C. muncii, art. 31 alin. (41)[1i, modificat prin O.U.G. nr. 65/2005
Conform art. 31 alin. (41) C. muncii, la expirarea perioadei de probă, contractul nu încetează de drept, fiind necesară manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi, exprimată printr-o notificare scrisă – condiţie ad validitatem -, prin care partea interesată să aducă la cunoştinţa celeilalte părţi voinţa de încetare a contractului pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 5204 din 15 septembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 985/31.01.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocată de intimată, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul S.M. în contradictoriu cu intimata SC P.H.B.A. SRL. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul a fost angajatul societăţii intimate SC P.H.B.A. SRL în perioada 18.03.2010-15.06.2010, în funcţia de director de producţie, cu o perioadă de probă de 90 de zile lucrătoare, contractul său individual de muncă nr. 71810/18.03.2010 încetând din iniţiativa angajatorului în interiorul perioadei de probă, astfel cum rezultă din notificarea nr. 031425/15.06.2010 şi din decizia nr. 031426/15.06.2010.
Sub aspectul prealabil al excepţiei tardivităţii, invocată de intimată prin întâmpinare, din actele depuse de părţi, rezultă că hotărârea de încetare a contractului de muncă a fost adusă la cunoştinţa reclamantului la data de 15.06.2010, prin comunicarea notificării
http://bîblîo tccahamangîu.ro 9-Dec-201 3
nr. 031425/15.06.2010, recepţionată de salariat prin semnătură, aspect necontestat. Decizia nr. 031426/15.06.2010 a fost efectiv comunicată reclamantului la data de 22.06.2010, odată cu cartea de muncă, aspect
de asemenea confirmat de ambele părţi. In sfârşit, instanţa fondului a mai reţinut că, deşi acţiunea a fost înregistrată la data de 26.07.2010, ea a fost comunicată prin poştă, considerent pentru care, având în vedere şi dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., s-a reţinut drept dată a formulării contestatiei data de 20.07.2010.
Termenul de 30 de zile, prevăzut de lege în general pentru contestarea unei decizii de desfacere a unui contract individual de muncă [art. 283 alin. (1) lit. a)], nu este respectat în ceea ce priveşte cererea de anulare a notificării, dar este respectat în ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei de concediere, ambele acte emise la 15.06.2010, dar primul comunicat la aceeaşi dată, iar al doilea după înregistrarea la I.T.M., respectiv 22.06.2010.
Nu există text de lege care să prevadă contestarea în instanţă a notificării şi nici termen pentru aceasta şi evident niciun punct de plecare a termenului. Legea prevede exclusiv posibilitatea contestării deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile de la comunicarea respectivei decizii.
In speţă, procedura parcursă de pârâtă este legală. L-a notificat în scris pe angajat în perioada de probă, 15.06.2010, iar pe baza acestei notificări a emis o decizie de sine stătătoare (dar în formă simplificată), bazată pe notificare, pe care a înregistrat-o la I.T.M. Desfacerea unui contract de muncă în perioada de probă presupune emiterea unei decizii şi înregistrarea acesteia la I.T.M., decizia având la bază respectiva notificare scrisă, adusă la cunoştinţa salariatului. Reclamantul a contestat în esenţă desfacerea contractului său de muncă, în termen de 30 de zile de la primirea deciziei de desfacere a contractului de
muncă. In concluzie, excepţia a fost apreciată de către tribunal ca neîntemeiată, întrucât termenul prevăzut de art. 283 C. muncii a fost respectat, motiv pentru care a respins excepţia tardivităţii invocată de intimată ca fiind neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte primul motiv al contestaţiei, respectiv invocarea de către reclamant a faptului că notificarea nu provine de la reprezentantul legal al intimatei, trebuie arătat cu prioritate că această apărare ar putea fi formulată eventual de către societate, în cazul în care ar fi emis un act asupra căruia nu ar dori să-şi asume responsabilitatea. Cu alte cuvinte, dacă societatea, prin reprezentanţii săi legali, ar considera că un act contravine intereselor
sale ar avea interesul să invoce faptul că semnatarul actului nu face parte din organele sale de conducere ori că nu a primit împuternicire pentru a face acel act, pentru a nu-i fi astfel angajată răspunderea.
