Prin sentinţa civilă nr. 824/6.05 2009, Tribunalul Braşov a dispus:
Respingerea contestaţiei formulate de către contestatorul V.I.C., în contradictoriu cu intimata SC S.R. SRL, împotriva Deciziei de concediere nr. 5/19.02.2009, emisă de intimată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
reclamantul a fost angajatul societarii intimate in funcţia de agent de turism, fiind încheiat contractul individual de nr. (fila 3 dosar). La aceeaşi data a fost încheiat si contractul de garanţie in numerar (fila 15 dosar), iar la data de 30.08.2007 s-a încheiat procesul verbal de predare primire prin care reclamantul prelua gestiunea agenţiei de turism Bv. In conţinutul contractului individual de munca se arata ca acesta intra in vigoare începând cu data de 01.09.2007.
Prin Decizia nr. 5/19.02.2009, intimata a desfăcut contractul individual de munca al contestatorului, in temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a in referire la art. 264 alin 1 lit. f din Codul Muncii, reţinându-se ca a comis abateri disciplinare repetate, prin retragerea sumelor constituite drept garanţie in numerar, fără aprobarea conducerii societarii.
In ceea ce priveşte susţinerile reclamantului in sensul ca raportul de cercetare disciplinara întocmit in cauza, nu i-a fost comunicat, instanţa constata ca la momentul efectuării actelor de cercetare disciplinara i-au fost prezentate contestatorului înscrisurile care au stat la baza emiterii deciziei contestate. De altfel, la aceeaşi data – 13. 02.2008 cu ocazia convocării pentru desfăşurarea actelor de cercetare si reclamantul a prezentat înscrisuri si a formulat apărări, raportul de cercetare fiind întocmit ulterior, la data de 16.02.2008 (filele 50 – 52 dosar). Cele reţinute in raport au fost menţionate in cuprinsul deciziei de concediere care i-a fost comunicata reclamantului ( copie decizie si dovada de comunicare filele 53 – 56 dosar), astfel încât, acesta avea cunoştinţă despre conţinutul raportului.
Cu privire la nulitatea absoluta a contractului de garanţie in numerar, invocata de reclamant, instanţa constata ca din înscrisurile depuse la dosar rezulta faptul ca reclamantul a încheiat contractul individual de munca la data de 28.08.2007 iar contractul de garanţie in numerar a fost încheiat la aceeaşi data, ca un accesoriu al contractului principal.
In cuprinsul contractului individual de munca se menţionează ca „prezentul contract intra in vigoare începând cu data de 01.09.2007” iar cel de al doilea contract, fiind un accesoriu al celui dintâi, este evident ca va produce efecte doar pe durata derulării raporturilor de munca.
De altfel, se menţionează in mod expres si in cuprinsul acestui din urma contract , faptul ca este încheiat intre „intimata si contestator, acesta din urma in calitate de agent de turism cu atribuţii de gestionar, începând cu data de 01.09.2007”. Prin urmare, vor fi respinse susţinerile reclamantului in sensul invocării nulităţii absolute a contractului de garanţie.
Referitor la abaterea disciplinara repetata, reţinuta in sarcina reclamantului, instanţa a constatat ca in cauza, chiar daca gestiunea a fost predata către o alta persoana la data de 19.06.2008, reclamantul era ţinut in egala măsura, de respectarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de garanţie in numerar precum si de respectarea contractului individual de munca.
Astfel, întrucât in cuprinsul acestui act se prevede ca „societatea, la solicitarea angajatului, dispune restituirea garanţiei constituite, daca nu s-au produs prejudicii materiale si numai după întocmirea fisei de lichidare” (contract fila 15 dosar), instanţa a constatat ca reclamantul nu putea dispune de sumele constituite drept garanţie, mai înainte de întocmirea fisei de lichidare.
Mai mult, faptul ca după predarea gestiunii, potrivit fisei postului, reclamantul mai îndeplinea încă atribuţii de gestionar respectiv – încasarea contravalorii serviciilor vândute si depunerea la banca a numerarului – astfel cum arata si intimata prin întâmpinare, este de natura a atrage incidenta dispoziţiilor Legii 22/1969, privitoare la constituirea de garanţii si răspunderea in legătura cu gestionarea bunurilor agenţilor economici. De altfel, contractul de garanţie in numerar, a fost încheiat in conformitate cu aceste dispoziţii legale, aşa cum se arata in paragraful ultim, care prevăd restituirea garanţiilor constituite, la momentul încetării contractului, astfel încât, reclamantul trebuia sa se supună si acestor dispoziţii legale in materie.
Împotriva sentinţei a formulat recurs contestatorul V.I.C. în termen, motivat.
În motivele de recurs se critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie. Se solicită „casarea sentinţei şi anularea deciziei cu obligarea angajatorului la repunerea în funcţie”.
