C. muncii, art. 55 lit. b), art. 68, art. 195, art. 270
C. civ., art. 969
■ Cerinţa stipulată de art. 195 alin. (1) C. muncii, ca salariatul să aibă initiativa încetării contractului individual de muncă înainte de împlinirea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursului sau stagiului de pregătire profesională, nu poate fi restrânsă doar la ipoteza în care salariatul îşi dă demisia, fiind aplicabilă şi în cazul în care raporturile de muncă încetează în baza unui alt temei, care exclude culpa, dar din iniţiativa sa, cum este situaţia în care contractul a încetat ca urmare a cererii salariatului, cu care
angajatorul a fost de acord. Or, acordul unităţii nu exclude iniţiativa salariatului la încetarea contractului de muncă, art. 195 alin. (1) C. muncii necondiţionând aplicabilitatea sa de poziţia angajatorului, fiind suficientă îndeplinirea cerinţelor cumulativ prevăzute în ipoteza normei.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1091/R din 24 aprilie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 6597/23.11.2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII I-a, conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC K. SCS, în contradictoriu cu pârâtul R.G.
In considerente, a reţinut că obiectul prezentei cereri îl constituie obligarea pârâtului la restituirea cheltuielilor profesionale efectuate de angajator, or, dispoziţiile art. 195 C. muncii stabilesc o obligaţie legală de restituire în sarcina angajatului care a beneficiat de un curs sau stagiu de pregătire profesională, dacă sunt îndeplinite trei condiţii, şi anume cursul să fi durat mai mult de 60 de zile, salariatul să fi fost scos din
activitate pe o perioadă mai mare de 25% din programul zilnic sau integral, respectiv salariatul să aibă iniţiativa încetării contractului individual de muncă înainte de împlinirea unei perioade de 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de pregătire profesională.
Cea de-a treia condiţie se referă la ipoteza în care salariatul îşi dă demisia, întrucât numai acesta este un caz de încetare a contractului la iniţiativa salariatului, prin urmare, doar în această situaţie şi în cele prevăzute de art. 195 alin. (4), angajatorul care nu mai poate beneficia de activitatea salariatului a cărui formare profesională a iniţiat-o şi suportat-o pecuniar, se poate regresa împotriva acestuia pentru recuperarea cheltuielilor. Or, având în vedere că raporturile de muncă dintre părţi au încetat prin acordul părţilor, potrivit art. 55 lit. b) C. muncii, consimţământul exprimat de angajator cu privire la modalitatea încetării contractului individual de muncă înainte de expirarea termenului de 2 ani exclude orice culpă a salariatului în încetarea raporturilor de muncă, ceea ce conduce la neaplicarea clauzei referitoare la restituirea cheltuielilor cu pregătirea profesională.
împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudceare, Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii, cu cheltuieli de judecată.
Ccrectând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Critica privind necompetenţa materială a primei instanţe, cu consecinţa nelegalei compuneri a completului de judecată este neîntemeiată, în condiţiile în care însăşi recurenta, în calitate de reclamantă, şi-a fondat acţiunea pe dispoziţiile art. 195, art. 270 C. muncii şi a introdus-o la instanţa de drept comun în materie de conflicte de muncă. De altfel, pretenţiile formulate vizează restituirea cheltuielilor avansate de reclamantă, în calitate de angajator, pentru formarea profesională a salariatului său, obligaţia dedusă judecăţii izvorând dintr-un raport juridic de drept al muncii, sancţionată ca atare de art. 195 C. muncii şi dat fiind că angajamentul de plată asumat de intimat nu schimbă, în niciun caz, natura raportului juridic, independent de încetarea raporturilor de muncă, neputând opera nicio novaţie obiectivă, întrucât sus-menţionatul angajament nu face decât să recunoască o datorie ce revine fostului salariat în temeiul legii şi al contractului de muncă, dar nu schimbă obiectul sau cauza acestei obligaţii.
Nu este real nici că art. 195 C. muncii ar institui o normă dispozitivă, de la care părţile pot deroga, în fapt, în baza art. 8 din Legea nr. 130/1996, legislaţia muncii constituie un minim legal de la carc contractele colcctive sau individuale de muncă nu pot deroga, înrăutăţind situaţia salariaţilor în raport cu prevederile legale.
Este adevărat, însă, că cerinţa stipulată de art. 195 alin. (1) C. muncii, ca salariatul să aibă iniţiativa încctării contractului individual de muncă înainte de împlinirea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursului sau stagiului de pregătire profesională, nu poate fi restrânsă doar la ipoteza în carc salariatul îşi dă demisia, fiind aplicabilă şi în cazul în carc raporturile de muncă încetează în baza unui alt temei, care exclude culpa, dar din iniţiativa sa, cum este situaţia în speţă, în care contractul a încetat ca urmare a cererii salariatului, cu care angajatorul a fost de acord. Or, acordul unităţii nu exclude iniţiativa salariatului la încetarea contractului de muncă, art. 195 alin. (1) C. muncii necondiţionând aplicabilitatea sa de poziţia angajatorului, fiind suficientă îndeplinirea cerinţelor cumulativ prevăzute în ipoteza normei.
In speţă, cerinţele textului enunţat sunt satisfăcute, dat fiind că pârâtul, fost salariat, a participat la un program de formare profesională în Cehia, pe o perioadă de 4 luni, începând cu 4.04.2005, iar la data de 14.10.2005 a solicitat conducerii încetarea activităţii, începând cu
31.10.2005, anterior expirării unei perioade de 2 ani de la încctarca stagiului, astfel cum, mai favorabil, dispune contractul individual de
muncă modificat prin actul adiţional, ccea ce atrage obligaţia de suportare a cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională.
Mai mult, prin angajamentul de plată asumat la 17.11.2005, intimatul şi-a recunoscut datoria şi s-a obligat să achite socictăţii diferenţa de 4.221 lei, reprezentând cheltuieli de formare profesională, câte 500 lei lunar, începând cu 15.01.2006 până la lichidarea datoriei, dar nu mai târziu de 15.09.2006.
Pârâtul nu s-a prezentat în instanţă, nu a făcut dovada şi nici nu a formulat întâmpinare, prin care să învedereze efectuarea plăţii la care este obligat, în baza art. 969 C. civ., art. 195 C. muncii şi art. L lit. f) din contractul individual de muncă amendat prin actul adiţional nr. 1 din
4.04.2005, astfel că, numai prin interpretarea greşită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prima instanţă a respins acţiunea formulată.
In consecinţă, în baza considerentelor anterioare şi în aplicarea art. 312 alin. (l)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., a fost admis recursul şi a fost modificată, în tot, sentinţa recurată, în sensul admiterii acţiunii în parte şi obligării intimatului-pârât la plata sumei de 4.221 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli de formare profesională.