Cât timp însă societatea recunoaşte actul şi şi-l însuşeşte, indiferent cine este semnatarul lui, apărarea reclamantului este lipsită de relevanţă. Se poate vorbi de o ratificare şi deci de acordarea unui mandat
în mod retroactiv. In speţă, însă, societatea intimată recunoaşte şi îşi însuşeşte un act emis în numele ei.
Pe de altă parte, dovada calităţii de reprezentant legal a directorului financiar a fost dovedită, această persoană fiind împuternicită prin specială de C.D., fiind şi semnatar al contractului individual de muncă al reclamantului, calitatea sa nefiind pusă în discuţie de acesta.
In acelaşi timp, C.D. este şi persoană împuternicită de administratorul societăţii S.A. să încheie şi să rezilieze contracte de muncă.
Faţă de actele depuse de intimată, în dovedirea împuternicirii date de C.D. către directorul financiar N.E., pentru a semna notificarea privind încetarea contractului de muncă al contestatorului, acesta a solicitat a fi înfăţişate în original registrele de intrare şi ieşire a societăţii, pentru a compara numerele de înregistrare a notificării, a deciziei de încetare a contractului de muncă şi a împuternicirii date. Reclamantul a arătat că, în zilele de 14 şi 15.06.2010, reprezentantul legal al societăţii pârâte, C.D., se afla în Bulgaria, astfel că nu se cunoaşte cum a comunicat împuternicirea dată directorului financiar.
Din aceste registre, prezentate în original, şi din copia depusă în acest sens la dosar la ultimul termen de judecată, rezultă că susţinerile contestatorului sunt neîntemeiate, iar intimata a făcut dovada înregistrării notificării nr. 0232 în data de 15.06.2010. împrejurarea că această înregistrare este făcută cu un pix de culoare neagră, iar nu de culoare albastră, astfel cum s-a folosit pentru celelalte menţiuni (susţinere formulată de contestator şi consemnată în încheierea de amânare a pronunţării) este lipsită de orice relevanţă şi în niciun caz nu justifică efectuarea unei expertize asupra registrului de intrări-ieşiri, susţineri vădit neîntemeiate.
In ce priveşte susţinerile referitoare la împuternicirea directorului financiar de a semna notificarea privind încetarea contractului de muncă, formulate în cadrul notelor scrise, s-a constatat că reclamantul modifică motivele în fapt ale acţiunii introductive de instanţă, dând o interpretare proprie înscrisurilor depuse de intimată şi deci probatoriului propus şi încuviinţat de instanţă pentru dovedirea altor aspecte. Procedural, reclamantul expune o teză şi ulterior se administrează probe
pentru dovedirea acesteia. In speţă însă, reclamantul inversează această ordine, respectiv se depun la dosar înscrisuri pentru dovedirea anumitor aspecte cu care a fost sesizată instanţa, acte cărora li se dă o interpretare diferită, cu consecinţa formulării în cadrul dezbaterilor asupra fondului a unor alte motive decât cele din acţiune, schimbându-se deci cauza dosarului.
Astfel, dacă în acţiune se menţionează că singura persoană abilitată să reprezinte societatea în raporturile cu terţii şi cu salariaţii este C.D., în calitatea sa de administrator, cu acesta fiind de altfel încheiat contractul de muncă al contestatorului, orice altă persoană fiind nevoită a avea mandat din partea acestuia pentru a efectua acte în numele societăţii, notele scrise menţionează că în actul constitutiv al societăţii intimate nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea pentru C.D. de a mandata o altă persoană care să poată semna diverse acte de dispoziţie sau decizii prin care să angajeze/înceteze contractul de muncă al unui salariat din cadrul societăţii, astfel cum şi-a motivat în continuare contestatorul poziţia, invocând dispoziţiile legale din materia contractului de mandat (art. 1542 C. civ. 1864).