Susţine că liderii de sindicat nu i-au susţinut corect interesele, contribuind la adoptarea unei astfel de măsuri – desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Cercetarea disciplinară a fost abuzivă, întrucât s-a derulat fără ca recurentul să fie apărat de reprezentantul sindicatului „O” – la care era membru – deşi în Contractul colectiv de muncă la nivel de societate se prevedea dreptul la apărare în timpul cercetării disciplinare din partea reprezentantului sindicatului afiliat. Nu i s-a comunicat raportul de cercetare disciplinară. Nu i s-a administrat o sancţiune graduală în funcţie de gravitatea faptei.
Solicită în final, obligarea angajatorului la repunerea în funcţie şi la plata sumelor datorate reprezentând contravaloarea drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate conform dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007, plata primei de Paşti, contravaloarea zilelor de concediu neefectuat şi neplătit, contravaloarea tichetelor de masă şi plata cheltuielilor de judecată.
Intimata SC S. R. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Răspunderea disciplinară a contestatorului a fost dovedită, iar susţinerea acestuia că sancţiunea aplicată s-a făcut fără respectarea principiului aplicării graduale a sancţiunilor este nefondată, deoarece fapta sa este prevăzută în Regulamentul intern al societăţii ca abatere gravă pentru care se aplică direct sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă fiind vorba de „nerespectarea disciplinei financiar contabile, falsificarea unui act generator de drepturi”.
În recurs nu s-au mai administrat probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că recursul este fondat în parte.
Criticile din recurs ce vizează procedura cercetării disciplinare nu sunt fondate:
În speţă s-a făcut dovada convocării pentru începerea cercetării disciplinare. S-a respectat dreptul la apărare al contestatorului, s-a întocmit raportul privind cercetarea disciplinară, contestatorul cunoscând toate acuzaţiile aduse, temeiul de drept al acestora şi sancţiunea care se poate aplica potrivit regulamentului raportat la faptele disciplinare imputate contestatorului.
Comunicarea raportului de cercetare disciplinară nu trebuie să se realizeze şi către contestator, aceasta nefiind prevăzută de Codul Muncii ca măsură imperativă a cărei neîndeplinire atrage sancţiuni asupra măsurii dispuse de angajator.
Nici lipsa reprezentantului sindicatului la audieri în derularea procedurii prealabile nu atrage nulitatea sau anularea procedurii cercetării disciplinare.
De remarcat este că, în speţă, în ciuda apărărilor contestatorului, fapta reţinută ca imputabilă acestuia există (retragerea parţială a garanţiei materiale din contul de garanţie fără aprobarea conducerii) încalcă dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Contractul de garanţie în numerar şi dispoziţiile art. 24 (6) din Regulamentul intern, iar reţinerile instanţei de fond în acest sens sunt corecte.
Contestatorul nu trebuie să confunde efectele operaţiunii predării gestiunii cu încetarea calităţii de gestionar în temeiul căruia i se reţinea garanţie, atâta timp cât rămânând în funcţia de agent de turism care gestionează valori potrivit fişei postului, trebuie să constituie garanţii.
Acesta a fost şi motivul pentru care intimatul nu –a aprobat contestatorului cererea de a nu-i mai reţine garanţii din veniturile salariale după momentul predării gestiunii – 19.06.2008. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 pct. 5 din Regulamentul intern, raportat la oct. 2 cap. „Obligaţia societăţilor comerciale” din contractul de garanţie încheiat în 28 august 2007 între părţi.
Greşala intimatei constă în încadrarea greşită a faptei contestatorului ca fiind „faptă gravă”, potrivit regulamentului care atrage în mod direct aplicarea sancţiunii celei mai grave – desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Pentru acest aspect va fi admis în parte recursul contestatorului.
Intimata consideră că fapta contestatorului se încadrează în dispoziţiile art. 31 (1) lit. f şi i, nu din Regulamentul intern al societăţii, însă aceste prevederi vizează fapte ce nu-i pot fi imputate unui agent de turism care nu are atribuţiile unui contabil, încadrarea faptei sale – de a retrage din garanţia constituită ca fiind similară cu „nerespectarea disciplinei financiar contabile” din Regulament fiind abuzivă, peste atribuţiile şi răspunderea contestatorului din fişa postului.
Contrară realităţii şi mult peste gravitatea faptei este şi încadrarea faptei contestatorului ca abatere disciplinară gravă, ca fiind similară cu „falsificarea unui act generator de drepturi”.
În concluzie: fapta contestatorului aşa cum s-a arătat mai sus întruneşte condiţiile răspunderii disciplinare, însă nu poate reprezenta o abatere disciplinară gravă în temeiul art. 31 (1) lit. f şi i din regulamentul intern al societăţii aşa cum a reţinut intimata în decizia atacată.
Nu este vorba de o ingerinţă a instanţei asupra regulamentului intern al societăţii ci de o verificare asupra încadrării faptei în temeiul de drept în virtutea căruia i se aplică sancţiunea.
