Interdicţia emiterii deciziei de concediere pe durata cât salariatul se află în incapacitate temporară de muncă.Condiţiile în care operează.
art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii, art.67, 81 din Ordinul nr.60/2006, art.36 alin.2 din OUG nr.158/2005.
Pentru a se reţine că în cauză au fost încălcate disp.art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii era necesar a se face dovada că recurentei i se adusese la cunoştinţă până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla intimata, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situaţia în care angajatorul a luat cunoştinţă de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.
Chiar dacă până la emiterea deciziei de concediere intimata nu a prezentat angajatorului certificatul de concediu medical, aceasta avea obligaţia de a înştiinţa societatea despre starea de incapacitate temporară de muncă, neputând fi primită argumentaţia primei instanţe potrivit căreia nu ar avea relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie, în condiţiile în care, de principiu, salariatul nu-şi poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei referitoare la procedura ce trebuia îndeplinită în cazul incapacităţii temporare de muncă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr.650 din data de 21 martie 2011
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestatoarea … a formulat, în contradictoriu cu intimata, contestaţie împotriva deciziei nr.8/12.01.2009 emisă de intimată, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea acestei decizii, reîncadrarea contestatoarei în postul deţinut anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat, reactualizat şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului de muncă până la data reîncadrării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că prin decizia atacată s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, determinat de desfiinţarea locului de muncă, a reorganizării activităţii impusă de dificultăţile economice şi financiare şi a transformărilor tehnologice din ultima perioadă.
A mai arătat contestatoarea că nu putea fi dispusă măsura concedierii deoarece se afla în concediu medical începând cu data de 08.01.2009, iar potrivit art.60 alin.1 lit. a din Codul muncii, nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical, conform legii, susţinându-se de către contestatoare că despre faptul că se află în concediu medical a adus la cunoştinţă mai multor persoane din cadrul unităţii.
A mai arătat contestatoarea că decizia nr.8/ 12.01.2009 a fost emisă şi cu încălcarea Legii sindicatelor întrucât îndeplinea şi funcţia de secretar al Consiliului Sindical, iar potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.54/2003, nu i se putea desface contractul de muncă decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere al sindicatului.
S-a mai învederat că potrivit art.65 alin.1 din Codul muncii, concedierea trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, iar situaţia financiară a societăţii, raportat la informaţiile deţinute de contestatoare, nu justifica încetarea contractului de muncă al acesteia.
În drept, au fost invocate disp.art.65 alin.1, art.60, art.67 din Codul muncii.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi reală, dat fiind situaţia cu care se confruntă societatea, iar concedierile s-au efectuat cu consultarea şi avizul organizaţiei sindicale.S-a mai arătat că certificatele de concediu medical au fost depuse la sediul societăţii ulterior concedierii contestatoarei, neputând conduce la nulitatea deciziei de concediere.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.106 din data de 26 ianuarie 2010 Tribunalul Prahova a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.8 din 12.01.2009 emisă de intimată, ce a fost obligată să plătească contestatoarei drepturile salariale majorate şi indexate de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă, intimata fiind obligată să plătească contestatoarei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr.8/ 12.01.2009 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei, potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, determinat de desfiinţarea locului de muncă, a reorganizării activităţii impusă de dificultăţile economice şi financiare şi a transformărilor tehnologice din ultima perioadă.
S-a mai reţinut că la data concedierii, contestatoarea se afla în concediu medical pentru o perioadă de 15 zile, susţinând că a informat societatea cu privire la această situaţie prin diferite mijloace, dar că societatea a refuzat o perioadă să primească actele medicale.
De asemenea, s-a arătat că potrivit art.50 alin.1 lit.b din Codul muncii, contractul individual de muncă este suspendat de drept în perioada concediului pentru incapacitate temporară în muncă apreciindu-se că nu are relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie.
A mai reţinut instanţa de fond că în cauză operează şi interdicţia temporară a concedierii contestatoarei în perioada concediului medical, prev.de art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, concluzionându-se că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, măsura concedierii fiind dispusă în perioada când contractul individual de muncă era suspendat de drept.
În raport de aceste considerente, prima instanţă, în baza art.78 din Codul muncii, a admis contestaţia în sensul celor sus-arătate.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs intimata…criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă.
S-a susţinut de către recurentă că în urma analizei activităţii sale, epuizării stocului de materiale şi scăderii numărului de clienţi, având în vedere că este constituită ca societate administrator, prin Hotărârea nr. 17/2008, Consiliul de administraţie a aprobat modificarea schemei de personal în conformitate cu cerinţele actuale ale pieţei şi cu specificul societăţii, iar în noua schemă de personal nu s-au mai regăsit 8 locuri de muncă, printre care şi cel de subinginer ocupat de intimata-contestatoare.
De asemenea, s-a arătat că intimatei i s-a comunicat decizia nr. 8 din 12.01.2009, prin care aceasta a fost înştiinţată despre încetarea contractului individual de muncă, iar la data de 28.01.2009, intimata a depus la sediul societăţii, prin intermediul unui membru de familie, primele două certificate medicale, până la acea dată societatea neavând cunoştinţă despre situaţia intimatei, de incapacitate temporară de muncă.
S-a mai învederat că în Regulamentul intern al societăţii, la art. 87, este prevăzută obligaţia salariatului ca în cazul absenţei pe caz de boală, să anunţe angajatorul în termen de maxim 2 zile de la data în care a survenit starea de incapacitate temporară de muncă în legătură cu boala survenită, precum şi cu numărul de zile de incapacitate de muncă, lucru ce nu s-a întâmplat în cazul intimatei, ce a depus primele certificate medicale prin intermediul unui membru al familiei abia la data de 28.01.2009 deşi primul certificat medical a foste eliberat în data de 09.01.2009, iar al doilea în data de 23.01.2009.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că intimata-contestatoare a informat angajatorul despre starea de incapacitate temporară de muncă deşi aceasta nu a depus nicio dovadă în acest sens.