Susţinerile însă nu au fost reţinute de prima instanţă, întrucât posibilitatea sau nu a mandatarului C.D. de a mandata, la rândul său, o altă persoană faţă de împrejurarea că administratorul societăţii (mandantul) este S.A. ori modul de recuperare a eventualului prejudiciu pentru paguba suferită (respectiv că societatea ar avea acţiune directă împotriva lui C.D., iar nu împotriva directorului financiar N.E.) nu are nicio legătură cu prezenta cauză.
Este evidentă deci, dar fară a lăsa loc de interpretări, împuternicirea dată de intimată, prin administrator S.A., mandatarului C.D. şi pentru încheierea sau rezilierea contractelor de muncă, dar şi pentru împuternicirea unei alte persoane în acest sens. Cum îşi va recupera intimata eventualul prejudiciu, rezultând din substituirea făcută de mandatarul C.D., nu are nicio legătură cu situaţia contestatorului şi nici nu constituie motiv de nelegalitate a măsurii de concediere a acestuia.
Cu privire la al doilea motiv al contestaţiei, respectiv nemotivarea deciziei de concediere nr. 031426/15.06.2010, instanţa de fond a arătat cu prioritate că singura condiţie ce trebuie îndeplinită în speţă ad validitatem este ca înăuntrul perioadei de probă să fie emisă o notificare scrisă, prin care să fie adusă la cunoştinţa salariatului desfacerea contractului de muncă. Această condiţie a fost îndeplinită în speţă, astfel că măsura desfacerii contractului este legală, neexistând niciun temei legal care să prevadă că în acest caz decizia de desfacere a contractului de muncă ar trebui motivată.
Potrivit art. 31 C. muncii: „(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 30 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere. (2) Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu se realizează exclusiv prin modalitatea perioadei de probă de maximum 30 de zile calendaristice.
(3) In cazul muncitorilor necalificaţi, perioada de probă are caracter excepţional şi nu poate depăşi 5 zile lucrătoare. (4) Absolvenţii instituţiilor de învăţământ se încadrează, la debutul lor în profesie, pe baza unei perioade de probă de cel mult 6 luni. (41) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta numai printr-o notificare scrisă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi. (5) Pe durata perioadei de probă, salariatul se bucură de toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în regulamentul intern, precum şi în contractul individual de muncă”.
In doctrină, în mod corect s-a apreciat că, prin introducerea alin. (41) în art. 31, prin O.U.G. nr. 65/2005, perioada de probă redevine clauză de dezicere (de renunţare, de desistare) a contractului de muncă. Din acest text de lege reiese că oricând, pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul poate înceta printr-o notificare scrisă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi obligatorie acordarea preavizului [prevăzut în art. 73 şi în art. 79 alin. (4) C. muncii]. S-a introdus astfel o cale simplificată de încetare a contractului de muncă, supus perioadei de probă, avantajoasă, pe baza principiului simetriei juridice, ambelor părţi. Soluţia este justificată de precaritatea unui asemenea contract; el nu este consolidat decât după expirarea perioadei de probă şi numai dacă salariatul corespundc profesional postului în care este încadrat ori dacă el este mulţumit de acel post
şi doreşte să continue activitatea. In acest caz nu este necesară nici cercetarea sau evaluarea prealabilă a salariatului, prevăzute de art. 63 alin. (2) C. muncii, în cazul încetării contractului în temeiul art. 61 lit. d) C. muncii, la iniţiativa angajatorului (pentru necorespundere profesională), nici nu subzistă obligaţia oferirii unui alt post acelui salariat corespunzător pregătirii profesionale (art. 64 C. muncii).
Pentru aceste motive, nu au fost încuviinţate de instanţă probele solicitate de reclamant, respectiv comunicarea la dosar, de către firma de recrutare care l-a propus ca director de producţie, a unor rapoarte privind desfaşurată în societate.