Se constată că latura obiectivă şi subiectivă a faptei ce atrage răspunderea disciplinară în speţă, nu s-au încadrat corect în faptele exemplificate ca abateri deosebit de grave extrase din regulament şi inserate în decizia de sancţionare.
Instanţele – în limita principiului disponibilităţii – pot verifica legalitatea şi temeinicia deciziei de sancţionare şi sub aspectul aplicării sancţiunii, ajungând să poată dispune chiar înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicată de angajator salariatului cu una mai uşoară în sensul art. 264 – 266 din Codul muncii, în situaţia în care decizia de sancţionare este nelegală sub aspectul individualizării sancţiunii aplicate ( Revista Dreptul nr. 4/2007, pag. 115 articol intocmit de dr. Serban Beligrădeanu).
Or, în această speţă , contestatorul a sesizat instanţa cu acest aspect atât la fond prin precizarea de la fila 98 din dosar, neavută în vedere de instanţa de fond, cât şi în recurs, solicitând în subsidiar aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, ţinându-se seama şi de comportamentul său în societate, de faptul că fapta sa nu constituie o abatere gravă.
În esenţă, statuările jurisprudenţei şi argumentele doctrinei minoritare se bazează pe ideea că, de vreme ce , în sistemul Codului muncii ( cel actual şi cele precedente), prerogativa disciplinară revine angajatorului, iar nu instanţei, aceasta din urmă , soluţionând contestaţia salariatului, nu poate efectua o altă individualizare, „reducând” sancţiunea aplicată de angajator, ci , după caz, fie menţine decizia de sancţionare disciplinară contestată, fie o anulează, chiar şi în situaţia în care se reţine săvârşirea abaterii disciplinare în litigii, dar se apreciază că sancţiunea aplicată a fost prea aspră (în raport cu criteriile legale de stabilire a sancţiunii disciplinare). Dimpotrivă, statuările jurisprudenţiale şi opinia doctrinei majoritare consideră – vădit judicios – că în cazul înlocuirii sancţiunii disciplinare, pentru motivul arătat, în fond, nu instanţa judecătorească este cea care aplică sancţiunea disciplinară (mai uşoară) ci, investită fiind prin contestaţia salariatului (aşadar, fiind declanşat controlul judecătoresc al actului de sancţionare disciplinară, control care, în lipsa unei reglementări legale exprese în sens contrar, este devolutiv), instanţa doar modifică în parte decizia în litigiu, înlocuind sancţiunea aplicată prin alta mai uşoară), reţinând că – parţial, sub aspectul individualizării, respectiv al „dozării” sancţiunii – decizia contestată este nelegală prin aplicarea unei sancţiuni prea severe, în raport cu legea ( în prezent, art. 266 din Codul muncii) care stabileşte, imperativ, criteriile pe care angajatorul trebuie să le aibă în vedere, cumulativ, la stabilirea sancţiunii disciplinare.( Revista Dreptul nr. 4/2007, pag. 115 articol intocmit de dr. Serban Beligrădeanu)
Aşadar, pentru aceste considerente, instanţa constată că decizia e sancţionare este nelegală, sub aspectul individualizării sancţiunii, raportat la fapta, săvârşită de contestator care pe de altă parte, în mod greşit a fost încadrată ca „abatere disciplinară gravă”. Drept consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, raportat la art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă şi art. 264 din Codul muncii, instanta va modifica în parte sentinţa , va anula în parte decizia nr. 5/19.02.2009 emisă de intimată pe numele contestatorului, respectiv va înlătura dispoziţia de „desfacere a contractului de muncă” încheiat între intimata şi contestator.
A înlocuit sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă întemeiată pe dispoziţiile art. 264 lit. f şi art. 61 lit. a Codul Muncii cu sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 264 lit. d Codul Muncii: reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni cu 5%.
A dispus reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior emiterii deciziei 5/2009 şi plata salariilor indexate restante reactualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data de 23.02.2009 şi până la reintegrarea efectivă.
A menţinut restul dispoziţiilor din decizia contestată cu privire la descrierea faptei, la răspunderea disciplinară a contestatorului.
Consecinţa reintegrării contestatorului în funcţia avută anterior emiterii deciziei contestate o constituie şi repunerea în drepturile salariale avute anterior.
S-a constatat că la fond, contestatorul a solicitat doar plata unor despăgubiri egale „cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat” fără însă a detalia aceste drepturi.
În recurs, pentru prima dată a solicitat plata primelor de Paşti, tichete de masă, contravaloarea concediului neefectuat şi neplătit, ceea ce este inadmisibil – neputându-se pretinde pretenţii noi în această cale de atac.
Pentru aceste considerente, instanţa a obligat intimata doar la plata salariilor restante indexate, reactualizate cu indicele de inflaţie.
Decizia Nr. 1369/R/4 noiembrie 2009
