– României: art. 16 alin. 1 şi 2
– O.G. nr. 10/2008: art. 3 alin. 5
– O.G. nr. 137/2000: art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1
– Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 14
Neacordarea unui spor pentru un angajat care, prin funcţia pe care o exercită, beneficiază de o indemnizaţie lunară, în baza unui act normativ special care nu prevede respectivul spor, nu constituie o situaţie de în raport cu alte categorii profesionale şi nici de încălcare a principiului egalităţii în faţa legii. Ambele principii invocate privesc persoane aflate în situaţii comparabile, împrejurare apreciată unanim din perspectiva legislaţiei şi jurisprudenţei interne şi comunitare, precum şi a C.E.D.O.
(Decizia nr. 1419/R din 2 iunie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 349 din 2 martie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului I.C., împotriva pârâtului Consiliul Judeţean Sălaj, pentru obligarea acestuia la plata sporului de vechime în muncă în procent de 25% calculat la indemnizaţia lunară începând cu data de 27 iunie 2008 şi până la zi, actualizat cu rata inflaţiei, precum şi în continuare pe toată durata mandatului de vicepreşedinte.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul, solicitând modificarea, în sensul admiterii acţiunii.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Reclamantul se consideră îndreptăţit la acordarea sporului de vechime pe considerentul că ocupând funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Sălaj, începând cu data de 27.06.2008, poate beneficia de acest spor asemenea magistraţilor sau altor categorii de funcţionari publici.
în cazul reclamantului nu doar că lipseşte o prevedere legală care să recunoască îndreptăţirea sa la acordarea sporului de vechime, ci, dimpotrivă, art. 3 alin. 5 din O G. nr. 10/2008 menţionează în mod expres că aleşii locali din categoria în care se încadrează şi reclamantul nu beneficiază de sporul de vechime în muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege.
Acţiunea reclamantului nu poate fi apreciată ca întemeiată prin prisma normelor generale interne vizând interzicerea discriminării, prevăzute de Ordonanţa Guvernului 137/2000. De altfel, în conformitate cu modificările aduse acestui act normativ prin
0.U.G. nr. 75/11 iunie 2008, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în consecinţă, această instituţie nu mai poate fi investită a se pronunţa – în calitate de expert – cu privire la o afirmată discriminare salarială raportată la alte categorii de salariaţi bugetari.
Aşa cum a statuat Curtea Constituţională „diferenţa indemnizaţiilor şi a salariilor de bază, este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii”.
Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de persoane cărora li se acordă reţinându-se că principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite.
Pe de altă parte, prin mai multe hotărâri (Deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008) Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art.
1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O G. nr. 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele de judecată au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De asemenea, aşa cum a statuat în mod constant şi instanţa de constituţional în jurisprudenţa relativă la art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie (de exemplu, Decizia nr. 102/2003 publicată în M.Of. nr. 201/2003), se reţine că principiul egalităţii de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opţiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluţii legislative diferite în favoarea unor categorii de salariaţi diferite, în considerarea situaţiilor deosebite în care se găsesc în speţă, volumul de muncă suplimentar în cadrul instanţelor din capitală.
Referitor la susţinerea reclamantului în sensul că dispoziţiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalităţii instituit de art. 16 din Constituţia României se reţine că instanţele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecţilor de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie şi nici extinderea aplicării ei altor subiecţi de drept.
în situaţia în care un act normativ conţine dispoziţii discriminatorii cu privire la anumiţi subiecţi de drept, soluţia legală este aceea de a invoca şi a se constata neconstituţionalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalităţii instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituţională are competenţa legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare şi încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalităţii.
întrucât apreciază că există diferenţe între reclamant şi categoriile profesionale cu privire la care se solicită constatarea discriminării – magistraţi şi alţi funcţionari publici din cadrul altor instituţii, Curtea reţine că principiului nediscriminării prevăzut de art. 5 C. muncii a fost respectat de legiuitor la adoptarea art. 3 alin. 5 din O.G. nr. 10/2008.
Nici din perspectiva normelor internaţionale la care România este parte acţiunea reclamanţilor nu este fondată.
Jurisprudenţa C.E.D.O. este constantă în a aprecia că nu există discriminare decât în situaţia în care, persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de tratament diferenţiat ce nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din C.E.D.O. referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. însă, instanţa europeană a statuat în mod constant că nu orice diferenţă de tratament reprezintă o încălcare a art. 14 din C.E.D.O. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (hotărârea din 28.11.1984, cauza Ramussen c. Danemarcei § 40).
Art. 23 alin. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în mod expres că „Toţi oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală”. Carta Social Europeană revizuită (ratificată de România prin Legea 74/1999) instituie necesitatea adoptării (de către statele care au acceptat art. 4 relativ la o salarizare echitabilă), măsurilor necesare în vederea garantării a unei salarizări echitabile, care să ţină cont inclusiv de dreptul la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală. în mod similar, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (adoptat în 1966 şi ratificat de România prin Decretul 212/1974) conţine dispoziţii relative la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil şi o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.
Din punct de vedere al dreptului comunitar articolul 141 al Versiunii consolidate a Tratatului privind Uniunea Europeană (devenit în prezent art. 157) interzice orice formă de discriminare care fixează reguli diferite pentru acelaşi loc de muncă sau pentru prestări de aceeaşi calitate sau aplică aceeaşi regulă în cazul unor activităţi diferite, chiar dacă discriminarea este directă sau indirectă. în materie de remuneraţie, o discriminare directă poate fi constatată prin respectarea criteriilor de egalitate în materie de condiţii de lucru şi remuneraţie. Or, reclamantul, având funcţia de vicepreşedinte al Consiliului judeţean nu desfăşoară activităţi similare cu cele desfăşurate de magistraţi sau alţi funcţionari publici, din cadrul altor instituţii la care reclamantul se raportează.
Art. 2 alin. 2 pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare prevede că există discriminare în situaţia în care două persoane aflate în situaţie asemănătoare sunt tratate în mod diferit, ceea ce instanţa constatată că nu este cazul în prezenta cauză, întrucât asemănarea ar presupune ca şi reclamantul să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unei instanţe sau a unei instituţii publice în cadrul căreia funcţionarii publici beneficiază de sporul de vechime.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat. (Judecător Marta Vitos)
