1. Recurentul nu poate invoca direct în recurs, prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., alte motive de nulitate decât cele invocate pe calea contestaţiei şi pe calea recursului, pentru următoarele motive: în primul rând, recursul formulat este motivat în raport de considerentele sentinţei recurate, precum şi de motivele invocate prin intermediul contestaţiei împotriva deciziei de concediere.
în al doilea rând, intimata şi-a formulat apărarea în conformitate cu dispoziţiile art. 287m C. muncii în raport de nulitatea invocată; or, a formula motive noi de nulitate absolută direct în recurs, după motivarea recursului prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., echivalează cu a încălca dreptul la un dublu grad de jurisdicţie şi dreptul la apărare al intimatei, drept în temeiul căruia intimata şi-a exercitat apărările atât în fond, cât şi în recurs, raportat la criticile formulate prin contestaţia la adresa deciziei de concediere.
în al treilea rând, nici cel de-a doilea motiv de nulitate absolută invocat de recurent, respectiv faptul că toate demersurile au fost întreprinse după ce acesta a învestit instanţa de judecată cu o contestaţie împotriva deciziei, nu poate fi analizat ca motiv de ordine publică, constând în nulitatea deciziei, direct în recurs prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru aceleaşi motive reţinute mai sus, precum şi pentru faptul că nicio normă de drept material nu prevede nulitatea deciziei de concediere pentru acest temei.
2. Dispoziţiile art. 26821 alin. (3) C. muncii se referă la comunicarea unei decizii de sancţionare disciplinară. Prin urmare, sancţiunea nulităţii absolute intervine pentru motivele prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a)-f) C. muncii, şi nu pentru necomunicarea deciziei în
termenul de 5 zile de la data emiterii ei. Şi în cazul emiterii unei decizii de concediere întemeiate pe dispoziţiile art. 65, aceasta îşi va produce efectele tot de la data comunicării, în acest sens fiind dispoziţiile art. 75[1] C. muncii: „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, iar niciun text de lege nu prevede nulitatea absolută a acesteia în raport de data emiterii.
Prin urmare, în toate situaţiile decizia îşi produce efectele de la data comunicării, iar prin efecte se înţelege aplicarea sancţiunii luate de către angajator.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 635/R din 4 februarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 6348/15.10.2008 pronunţată în dosarul nr. (…) de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII I-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de contestatorul E.J.F. în contradictoriu cu intimata SC U. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, prin decizia nr. 455/10.01.2008, intimata a dispus concedierea contestatorului în temeiul art. 65 C. muncii. S-a reţinut că această decizie a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă impuse de dispoziţiile art. 74 C. muncii, neexistând un motiv pentru anularea acesteia. Motivele de nulitate absolută invocate de contestator nu pot fi reţinute, întrucât necomunicarea în termen de 5 zile a deciziei nu constituie motiv de nulitate în sensul dispoziţiilor art. 74 C. muncii. Potrivit art. 75 C. muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării, termenul de 5 zile de la comunicare având caracter de recomandare. Singura obligaţie a angajatorului în astfel de cazuri este aceea de a respecta dispoziţiile legale impuse de lege privind concedierile şi de a comunica decizia celui care a fost concediat, desfiinţarea locului de muncă ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii, reprezentând o prerogativă exclusivă a angajatorului.
Sub aspectul temeiniciei decizici contestate, instanţa reţine că desfiinţarea locurilor de muncă a fost efectivă, aşa cum rezultă din organigramele depuse la dosar, din care reiese că intimata a desfiinţat locurile de muncă nominalizate în decizia nr. 29309/01.11.2007 şi în anexele la aceasta. A mai reţinut instanţa că măsura a fost impusă de necesitatea eficientizării activităţii societăţii intimate şi în scopul evitării dificultăţilor economico-financiare, aspect ce rezultă tot din cuprinsul deciziei nr. 29309/01.11.2007.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, reîncadrarea în funcţia deţinută anterior cu obligarea intimatei la plata salariului.
