Indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat se acordă, la încetarea contractului individual de muncă al salariatului, prin raportare la durata efectivă integrală a concediului de odihnă cuvenit pentru întregul an calendaristic, conform legii şi contractului individual de muncă, eventual contractului colectiv de muncă, chiar dacă angajatul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă pe parcursul întregului an calendaristic sau al unei părţi a acestuia.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 1789 din 18 iulie 2012
Prin sentința civilă nr. 1826/26.07.2011, pronunțată în dosarul nr. 2958/108/2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C.F. împotriva pârâților Școala Generală nr. 2 Curtici și Consiliul Local al Orașului Curtici.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a fost salariata pârâtei Școala Generală nr. 2 Curtici, având funcția de cadru didactic – educatoare, până la data de 1.09.2010 când, prin decizia nr. 148304, a încetat raportul de muncă ca urmare a pensionării.
în anul școlar 2009-2010 a fost în imposibilitatea exercitării dreptului la concediul de odihnă, întrucât în perioada octombrie 2009 – 31 august 2010 a avut suspendat contractul individual de muncă, aflându-se în concediu medical.
Potrivit art. 140 alin. (2) C.muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
în speță, reclamanta, în anul școlar 2009-2010, și-a desfășurat activitatea doar în intervalul 1.09.2009 – 4.10.2009, iar din 5.10.2009 până la sfârșitul anului școlar a fost în concediu medical, astfel că acordarea compensării financiare a zilelor de concediu de odihnă nu mai poate fi realizată.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C.F., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
în motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, precum și o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, fiind incidente motivele de modificare prevăzute la art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
Dispozițiile art. 140 alin. (2) C.muncii și ale art. 50 lit. b) din același act normativ, astfel cum au fost ele interpretate de către prima instanță, contravin prevederilor art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 2003/88/CE.
Articolul 7 alin. (2) din Directiva nr. 2003/88/CE trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau practici naționale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă, nu se acordă nicio indemnizație pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat în concediu medical în toata perioada de referință sau într-o parte din aceasta și/sau în toată perioada de report sau într-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut să-și exercite dreptul la concediul anual plătit [Hotărârea CJUE din 20.01.2009 în cauzele conexate C-350/06 și C-520/06 (răspunsul la întrebarea 3)].
Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată că dreptul la concediul anual al unui lucrător aflat în concediu medical, prescris legal, nu poate fi condiționat de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință prevăzută într-un stat membru.
Este interpretarea oficială a textului comunitar, obligatorie pentru instanțele naționale, însă de care instanța de fond nu a ținut seama, fără a aduce niciun argument juridic.
Aceste dispoziții comunitare au prioritate față de dreptul intern, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituția României.
Instanța de fond a omis să analizeze acțiunea formulată cu referire la aceste dispoziții legale, care constituie temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, mulțumindu-se să prezinte reglementarea națională generală cuprinsă în Codul muncii.
De asemenea, hotărârea pronunțată este greșită și prin aplicarea normei generale de către instanța de fond, deși concediile de odihnă ale personalului didactic din învățământ sunt reglementate special în Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 3251/12.02.1998.
Pct. 2 din Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 3251/1998 prevede că personalul didactic beneficiază de concediu de odihnă cu durata integrală dacă a funcționat în baza unui contract individual de muncă în tot cursul anului școlar. Nu beneficiază de concediu de odihnă numai în situația în care a fost în incapacitate temporară de muncă întregul an școlar.
Din întreaga reglementare rezultă că, atunci când voința legiuitorului a fost în sensul acordării concediului de odihnă proporțional cu perioada lucrată, acesta a prevăzut expres acest fapt [a se vedea pct. 17, pct. 3 alin. (2), pct. 15 și 16 din Ordinul nr. 3251/1998].
Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile art. 3041C.proc.civ., Curtea a apreciat că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel cum a reținut și instanța de fond, ca stare de fapt, în perioada anului școlar 2009-2010 reclamanta a fost în imposibilitatea exercitării dreptului la concediul de odihnă, întrucât în intervalul de timp octombrie 2009 – 31 august 2010 a avut suspendat contractul de muncă, aflându-se în concediu medical.
în susținerea acțiunii, reclamanta s-a prevalat de prevederile art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauzele C-350/06 și C 520/06.
Conform prevederilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE, statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale (parag. 1). Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează (parag. 2).
în cauzele conexate C-350/06 și C 520/06, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că: „potrivit jurisprudenței Curții, Directiva 2003/88 consideră că dreptul la concediul anual și cel la obținerea unei plăți în acest temei constituie două aspecte ale unui drept unic. Obiectivul cerinței de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menționat, într-o situație care este, în ceea ce privește salariul, comparabilă cu perioadele de muncă.
