Legea nr. 146/1997, art. 25 alin. 2
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 2 alin. 2
Ordinul ministrului justiţiei nr. 2404/C/2004, art. 4
Ordinul ministrului justiţiei nr. 1921/C/2005
Stimulentele financiare acordate judecătorilor din fondul constituit în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reprezintă un drept conferit de lege, care este destinat stimulării personalului din sistemul justiţiei, fără distincţie. Repartizarea lor pe beneficiar trebuie efectuată, potrivit dispoziţiilor art.25 alin. 3 din acelaşi act normativ, în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.
Instituirea, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1921/C/2005, a criteriului vechimii între 0 şi 3 ani pentru acordarea acestor stimulente judecătorilor, constituie o discriminare indirectă în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Un astfel de criteriu dezavantajează judecătorii cu o vechime în funcţie mai mare de 3 ani, care au înregistrat performanţe profesionale şi îndeplinesc criteriile de repartizare individuală instituite prin art. 4 din Normele Interne aprobate prin Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2404/C/2004.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 844 din 9 aprilie 2008
Prin acţiunea civilă, reclamanţii I.D.V., C.R.P., A.D., A.C., C.P., F.T.V., I. M., B.S., B.R.A., C.A.N., B.I., S.F., R.C., B.P., V.C., A.S., C.M., P.L., I.M.A., P.E.C., M. L., P.E.C.,V.E., P.D., G.L.M., S.C., F.L., S.A., Ş.C., P.D., C.I., C.L., A.T., M.V., G. L.A., M.A., F.M., V.G., I.A., G.N., P.B. şi B.T., în calitate de magistraţi, personal auxiliar şi, respectiv, asistenţi judiciari, au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării solicitând instanţei să oblige pârâtul Tribunalul Caraş-Severin să plătească fiecărui reclamant suma de 1.700 lei, actualizată în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective, iar pârâtul Ministerul Justiţiei să fie obligat la virarea către Tribunalul Caraş-Severin a sumelor necesare. Totodată, au solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice să vireze sumele necesare efectuării acestor plăţi, iar pârâta Curtea de Apel Timişoara să fie obligată să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au învederat instanţei că, prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1921/C/2005, au fost acordare stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care aveau o vechime cuprinsă între 0 şi 3 ani, în sumă de 1.700 lei. Prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat existenţa unei discriminări indirecte conform art. 2 alin. 1 şi 2, art. 3 lit. c, art. 8 alin. 3, art. 9 alin. 4 din O.G nr. 137/2000 republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 544/28.11.2007, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii I.D.V., C.R.P., A.D., A.C., C.P., F.T.V., I. M., B.S., B.R.A., C.A.N., B.I., S.F., R.C., B.P., V.C., A.S., C.M., P.L., I.M.A., P.E.C., M. L., P.E.C.,V.E., P.D., G.L.M., S.C., F.L., S.A., Ş.C., P.D., C.I., C.L., A.T., M.V., G. L.A., M.A., F.M., V.G., I.A., G.N., P.B. şi B.T., împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin, pârâtul Ministerul Justiţiei fiind obligat să vireze Tribunalului Caraş-Severin, iar acesta să plătească reclamanţilor câte 1.700 lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce va fi actualizată în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective. Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat să aloce fondurile necesare, iar pârâta Curtea de Apel Timişoara a fost obligată să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor.
În motivarea hotărârii, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, posibila victimă a unei discriminări poate introduce acţiune direct în instanţă, prin care să solicite despăgubiri, iar judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării.
Consiliul nu este citat în calitate de pârât, ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-şi prezenta poziţia cu privire la o posibilă încălcare a legislaţiei în materie de nediscriminare.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanţa a reţinut că, prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că acordarea unor prime pentru magistraţi cu vechime cuprinsă între 0 – 3 ani reprezintă un act de discriminare, conform art. 2, alin. (2), art. 6 lit. c), art. 8 alin. (3) şi art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 195 alin. (9) şi 10 din O.G. nr. 137/2000, această hotărâre putea fi atacată la instanţa de administrativ, iar hotărârea neatacată constituie de drept titlu executoriu.