în motivarea în drept a recursului se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi apli-
carea greşită a legii. In motivarea în fapt a recursului se invocă urmă-
toarele critici la adresa sentinţei instanţei de fond. In primul rând, se arată că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, deoarece, conform dispoziţiilor art. 268 alin. (3), aceasta trebuia comunicată în cel mult 5 zile de la data emiterii, or, în fapt, aceasta a fost emisă la
10.01.2008 şi a fost depusă la poştă şi comunicată la 16.01.2008. In al doilea rând, se arată că prin decizia contestată (decizia nr. 455/10.01.2008) s-a dispus desfiinţarea postului de reprezentant medical pe care era încadrat recurentul, iar postul respectiv a fost desfiinţat prin decizia nr. 29309/01.11.2007. Instanţa nu a luat în considerare nici faptul că din însuşi art. 4 al deciziei contestate reiese că postul de reprezentant medical pe care recurentul era încadrat a fost desfiinţat încă din
01.11.2007, ceea ce presupune că decizia de concediere a desfiinţării postului trebuia comunicată în termen de 5 zile de la data desfiinţării efective a acestuia. Cu privire la natura dificultăţilor sub aspect economic şi organizatoric, rezultă din lecturarea art. 2 din decizia contestată că motivele invocate de societatea intimată sunt nereale, iar cauzele invocate de aceasta sunt total neserioase.
Recurentul susţine că nu s-a făcut dovada veridicităţii celor susţinute în cuprinsul deciziei de concediere a cauzei reale şi serioase, în ceea ce priveşte necesitatea desfiinţării postului de reprezentant medical pe care a fost angajat. Instanţa de judecată, respingând proba cu expertiza contabilă, necesară pentru a dovedi că intimata nu trece printr-o perioadă de criză economică, pentru a stabili veniturile şi încasările societăţii comparativ cu alţi ani, pentru a stabili cât la sută din obiectivele societăţii au fost realizate, a reţinut în mod eronat faptul că măsura concedierii a fost una reală şi serioasă. Cu privire la daunele morale, instanţa, fară a ţine cont de dispoziţiile art. 269 C. muncii, a apreciat în mod greşit că nu sunt întrunite elementele răspunderii patrimoniale, deoarece nu există un prejudiciu de imagine care să justifice plata de daune morale.
Recurentul a invocat, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ca motiv de ordine publică, excepţia nulităţii absolute a deciziei nr. 455/10.01.2008 pentru următoarele considerente:
Primul motiv de nulitate îl constituie faptul că intimata a emis decizia de concediere în perioada în care se afla în concediu medical. Contestaţia împotriva deciziei nr. 455/10.01.2008 a fost emisă în pe
rioada în care se afla în concediu medical, iar interdicţia la care se referă art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea. Recurentul menţionează că, potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă: a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii (…)”. în concluzie, decizia de concediere ce face obiectul acestui dosar este supusă sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea efectelor prevăzute de lege pentru incapacitate temporară de muncă la momentul concedierii.
Al doilea motiv de nulitate vizează faptul că toate aceste demersuri au fost întreprinse după ce a învestit instanţa de judecată cu o contestaţie împotriva deciziei nr. 31158/23.11.2007, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti. Din interpretarea dispoziţiilor art. 75 C. muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei, motiv pentru care revocarea deciziei nr. 31158/23.11.2007 nu şterge toate efectele juridice pe care le-a creat deja. Or, în aceste condiţii, decizia ce face obiectul prezentului dosar nu îşi poate produce efectele, fiind nulă absolut, având în vedere faptul că instanţa de judecată nu se pronunţase cu privire la prima contestaţie.
Examinând cu prioritate excepţiile invocate, Curtea, în temeiul art. 137 C. proc. civ., a dispus respingerea acestora, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, invocarea de către recurent în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a unor motive de ordine publică constând în nulitatea deciziei de concediere sunt nefondate pentru următoarele considerente. Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. (2)”. Potrivit alin. (2), „Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor”. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc însă ca excepţie de la sancţiunea nulităţii recursului, situaţia în carc acesta nu a fost motivat în termenul legal, iar motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs care este obligată să le pună în discuţia părţilor. Or, în cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2), deoarece recursul a fost motivat în termenul legal.