Rezultă că la un lucrător care nu a fost în măsură, din motive independente de voința sa, să își exercite dreptul la concediul anual plătit înainte de încetarea raportului de muncă, indemnizația la care acesta are dreptul trebuie calculată, astfel încât lucrătorul menționat să fie pus într-o situație comparabilă cu cea în care s-ar fi aflat dacă ar fi exercitat dreptul menționat în timpul raportului său de muncă. Rezultă că remunerația obișnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menținută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce privește calculul indemnizației pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă”.
Dispozițiile art. 7 alin. (2) se interpretează în sensul că se opun unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că la încetarea raportului de muncă nu se acordă nicio indemnizație pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat în concediul medical sau într-o parte din acesta, motiv pentru care nu a putut să își exercite dreptul la concediul anual plătit.
Legislația națională, respectiv dispozițiile art. 141 alin. (4) C.muncii [în forma în vigoare la momentul nașterii dreptului, actualmente art. 146 alin. (4)] prezintă aproximativ identic prevederile Directivei 2003/88/CE, conform cărora înlocuirea concediului neefectuat cu o compensație financiară nu este permisă decât în cazul încetării raportului de muncă. întrucât actul normativ intern nu distinge, compensația se acordă oricare ar fi motivul încetării contractului individual de muncă, deci și atunci când salariatul nu a efectuat integral concediul în natură, deoarece s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.
în schimb, însă, dispozițiile art. 140 alin. (2) C.muncii, care prevăd că durata concediului de odihnă anual este prevăzută în contractul individual de muncă și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic, aplicate coroborat cu cele ale art. 141 alin. (4), nu asigură o transpunere corectă și suficientă a prevederilor directivei, astfel cum aceasta a fost interpretată în cauzele C-350/06 și C 520/06 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta, deoarece prevederea legală internă [art. 140 alin. (2) C.muncii] permite interpretarea că, în anumite situații, cum este și cea a reclamantei, dreptul la obținerea indemnizației aferente concediului de odihnă să nu fie recunoscut, tocmai pentru că se raportează la perioada de timp lucrată efectiv în favoarea angajatorului.
După interpretarea prevederilor art. 7 din Directivă, legiuitorul intern nu a intervenit pentru a pune în concordanță dispozițiile Codului muncii cu interpretarea dată în cauzele C-350/06 și C-520/06 de către instanța europeană.
Aceeași situație se regăsește și în cazul Normelor metodologice care reglementau, la momentul solicitării dreptului de către reclamantă, acordarea concediului de odihnă pentru personalul din învățământ. Prevederile pct. 15 din Ordinul nr. 3251/12.02.1998 sunt contrare interpretării acordate articolului 7 din Directiva 2003/88/CE, având în vedere cele reținute în cauzele conexate C-350/06 și C 520/06 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, motiv pentru care nu pot fi reținute ca un argument în respingerea acțiunii.
Prin urmare, reclamanta are posibilitatea să invoce efectul direct pe verticală al Directivei 2003/88/CE, deoarece partea care invocă acest efect este o persoană fizică care își întemeiază cererea pe existența unui drept conferit de prevederea din directivă, aceasta fiind clară, precisă și necondiționată, iar partea împotriva căreia este invocat efectul direct este o instituție a statului, observându-se că prevederile art. 141 alin. (4) C.muncii și pct. 15 din Ordinul nr. 3251/12.02.1998 nu au fost modificate pentru a asigura o transpunere corespunzătoare a dispozițiilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE, în sensul interpretării date.
în concluzie, cererea reclamantei de obligare a pârâtei Școala Generală nr. 2 Curtici la plata indemnizației concediului de odihnă, aferentă celor 71 de zile de concediu, este întemeiată deoarece, începând cu luna octombrie a anului 2009 și până la încetarea raporturilor de muncă prin pensionare, conform deciziei nr. 148304/21.10.2010, emisă de către Casa de Pensii Arad, reclamanta s-a aflat în concediu medical, neexistând posibilitatea efectuării în natură a concediului de odihnă nerealizat.
Contravaloarea indemnizației celor 71 de zile de concediu va fi actualizată cu indicele inflației până la data plății efective, la care se adaugă dobânzi legale calculate, însă, de la data de 26.05.2011, când a avut loc punerea în întârziere a pârâtei, prin formularea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 1088 C.civ. de la 1864, cererea adresată angajatorului, la data de 16.03.2011, neavând ca efect punerea în întârziere a debitorului pentru îndeplinirea obligației.
Având în vedere argumentele de fapt și de drept menționate mai sus, reținând incidența motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în conformitate cu prevederile art. 312 C.proc.civ., Curtea a admis recursul formulat de către reclamanta-recurentă și a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtei Școala Generală nr. 2 Curtici la plata indemnizației concediului de odihnă, aferentă celor 71 de zile de concediu, actualizată cu indicele inflației până la data plății efective, precum și dobânzi legale calculate de la data de 26.05.2011, până la data plății efective.
N.red. Ordinul ministrului educației naționale nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ a fost abrogat prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5559/2011 (M. Of. nr. 723 din 13 octombrie 2011).
(Judecător dr. Carmen Pârvulescu)
