Dispoziţiile legale edictate prin art.10, 13 şi 16 din Legea nr.22/1969 nu permit operarea unei compensări între creanţele reciproce ale părţilor (prejudiciu şi garanţie) decât în situaţia obţinerii de către angajator a unui titlu executoriu (art.16 alin. 3).
Dispoziţiile Legii nr.22/1969 nu reprezintă o derogare de la principiul interdicţiei efectuării unei reţineri din salariul angajatului, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ci dimpotrivă se corelează cu art. 164 Codul muncii.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 241 O/R din 23 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 1764 din 06.09.2007 pronunţată de Tribunalul Cluj a fost admisă în parte acţiunea precizată de reclamantul C.M.S. împotriva pârâtei S.C. O.G.I. SRL şi în consecinţă a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 1629,38 lei reţinută cu titlu de garanţie.
A fost obligată pârâta să plătească suma de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte în funcţia de agent comercial, în perioada 13.09.2004-14.08A2006.
La încetarea activităţii, reclamantul a ridicat de la societate, prin soţia sa, suma de 498,32 lei din garanţia reţinută în cursul raporturilor de muncă şi pârâta i-a reţinut suma de 1629,38 lei care reprezintă contravaloarea mărfii livrate de reclamant clienţilor, sumă care nu a fost nici recuperată şi nici restituită.
Potrivit prevederilor art. 164 alin.2 din Legea nr.53/2003, reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât, dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În lumina acestor prevederi, reţinerea de către pârâtă a sumei de 1629,38 lei este nelegală şi a fost obligată să o restituie reclamantului ca urmare a admiterii în parte a cererii acestuia.
Cererea privind constatarea nulităţii clauzelor din anexele la contractul individual de muncă a fost respinsă, deoarece neînregistrarea acestora la I.T.M. nu este cauză de nulitate pe de o parte, şi pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada vicierii consimţământului în baza căruia au fost încheiate şi nici nu a indicat o cauză, de nulitate absolută.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. O.G.I. SRL a declarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca nefondată.
Examinând hotărârea în raport cu motivele invocate, Curtea de Apel a respins recursul, pentru următoarele considerente:
Garanţia a cărui restituire o solicită reclamantul a fost constituită prin reţinerile succesive din salariul său, astfel încât, având în vedere sursa formării garanţiei, acţiunea dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile art. 164 din Codul muncii.
Această dispoziţie legală permite operarea reţinerilor din salariu cu titlu de daune cauzate angajatorului numai dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, pretinsa datorie a reclamantului faţă de pârâtă nu a fost constatată printr-o asemenea hotărâre judecătorească, neputând fi operată, în consecinţă nicio reţinere asupra unei garanţii băneşti constituite din salariul angajatului, cu atât mai mult cu cât cu ocazia lichidării nu s-a constatat existenţa unui prejudiciu produs de reclamant pârâtei.
Chiar dacă reclamantul a avut în fapt calitatea de gestionar, după cum rezultă din atribuţiile inserate în anexa la contractul de muncă şi în fişa postului, respectiv de încasare, prestare şi predare a sumelor de bani, Curtea constată că dispoziţiile legale edictate de Legea nr.22/1969 şi invocate de pârâtă (art. 10, 13 şi 16) nu permit operarea unei compensări între creanţele reciproce ale părţilor (prejudiciu şi garanţie) decât în situaţia obţinerii de către angajator a unui titlu executoriu (art. 16 alin.3).
Prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 22/1969 nu reprezintă o derogare de la principiul interdicţiei efectuării unei reţineri din salariul angajatului în absenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ci dimpotrivă se corelează cu art. 164 Codul muncii, după cum s-a reţinut anterior.
Constatând că nu există vreun impediment legal de natura celui prevăzut expres de lege la restituirea sumelor solicitate de reclamant, Curtea în temeiul art.312 C.pr.civ., a respins ca nefondat recursul pârâtei. (Judecător Sergiu Diaconescu)
Conflict de drepturi. Sancţiuni disciplinare. Termen de prescripţie
Angajatorul poate trage la răspundere disciplinară pe salariat, oricând înăuntrul termenului de 6 luni, dar cu respectarea termenului de 30 de zile de la luarea la cunoştinţă a săvârşirii abaterii.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1620/R din 4 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă 999/19 aprilie 2007, Tribunalul Cluj a admis contestaţia formulată de reclamanta G.R.M. împotriva intimatei SC R.B., Bucureşti şi în consecinţă s-a dispus anularea ordinului 246/26 iunie 2006 emise de intimată.
S-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior, aceea de director adjunct în cadrul Sucursalei Cluj-Napoca.
Intimata a fost obligată la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de 26 iunie 2006 şi până la reintegrarea efectivă a contestatoarei.
Intimata a fost obligată şi la 3000 lei cheltuieli de judecată către contestatoare.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:
Prin Ordinul 246/26 iunie 2006, contestatoarei i s-a desfăcut contractul individual de muncă, începând cu data de 26 iunie 2006 în temeiul art.264 alin.1 lit.f din Codul muncii, pentru încălcarea în mod flagrant a atribuţiilor de serviciu, săvârşind o abatere gravă de la normele interne ale băncii, respectiv Procedurile de lucru nr.1/31 ianuarie 2000 privind mecanismul derulării încasărilor şi plăţilor prin incasso.
În concret s-a reţinut că, la 29 nov.2005, societatea S.N.B. A/S Aalborg – Danemarca, a remis Sucursalei Cluj-Napoca a R.B. documentele originale referitoare la un import de carne de vită îngheţată din Brazilia, efectuată de SC D.C. SRL Cluj-Napoca, deşi aceste acte puteau fi eliberate numai contra plată.
