Legea nr. 188/1999, art. 3 lit. f), art. 12 lit. c) şi f),
art. 19 alin. (1) lit. a) Legea nr. 340/2004, art. 10 H.G. nr. 341/2007, art. 33 alin. (1) lit. c)
Modificarea raportului de serviciu al funcţionarului public se face, în condiţiile legii, de către Guvern, pentru funcţiile publice prevăzute în art. 12 lit. a), c) şi e) din Legea nr. 188/1999, republicată, funcţia prefectului fiind cea prevăzută în art. 12 lit. c) din această lege.
Este adevărat că, potrivit legii, primul-ministru, prin decizie, are competenţa de a numi inspectorul guvernamental [art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată], numai că, în cazul de faţă, o astfel de decizie nu putea fi legal emisă decât în urma modificării sau, după caz, a anulării hotărârii de Guvern de numire în funcţia de prefect a reclamantului. Or, din perspectivă legală şi în virtutea principiului simetriei actelor juridice, orice modificare a hotărârii de Guvern de numire în funcţia de prefect nu putea fi făcută decât în baza unui act având aceeaşi formă şi aceeaşi forţă juridică.
Chiar în condiţiile în care modificarea operată s-a făcut în vederea realizării mobilităţii, era obligatoriu a se arăta care este scopul pentru care se realizează aceasta.
I.C.C.J., Secţia de administrativ şi fiscal, decizia nr. 231 din 20 ianuarie 2009, www.scj.ro
Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentinţa nr. 300 din 19 decembrie 2007, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de recla-
mântui I.A. şi a anulat decizia din 19 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 884 din 21 decembrie 2007, emisă de pârâtul Primul-ministru al Guvernului României. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia in admisibilităţii acţiunii invocată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin decizia din 19 decembrie 2007, emisă de Primul-ministru al Guvernului României, reclamantul, în calitate de prefect al judeţului Sibiu, anterior numit prin H.G. nr. 35/2005, a fost trecut în funcţia publică de inspector guvernamental. S-a arătat că, întrucât prefectul, ca şi inspectorul guvernamental, fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, potrivit art. 12 lit. c) şi 0 din Legea nr. 188/1999, este fară echivoc că, în conformitate cu prevederile din acelaşi act normativ, modificarea raportului de serviciu, pentru prefect, se realizează de către Guvern, şi nu de către primul-ministru.
Instanţa de fond a mai reţinut, ca un argument suplimentar în sprijinul celor arătate, că prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local, astfel că, fiind numit de Guvern, este firesc ca şi modificarea raportului său de serviciu să fie dispusă tot de Guvern. Numai în situaţia în care ar fi avut calitatea de inspector, modificarea raportului de serviciu s-ar fi putut realiza prin dispoziţia primului-ministru.
In fine, s-a mai învederat că, din perspectiva dispoziţiilor legale incidente, decizia emisă nu conţine considerentele pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu al reclamantului şi numirea lui într-o altă funcţie, respectiv nu au fost arătate motivele ce impun aplicarca principiului mobilităţii înaltului funcţionar public, actul fiind nemotivat din punct de vedere al argumentării în fapt a măsurii dispuse, astfel că decizia atacată încalcă principiul stabilităţii ce caracterizează exercitarea funcţiei publice, consacrat de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, necunoscând practic motivele pentru care au intervenit modificări în raportul său de serviciu.
In cauză a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, respinsă în principiu de instanţă prin încheierea din data de 21 mai 2008, pe motiv că se atacă decizia primului-ministru, şi nu o hotărâre de Guvern.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Primul-ministru al României, solicitând, ca o consecinţă a admiterii acestuia, casarea în tot a sentinţei atacate şi în fond respingerea
acţiunii reclamantului ca netemeinică şi nelegală şi, drept urmare, menţinerea deciziei nr. 300 din 19 decembrie 2007.
Recursul nu este fondat. Potrivit art. 123 din României, prefectul este numit de Guvern şi este reprezentantul Guvernului pe plan local, iar în conformitate cu Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, acesta face parte din categoria înalţilor funcţionari publici (art. 10).