Cu privire la excepţia nulităţii deciziei de concediere raportată la dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, conform căruia „Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii”, Curtea a reţinut că recurentul nu poate invoca direct în recurs, prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., alte motive de nulitate decât cele invocate pe calea contestaţiei şi pe calea recursului, pentru următoarele motive:
In primul rând, recursul formulat este motivat în raport de considerentele sentinţei recurate, precum şi prin motivele invocate prin intermediul contestaţiei împotriva deciziei de concediere nr. 455/10.01.2008. Recurentul-contestator a invocat în primă instanţă, precum şi în motivele de recurs, critici la adresa deciziei de concediere, precum şi faptul că aceasta este nulă, întrucât nu a fost comunicată în termenul de 5 zile de la data emiterii.
în al doilea, rând intimata şi-a formulat apărarea în conformitate cu dispoziţiile art. 287 C. muncii în raport de nulitatea invocată, şi anume aceea constând în nulitatea deciziei pentru motivul necomunicării ei în termenul de 5 zile de la data emiterii. Or, a formula motive noi de nulitate absolută direct în recurs, după motivarea recursului prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., echivalează cu a încălca dreptul la dublu grad de jurisdicţie şi dreptul la apărare al intimatei, drept în temeiul căruia aceasta şi-a exercitat apărările atât în fond, cât şi în recurs, prin raportare la criticile formulate prin contestaţia la adresa deciziei de conccdiere.
In al treilea rând, nici cel de-al doilea motiv de nulitate absolută invocat de recurent, respectiv faptul că „toate aceste demersuri au fost întreprinse după ce subsemnatul învestisem deja instanţa de judecată cu o contestaţie împotriva deciziei nr. 31158/23.11.2007”, nu poate fi analizat ca motiv de ordine publică constând în nulitatea deciziei direct în recurs prin intermediul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru aceleaşi motive reţinute mai sus, precum şi pentru faptul că nicio normă de drept material nu prevede nulitatea deciziei de concediere pentru acest temei.
Pentru aceste, considerente, Curtea a respins excepţiile invocate de recurentă.
Cu privire la recursul formulat, Curtea, pentru motivele ce se vor arăta, a dispus respingerea recursului ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
Astfel, Tribunalul a stabilit în mod corect starea de fapt şi a făcut o corectă aplicare a legii. Reluarea în motivele de recurs a faptului că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută conform art. 268 alin. (3) C. muncii, deoarecc nu a fost comunicată în termenul 5 zile de la data emiterii, este nefondată pentru următoarele motive.
In primul rând, recurentul-contestator a fost concediat în temeiul art. 65 C. muncii, ceea ce presupune că a avut loc o concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, şi anume „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia”. Or, dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. muncii se referă la comunicarea unei decizii de sancţionare disciplinară. Prin urmare,
sancţiunea nulităţii absolute intervine pentru motivele prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a)-f) C. muncii, şi nu pentru necomunicarea deciziei în termenul de 5 zile de la data emiterii ei.
în al doilea rând, şi în cazul emiterii unei decizii de concediere întemeiate pe dispoziţiile art. 65 C. muncii, aceasta îşi va produce efectele tot de la data comunicării, în acest sens fiind dispoziţiile art. 75 C. muncii: „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, iar niciun text de lege nu prevede nulitatea absolută a acesteia în raport de data emiterii. Prin urmare, în toate situaţiile decizia îşi produce efectele de la data comunicării, iar prin efecte se înţelege aplicarea sancţiunii luate de către angajator.
Revenind la concedierea dispusă în temeiul art. 65 C. muncii, Curtea a reţinut că decizia se întocmeşte în conformitate cu art. 74 C. muncii, iar controlul legalităţii acestcia se impune în conformitate cu art. 76
C. muncii. Astfel, Tribunalul a analizat decizia de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 65 şi sub aspectul condiţiilor de fond şi formă, stabilind că aceasta a fost emisă cu respectarea condiţiilor legale, iar concedierea a avut loc cu desfiinţarea efectivă a locului de muncă, desfiinţare care a avut o cauză reală şi serioasă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
