului de preaviz. Instanţa de fond învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de conccdiere şi care, în cadrul soluţionării litigiului de muncă izvorât din măsura efectivă de desfacere a contractului de muncă, analizează, pe lângă faptul dacă măsura dispusă este sau nu legală şi temeinică, şi modul în care a fost respectat dreptul salariatului la preaviz. Dacă instanţa ar ajunge la concluzia că acest drept i-a fost respectat, că decizia contestată este temeinică şi legală, iar contractul de muncă al reclamantului a încetat de la data prevăzută în decizie, angajatorul nu ar putea solicita restituirea drepturilor salariale încasate de reclamant, după data deciziei, deoarece acestea sunt echivalentul muncii prestate de angajat.
In acest fel, măsura luată pe calea ordonanţei preşedinţiale nu ar avea caracter vremelnic. Din contră, în cazul în care, pe fondul cauzei, instanţa ar dispune anularea deciziei, consecinţa acestei hotărâri ar fi repunerea părţilor în situaţia anterioară, reclamantul având dreptul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Nici condiţia ncprejudecării fondului nu este îndeplinită în cauză, deoarece, pentru a suspenda formalităţile de concediere şi efectele preavizării, instanţa ar fi nevoită să se pronunţe pe aspectc legate de legalitatea şi temeinicia deciziei respective, aspectc ce nu pot face obiectul unei ordonanţe preşedinţiale. înştiinţarea angajatului despre intenţia angajatorului de a-i desface contractul individual de muncă nu constituie nicio îngrădire în exercitarea dreptului la muncă, a dreptului de alegere a profesiei şi a locului de muncă şi a dreptului la protecţia socială a muncii. Examinarea, în cadrul soluţionării litigiului de muncă izvorât din măsura efectivă de desfacere a contractului de muncă, a faptului dacă măsura dispusă este sau nu legală şi temeinică constituie probleme de fapt şi de drept a căror stabilire cade în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată şi nu poate face obiectul unei proceduri speciale, precum cea prevăzută de art. 581 C. proc. civ.
In acest caz, angajatul interesat poate contesta măsura desfacerii contractului individual de muncă în condiţii reglementate corespunzător prin lege, se poate adresa justiţiei fară nicio îngrădire, îşi poate face apărarea în faţa instanţelor de judecată, poate exercita căile legale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau netemeinice. în cazul unui asemenea litigiu, poate contesta şi eventuala neconformitate cu prevederile legale sau chiar cu cele ale contractului colectiv de muncă a modului cum i s-a acordat preavizul.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa a respins cererea de ordonanţă preşedinţială ca inadmisibilă.
Secţiunea a 4-a. Perioada de probă