In acord cu instanţa de fond, înalta Curte a arătat că în mod corect s-a apreciat nelegalitatea deciziei atacate în raport de prevederile art. 19 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât, date fiind efectele produse, respectiv trecerea din funcţia de prefect în cea de inspector guvernamental prin decizia nr. 300, emisă de primul-ministru, s-a realizat în mod evident o modificare a raportului de serviciu al reclamantului-intimat, în sensul textelor de lege sus-arătate.
Potrivit aceloraşi norme legale, modificarea raportului de serviciu se face, în condiţiile legii, de către Guvern, pentru funcţiile publice prevăzute în art. 12 lit. a), c) şi e), funcţia prefectului fiind cea prevăzută în art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Nu au putut fi primite argumentele şi nici întreaga construcţie juridică prezentate de recurentul-pârât în legătură cu instituţia mobilităţii funcţionarului public potrivit reglementării cuprinse în H.G. nr. 341/2007, ce acreditează ideca că, în această situaţie, este instituită o nouă regulă cu privire la modificarea raporturilor de serviciu, în sensul că primul-ministru are competenţa de a emite astfel de decizii în considerarea funcţiei pe care trece înaltul funcţionar public, în cazul de faţă aceea de inspector guvernamental, în condiţiile în care premisa de la care se porneşte în acest raţionament nu este corectă şi nu corespunde Legii nr. 188/1999, republicată, şi nici prevederilor relevante din H.G. nr. 341/2007.
Raportul de serviciu care a fost modificat prin decizia atacată a fost cel al unui prefect, întrucât, la data emiterii deciziei, reclamantul-intimat exercita necontestat funcţia publică de prefect în care fusese legal numit printr-o hotărâre anterioară, emisă de Guvernul României. Este adevărat că, potrivit legii, primul-ministru, prin decizie, are competenţa de a numi inspectorul guvernamental [art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată], numai că, în cazul de faţă, o astfel de decizie nu putea fi legal emisă decât în urma modificării sau,
după caz, a anulării hotărârii de Guvern de numire în funcţia de prefect a reclamantului. Or, din perspectivă legală şi în virtutea principiului simetriei actelor juridice, orice modificare a hotărârii de Guvern de numire în funcţia de prefect nu putea fi făcută decât în baza unui act având aceeaşi formă şi aceeaşi forţă juridică.
Corect a reţinut, aşadar, instanţa de fond că modificarea raportului de serviciu al reclamantului putea fi dispusă numai de Guvernul României, şi nu prin simpla decizie a primulu-ministru.
De altfel, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, şi în cuprinsul H.G. nr. 341/2007, în articolele ce reglementează mobilitatea înalţilor funcţionari publici, în art. 33 alin. (1) lit. c) din secţiunea referitoare la „Dispoziţii specifice pentru realizarea mobilităţii”, se prevede că mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice se dispune prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a ministrului internelor şi reformei administrative, pentru funcţiile publice de prefect şi subprefect.
Nefondate sunt şi critici le vizând argumentele reţinute de prima instanţă în legătură cu lipsa din cuprinsul deciziei atacate a motivelor pentru care au intervenit modificarea raportului de serviciu şi numirea intimatului-reclamant într-o altă funcţie. Chiar în condiţiile în care
modificarea operată s-a făcut în vederea realizării mobilităţii, înalta Curte a apreciat că era obligatoriu a se arăta care este scopul pentru care se realizează aceasta.
O astfel de motivare se impunea cu atât mai mult, cu cât, atât potrivit art. 87 din Legea nr. 188/1999, cât şi potrivit art. 27 şi urm. din
H.G. nr. 341/2007, mobilitatea înalţilor funcţionari publici se realizează fie pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, fie în interes public, fie în interesul funcţionarului public.
Trimiterea generică din preambulul deciziei la prevederile H.G. nr. 341/2007 nu răspunde, evident, cerinţei legale de motivare şi de indicare a scopului mobilităţii, devenind astfel incidente prevederile art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cu care mobilitatea poate fi dispusă numai în condiţiile legii, sub sancţiunea nulităţii acestei măsuri.