Trebuie precizat, de asemenea, că la expirarea perioadei de probă contractul nu încetează de drept, ci este necesară manifestarea de voinţă expresă a uneia dintre părţi, condiţie îndeplinită în speţă prin comunicarea notificării în data de 15.06.2010, potrivit celor reţinute mai sus. Completarea art. 31 cu acest nou alineat corespunde art. 55 lit. c) C. muncii, dispoziţie generală, în conformitate cu care contractul de muncă încetează ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege. Se poate aprecia că notificarea scrisă a angajatorului de încetare a contractului se aseamănă cu o concediere, iar cea a salariatului cu o demisie, evident, ambele mult simplificate, deoarece nu se impune emiterea unei noi decizii de concediere, în sensul art. 62 alin. (2) C. muncii, nici existenţa unui preaviz din partea salariatului, pe durata căruia contractul continuă să-şi producă efectele, astfel cum prevede art. 79 alin. (4) şi (5) C. muncii. Este vorba, prin urmare, de un act mai simplu, o notificare, dar scrisă, condiţie ad validitatem, prin care partea interesată aduce la cunoştinţa celeilalte părţi voinţa sa de încetare a contractului „pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă”.
In sfârşit, mai trebuia menţionat că, întrucât în textul de lege invocat de intimată [art. 31 alin. (41)] se prevede că un contract de muncă poate înceta numai printr-o notificare scrisă, este exclusă orice altă procedură, singura modalitate de încetare a contractului fiind notificarea, măsura concedierii intervenind deci printr-un act care evident nu trebuie motivat.
Pentru aceste considerente, apreciind că măsura concedierii contestatorului este legală, motivele invocate de acesta fiind neîntemeiate, dar şi întrucât, în raport de soluţia care se va pronunţa pe acest capăt de cerere, aceeaşi va fi soluţia şi pe cererile accesorii, respectiv reîncadrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale, instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată. A fost apreciată ca neîntemeiată şi cererea reclamantului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, iar pe de altă parte, soluţia pe fond a reliefat culpa procesuală a reclamantului, care a cerut ceea ce nu i se cuvenea. (…)
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate, recurs neîntemeiat în drept. (…)
Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, încadrate, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele, a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea apreciază ca nefondat recursul, pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin motivul de recurs formulat, încadrat de Curte în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică sentinţa atacată faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este nelegală, pe
considerentul că prima instanţă a aplicat greşit legea. In limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial sau procedural, fie atunci când interpretează greşit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau recurge la texte de lege aplicabile litigiului şi le dă o greşită interpretare. Motivul de recurs nu subzistă în cauză, prima instanţă realizând o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 274-277 C. proc. civ., privitor la dovezile privind plata cheltuielilor de judecată.
Or, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Textul citat, fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului. Cum recurentul a avut calitatea de parte căzută în pretenţii, corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată, cheltuieli solicitate de
aceasta, prin întâmpinarea formulată în cauză. împrejurarea că dovezile cu privire la plata cheltuielilor de judecată au fost depuse ulterior momentului dezbaterii asupra fondului pricinii nu influenţează situaţia reclamantului, care, fiind parte căzută în pretenţii, trebuie să suporte cheltuielile de judecată. Împrejurarea că recurentul nu ar fi putut formula apărări cu privire la înscrisurile ce fac dovada cheltuielilor de judecată nu echivalează cu faptul că nu ar fi datorate. De altfel, dovezile privind cheltuielile de judecată nu sunt înscrisuri cărora să li se aplice regimul general al probatoriului cu înscrisuri, pentru a face necesară discutarea acestora în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare. Dimpotrivă, actele ce fac dovada cheltuielilor de judecată au un regim special şi depunerea lor în cadrul procesului civil se realizează în scopul obligării părţii căzute în pretenţii de a acoperi cheltuielile realizate de partea adversă şi totodată de a aprecia instanţa asupra eventualului caracter excesiv, ceea ce
a şi realizat prima instanţă. Drept urmare, depunerea documentelor ce atestă cheltuielile de judecată nu necesită discuţii contradictorii pentru a putea primi susţinerile recurentului, în sensul că ar fi fost încălcat dreptul său la apărare şi totodată principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi implicit art. 6 al convenţiei europene. Mai mult, nu trebuie neglijat că prima instanţă a redus substanţial cheltuielile de judecată acordate, reducere de care recurentul ar putea să nu mai beneficieze, ca efect al solicitării acestora pe calea unei acţiuni separate, în condiţiile în care s-ar deschide o astfel de posibilitate prin admiterea prezentului recurs.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (1), prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normei de drept aplicabile în cauză.
