– Art.55 lit.b şi art.79 Codul muncii
Acordul exprimat de unitatea angajatoare cu privire la încetarea contractului individual de muncă, la cererea angajatului nu poate fi interpretată decât în sensul disp. Art.55 lit.b Codul muncii şi nu ca accepatrea unei demisii, în condiţiile în care nu rezultă că angajatul şi-a dat demisia, că a fost acordat un termen de preaviz sau că angajatorul a renunţat la acest termen.
(Decizia 1114/22 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)
Reclamanta SC L SRL cu sediul în comuna Chiojdu, judeţul Buzău, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul IG, pronunţarea unei sentinţe prin care să se procedeze la rectificarea înscrierilor efectuate în carnetul de muncă al pârâtului, respectiv modificarea temeiului de desfacere a contractului individual de muncă din 17.04.2006, art. 55 lit. b din Codul Muncii în art. 79 – demisie, Codul Muncii .
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin cererea din 17.04.2006, s-a solicitat angajatorului încetarea contractului de muncă prin demisie, cererea fiind de demisie. Nu se putea solicita desfacerea contractului de muncă prin acordul părţilor, ci doar prin demisie . Având în vedere că motivul desfacerii contractului de muncă are implicaţii asupra subvenţiei încasată de angajator, cât şi de către angajat din bugetul asigurărilor pentru şomaj, subvenţie care ar putea fi imputată celor doi , se solicită admiterea acţiunii, cu precizarea că angajatul este de acord .
Prezent în instanţă la termenul din 09.03.2009, pârâtul a precizat că şi-a dat demisia, este de acord cu modificarea temeiului de desfacere a contractului de muncă dacă nu îl afectează cu ceva .
Prin sentinţa civilă nr.275/9.03.2009 Tribunalul Buzău a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că potrivit înscrierilor din carnetul de muncă al pârâtului, IG a fost angajatul societăţii SC L… SRL Chiojdu în perioada 01.10.2004 – 17.04.2006, încetarea contractului individual de muncă fiind conform art. 55 lit. b din Codul Muncii .
Prin dispoziţia emisă de reclamantă, cu nr. 109/ 17.04.2006, contractul de muncă al pârâtului a fost desfăcut la data de 17.04.2006 potrivit art. 55 lit. b, din Codul Muncii, dând eficienţă cererii pârâtului, înregistrată sub nr. 108/17.04.2006 prin care solicită unităţii încetarea contractului de muncă cu data de 17.04.2006, cerere aprobată .
Potrivit art. 55 lit. b, din Codul Muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.
Potrivit art. 55 lit. b, din Codul Muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea.
În cauză din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că încetarea contractului individual de muncă al pârâtului a avut loc prin acordul părţilor.
Pârâtul a solicitat prin cererea din 17.04.2006 aprobarea încetării contractului de muncă , unitatea reclamantă şi-a exprimat acordul , aprobând cererea, contractul încetând chiar din 17.04.2006 când a intervenit acordul părţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, cu motivarea că prin această sentinţă recurenta este prejudiciată deoarece va fi nevoită să restituie subvenţia de la AJOFM Buzău.
Mai arată recurenta că atât societatea cât şi pârâtul s-au aflat în eroare la momentul încetării raporturilor de muncă datorită faptului că sunt obligaţi să semneze nişte formulare tipizate, fără a avea cunoştinţe de specialitate.
Se susţine, de asemenea, că intenţia reală a salariatului a fost aceea de a demisiona şi că acordul a fost în sensul renunţării la termenul de preaviz.
Se invocă şi practică judiciară a Tribunalului Buzău, soluţii contrare celei din prezenta cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată şi motivele de recurs, curtea a constatat că recursul este nefondat.
Intimatul – pârât IG a fost angajatul societăţii SC L… SRL Chiojdu în perioada 01.10.2004 – 17.04.2006, încetarea contractului individual de muncă realizându-se conform art. 55 lit. b din Codul Muncii .
Prin dispoziţia emisă de recurentă, cu nr. 109/ 17.04.2006, contractul de muncă al intimatului a fost desfăcut la data de 17.04.2006 potrivit art. 55 lit. b, din Codul Muncii, dându-se eficienţă cererii pârâtului, înregistrată sub nr. 108/17.04.2006 prin care solicita unităţii încetarea contractului de muncă cu data de 17.04.2006, cerere aprobată.
Art. 79 din Codul Muncii prevede că prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie.
Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.
Ori, în cauză, din cererea formulată de intimatul – pârât la 17.04.2006, nu rezultă că şi-a dat demisia, că a fost acordat un termen de preaviz sau că angajatorul a renunţat la acest termen pentru a fi îndeplinite cerinţele art. 79 Codul Muncii .
Din cererea aprobată de unitatea recurentă rezultă că a intervenit acordul părţilor de încetare a contractului individual de muncă, la chiar data înregistrării şi formulării cererii de către salariat.
În realitate, recurenta îşi invocă propria culpă în emiterea unui act juridic, situaţie ce nu poate conduce la admiterea acţiunii sale.
Este evidentă această situaţie din chiar susţinerile recurentei, potrivit cărora a constatat că a făcut o greşeală acceptând încetarea raporturilor de muncă prin acord, numai după controlul AJOFM, când s-a stabilit că în situaţia dată trebuie restituită subvenţia primită pentru intimatul-pârât.
Nu poate fi primită nici susţinerea că în cauze similare, instanţa de fond are o practică diferită, deoarece, din analiza hotărârilor depuse rezultă că situaţiile concrete analizate în acele speţe au fost diferite de cele din prezenta cauză, probele din acele speţe dovedind susţinerile părţilor.
Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, iar curtea, văzând disp. art.304, 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat.