La baza emiterii sancţiunii a stat procesul verbal înregistrat sub nr.4559/7 iunie 2006, întocmit la sediul Sucursalei Cluj-Napoca de către Direcţia şi Control Intern.
În conformitate cu art.268 alin.1 C.muncii, sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă se poate aplica în termen de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Acelaşi termen este prevăzut şi de Regulamentul Intern (art.37 pct.16).
Aşa cum rezultă din art.38 din Regulamentul Intern, sancţiunea disciplinară se aplică de Preşedintele Băncii (respectiv vicepreşedintele) pentru tot personalul de conducere din unităţile teritoriale.
Având în vedere Hotărârea nr.95/23 martie 2006 a Comitetului de Direcţie, prin care Preşedintele (persoana care a semnat ordinul de sancţionare), a prezentat membrilor Comitetului de Direcţie Raportul de control nr.23/14 martie 2006 întocmit de Direcţia Audit şi Control Intern, prin care s-a arătat că documentele originale referitoare la importul de carne de către SC D.C. SRL Cluj-Napoca au fost eliberate în mod neautorizat de către contestatoare, instanţa a invocat din oficiu excepţia prescrierii dreptului intimatei de a aplica sancţiunea pe care a admis-o.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta R.B. SA solicitând modificarea ei în sensul respingerii contestaţiei.
În motive s-a arătat în esenţă, că, prima instanţă a aplicat greşit legea, în sensul că, a avut în vedere doar primul termen (acela de 30 zile) prevăzut de art.268 alin.1 C.muncii, după care, în dispozitivul hotărârii se menţionează ca temei juridic art.283 şi urm. din C.muncii, care nu au relevanţă în cauză.
S-a mai arătat că, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În acest sens, s-a arătat că, prima instanţă a reţinut ca singur temei al soluţiei adoptate încălcarea de către intimată a termenului de 30 zile de la data când angajatorul a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, în contradicţie cu dispoziţiile art.268 alin.1 din Codul muncii, care impune respectarea termenului de 30 de zile dar, nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Nu s-a avut în vedere, aşadar că, textul Codului muncii prevede expres un termen dublu, care are aceeaşi finalitate şi ale cărui elemente sunt indisolubil legate unul de celălalt.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 şi art.312 C.proc.civ.
Recursul este nefondat.
Astfel, rezultă din dispozitivul hotărârii atacate că s-a admis contestaţia formulată de G.R.M. şi s-a anulat ordinul prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă, fără a se indica temeiul juridic al măsurii dispuse de instanţă.
Prima instanţă a verificat legalitatea emiterii deciziei de sancţionare prin prisma dispoziţiilor art.268 alin.1 C.muncii şi art.37 pct.16 din Regulamentul Intern al Băncii ambele texte criticând reglementări similare.
Trimiterea la dispoziţiile art.283 şi următoarele din Codul muncii, cuprinsă în aliniatul penultim al considerentelor, nu are semnificaţia temeiului juridic al anulării deciziei ci înseamnă că instanţa a verificat termenul în care a fost formulată contestaţia cât şi propria competenţă în soluţionarea cererii şi că a aplicat normele procedurale speciale prevăzute de lege pentru judecarea conflictelor de muncă.
Prin urmare critica referitoare la aplicarea greşită a legii nu este întemeiată.
În ceea ce priveşte a doua critică, se constată că nici aceasta nu este întemeiată.
Astfel, în conformitate cu art.268 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Din cele de mai sus rezultă că legiuitorul a prevăzut două termene, a căror respectare este obligatorie pentru angajatorul care aplică sancţiunea:
Primul termen (de 30 de zile) curge de la data la care persoana care este împuternicită a aplica sancţiunea a luat cunoştinţă de abaterea săvârşită de angajat, iar cel de-al doilea termen (de 6 luni) curge de la data săvârşirii abaterii ce atrage răspunderea disciplinară a angajatului.
Din cele de mai sus rezultă intenţia legiuitorului de a stabili un anumit termen mai scurt pentru a demara acţiunea disciplinară şi a aplica sancţiunea, de către angajatorul care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei abateri, acest termen, fiind cel de 30 de zile.
Orice măsură sancţionatoare, luată după împlinirea acestui termen este nelegală, aşa cum a apreciat şi prima instanţă, dreptul angajatorului de a aplica sancţiunea fiind prescris.
Dar tocmai datorită faptului că, „luarea la cunoştinţă a săvârşirii unei abateri” se poate produce într-un interval nedefinit, legiuitorul a limitat răspunderea angajatului, în timp, stabilind că, el poate fi tras la răspundere numai dacă nu a trecut mai mult de 6 luni de la data săvârşirii faptei;
Din cele ce preced rezultă că, angajatorul poate trage la răspundere disciplinară pe salariat oricând înăuntrul termenului de 6 luni, dar cu respectarea termenului de 30 zile de la data la care a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii.
Prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile art.268 alin.1 C.muncii, anularea deciziei de sancţionare ca fiind tardiv emisă, fiind o soluţie legală şi temeinică, având în vedere faptul că, conducătorul instituţiei, competent a emite decizia de sancţionare a luat cunoştinţă de faptă încă în data de 14 martie 2006, sancţiunea fiind aplicată la 26 iunie 2006, cu depăşirea termenului de 30 de zile. (Judecător Gabriella Purja)