Prin decizia nr.650 din data de 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a
admis recursul şi a casat sentinţa trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că în conformitate cu disp.art.60 alin.1 lit.a Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.
S-a mai arătat că în cauză, potrivit certificatului de concediu medical seria CCMAB nr.4880632 din data de 9.01.2009 intimatei-contestatoare i-a fost acordat concediu medical de la data de 8.01.2009 până la 22.01.2009, iar ulterior, acesteia i-a fost prelungit concediul, conform certificatului de concediu medical seria CCMAB nr.5477514 din data de 23.01.2009, de la 23.01.2009 până la 31.01.2009.
Pentru a reţine că în cauză au fost încălcate disp.art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii s-a arătat că era necesar a se face dovada că recurentei-intimate i se adusese la cunoştinţă până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla intimata-contestatoare, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situaţia în care angajatorul a luat cunoştinţă de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.
În ceea ce priveşte obligaţia salariatul de a aduce la cunoştinţa angajatorului starea de incapacitate, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.81 din Ordinul nr.60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr.158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă al intimatei, ce statuează că asiguraţii au obligaţia de a înştiinţa plătitorii de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 3 zile de la data acordării, obligaţie ce există în sarcina salariatului chiar dacă, separat de aceasta, el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, astfel cum se stipulează în art.67 din acelaşi Ordin, precum şi în art.36 alin.2 din OUG nr.158/2005.
Chiar şi dispoziţiile Regulamentului de Ordine Interioară al societăţii-recurente statuează, la art.87 lit.a, că în cazul absenţei pe caz de boală, angajatul trebuie să anunţe angajatorul, telefonic sau prin alt mijloc, în termen de maxim 2 zile de la data la care a intervenit starea de incapacitate temporară de muncă, în legătură cu boala survenită, precum şi cu numărul de zile de incapacitate de muncă.
Prin urmare, chiar dacă până la emiterea deciziei de concediere intimata nu a prezentat angajatorului certificatul de concediu medical, aceasta avea obligaţia de a înştiinţa societatea despre starea de incapacitate temporară de muncă, neputând fi primită argumentaţia primei instanţe potrivit căreia nu ar avea relevanţă data la care societatea a luat cunoştinţă de această situaţie, în condiţiile în care, de principiu, salariatul nu-şi poate invoca propria culpă în neîndeplinirea obligaţiei referitoare la procedura ce trebuia îndeplinită în cazul incapacităţii temporare de muncă.
Simplul fapt că intimata-contestatoare a fost pontată ca prezentă la lucru nu constituie un argument suficient pentru a reţine că aceasta nu ar fi anunţat angajatorul despre starea sa de incapacitate temporară de muncă, la dosarul cauzei nefiind depus, de altfel, nici pontajul aferent lunii ianuarie 2009, la care a făcut referire recurenta în motivele de recurs.
De asemenea, nici împrejurarea că certificatele de concediu medical au fost depuse la angajator prin intermediul unui membru al familiei în data de 28.01.2009 nu poate conduce, prin ea însăşi, la concluzia că angajatorul nu a avut cunoştinţă despre starea de incapacitate temporară de muncă a intimatei până la data emiterii deciziei de concediere, câtă vreme acestuia i se putea aduce la cunoştinţă starea de incapacitate temporară de muncă telefonic sau prin alt mijloc, astfel cum prevede chiar regulamentul intern, iar certificatele de concediu medical puteau fi prezentate şi mai târziu, conform dispoziţiilor legale mai sus enunţate.
S-a conchis că ceea ce era esenţial de a se stabili în speţa dedusă judecăţii, pentru justa soluţionare a acesteia, era împrejurarea dacă intimata-contestatoare şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută atât de lege, cât şi de Regulamentul Intern al societăţii, de a înştiinţa societatea-recurentă despre starea de incapacitate temporară de muncă a acesteia, prin contestaţia adresată instanţei de fond, contestatoarea susţinând că a adus la cunoştinţă telefonic, mai multor persoane din cadrul unităţii, pe care le-a indicat, despre faptul că se află în concediu medical, împrejurare contestată de recurentă.
La dosarul cauzei, în recurs, s-au depus din partea intimatei-contestatoare mai multe declaraţii extrajudiciare ale unor salariaţi ai societăţii, printre care şi şeful biroului marketing în cadrul căruia lucra intimata-contestatoare, din care rezultă că aceasta a înştiinţat, în data de 9.01.2009, cu privire la faptul că se află în concediu medical.
Fiind vorba însă de declaraţii extrajudiciare şi având în vedere cele mai sus reţinute, în raport de care rezultă că trebuie a se stabili în cauză dacă intimata-contestatoare a anunţat angajatorul până la data emiterii deciziei sale de concediere, respectiv la 12.01.2009, despre starea de incapacitate temporară de muncă în care se află, s-a arătat că se impune cu necesitate suplimentarea în cauză a probatoriilor prin audierea de martori, din care să reiasă dacă intimata-contestatoare şi-a îndeplinit sau nu această obligaţie.
Cum proba cu martori nu poate fi administrată în recurs, art.305 Cod pr.civilă statuând că în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor şi faţă de cele ce preced, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a admis, iar conform art.312 alin.2, 3 şi 5 şi art.315 alin.1 Cod pr.civilă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
