C. muncii, art. 3, art. 270
Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă sau activităţii pe care urmează să o presteze şi nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă.
Contractul individual de muncă semnat de ambele părţi conţine o clauză potrivit căreia salariatului îi revine obligaţia de a nu părăsi unitatea timp de 4 ani de la data angajării, în caz contrar obligându-se să plătească suma de 10000 Euro către unitate. Această clauză, aşa cum este formulată, încalcă principiul libertăţii muncii, necontinând vreo referire la anumite motive sau circumstanţe în care salariatul ar părăsi unitatea.
Deşi obligaţia de plată se naşte în cazul părăsirii unităţii de către salariat, ceea ce impune iniţiativa sa în acest sens, se constată că nu salariatul a părăsit unitatea, ci unitatea l-a concediat, ceea ce conduce practic la inaplicabilitatea clauzei respective.
C.A. Craiova, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 419 din 19 februarie 2008, în Jurindex
Tribunalul Dolj, prin sentinţa nr. 4797 de la 15 noiembrie 2007, a respins acţiunea formulată de reclamanta E.D. SRL C, împotriva pârâtului E.Ş.-B.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante în funcţia de gestionar la depozitul de materiale construcţii aparţinând reclamantei, începând cu data de 15 mai 2007, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă, înregistrat la ITM sub nr. 16589 din 4 iunie 2007, până în data de 23 iulie 2007, aşa cum rezultă din decizia de concediere nr. 40 din 2 august 2008 înregistrată la ITM sub nr. 340 din 30 august 2007.
Conform prevederilor CAP. M pct. 2 lit. h) din contractul individual de muncă „salariatului îi incumbă obligaţia de a nu părăsi unitatea timp de 4 ani de la data angajării, în caz contrar acesta obligându-se să plătească suma de 10.000 Euro către unitate”.
Instanţa a considerat că această clauză pe care reclamanta îşi întemeiază acţiunea încalcă principiul fundamental al libertăţii muncii consacrat de art. 3 C. muncii şi art. 38 din Constituţie, oriec persoană fiind liberă în alegerea locului de muncă sau activităţii pe care urmează să o presteze şi nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta E.D. SRL C, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
In motivarea recursului a arătat că în mod greşit instanţa a considerat că respectiva clauză încalcă principiul fundamental al libertăţii muncii, dcoarece salariatul a fost cel care în mod liber şi ftră vreo condiţionare din partea recurentei a solicitat angajarea şi a semnat contractul individual de muncă şi fişa postului dându-şi acordul cu privire la conţinutul acestora.
A mai arătat recurenta că prin perfectarea contractului de muncă conţinând clauza respectivă nu s-au încălcat dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (3) C. muncii, iar instanţa nu a ţinut cont şi nu a dat eficienţă acordului de voinţă al părţilor la încheierea contractului de muncă. De asemenea, un alt motiv a fost acela că instanţa nu a ţinut seama de faptul că recurenta-reclamantă nu a constituit garanţii imobiliare gestionarului raportat la valoarea gestiunii depozitului de materiale de construcţii, motiv pentru care de comun acord au convenit la inserarea clauzei în contractul de muncă.
Analizând recursul formulat se constată că este nefundat, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, în cauză, contractul individual de muncă a fost semnat atât de către reclamantă, cât şi de pârât şi el conţine o clauză potrivit căreia salariatului îi revine obligaţia de a nu părăsi unitatea timp de 4 ani de la data angajării, în caz contrar obligându-se să plătească suma de 10000 Euro către unitate. Această clauză, aşa cum este formulată încalcă aşa cum a reţinut şi instanţa de fond principiul libertăţii muncii neconţinând vreo referire la anumite motive sau circumstanţe în care salariatul ar părăsi unitatea.
Pe de altă parte, obligaţia de plată a sumei respective intervenea în cazul părăsirii unităţii de către salariat ceea ce impunea iniţiativa sa de voinţă în acest sens, ori în speţă se constată că nu salariatul a părăsit unitatea, ci unitatea l-a concediat pe acesta, ceea ce conduce practic la inaplicabilitatea clauzei respective.
Mai mult decât atât, art. 270 C. muncii pe care-şi întemeiază acţiunea recurenta-reclamantă prevede că salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, reclamanta-recurentă neprecizând şi nedovedind producerea vreunui prejudiciu de către salariat.
Nici faptul că recurenta nu ar fi constituit garanţii imobiliare salariatului care era gestionar raportat la valoarea gestiunii nu are relevanţă şi nu poate conduce la obligarea pârâtului la plata sumei respectivc nereieşind din nicio probă că motivul inserării clauzei respective ar fi fost înlocuirea garanţiilor imobiliare.
Constatând că recursul este neîntemeiat, instanţa, în baza art. 312 C. proc. civ., îl va respinge.