Astfel, orice nemulţumiri ar avea pârâtul Ministerul Justiţiei în legătură cu stabilirea discriminării, raportat la situaţia de fapt reţinută, nu pot fi invocate în prezentul litigiu. Acestea puteau constitui motive într-o eventuală cale de atac pe care pârâtul ar fi promovat-o împotriva hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Art. 155 din Codul muncii prevede că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
Art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului instituie principiul potrivit căruia tuturor salariaţilor care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plata egală pentru muncă egală, iar O.G 137/2000 prevede, la art. 1 alin. (2) lit. i), principiul egalităţii între cetăţeni prin excluderea privilegiilor şi discriminării, fiind garantată exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
Pe de altă parte, conform art. 20 din României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1921/C/2005, au fost acordate stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care au o vechime cuprinsă între 0 şi 3 ani, în sumă de 1.700 lei.
Instituirea acestor stimulente în favoarea unei categorii de magistraţi conduce la aplicarea unui tratament diferenţiat în ceea ce priveşte drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiaşi profesii.
Art. 16 alin. (1) din Constituţia României a stabilit că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Această egalitate include şi domeniile în care persoanele îşi desfăşoară activitatea, nefiind posibil ca, prin legi sau alte acte normative ori prin actele de aplicare a normelor juridice, să se instituie vreo discriminare între salariaţi, care trebuie, în condiţii identice, să fie trataţi în mod identic.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut, cu privire la pretenţiile reclamanţilor care au calitatea de judecători, că s-a reţinut în mod greşit incidenţa dispoziţiilor art.1 alin. 2 din O.G.137/2000, întrucât stimulentele în litigiu sunt drepturi salariale care pot să fie sau pot să nu fie acordate salariaţilor în funcţie de o serie de criterii stabilite de către angajator.
Astfel, potrivit art. 4 din Normele aprobate prin O.M.J. nr. 2404/c/2004, „în acordarea stimulentelor prevăzute la alin. (2) se au în vedere obiectivele propuse, importanţa acestora pentru promovarea obiectivelor propuse, importanţa acestora pentru obiectivele generale ale ministrului justiţiei, gradul de realizare a acestor obiective cu termenele stabilite, precum şi sărbătorile legale aprobate prin acte normativ”.
Pe de altă parte, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut. El nu se confundă cu salariul şi depinde de o mulţime de factori, care determină acordarea premiului şi îi conferă un caracter incert, imposibil de prevăzut, astfel că nu se poate vorbi de o creanţă lichidă şi exigibilă.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat greşit natura acestor stimulente, precum şi obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în acelaşi timp.
Totodată, a reţinut, în mod eronat, că repartizarea stimulentelor s-a făcut conform criteriilor indicate prin Ordinul 1921/C/2005, deoarece ea s-a realizat cu respectarea prevederilor Ordinului 2404/C/2004, care enumeră exemplificativ criteriile ce pot fi luate în considerare, astfel încât ordonatorii au posibilitatea să stabilească şi alte criterii, pe care ei le apreciază ca fiind necesare şi utile, fără a fi nevoie să existe identitate de criterii la nivelul tuturor instanţelor din ţară.
Cu referire la Hotărârea nr. 15/23.01.2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a arătat că a fost atacată cu recurs şi că nu este obligatorie pentru instanţe.
Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1921/C/2005 nu a avut în vedere personal auxiliar de specialitate. Pentru această categorie profesională a fost emis Ordinul nr. 1793/C/2006, care aprobă un fond destinat stimulării doar a personalului auxiliar, astfel că nu se poate invoca o diferenţă de tratament şi nu sunt incidente dispoziţiile O.G 137/2000. Hotărârea nr. 15/2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a raportat numai la judecători, motiv pentru care grefierii nu pot pretinde că ar fi fost o salarizare inegală în cadrul aceleiaşi profesii.
Recurentul a mai susţinut că nu poate fi pusă problema unei egalităţi ori a unei situaţii comparabile între asistenţii judiciari şi magistraţi, astfel că nu pot fi incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi, în mod nelegal, a fost admisă acţiunea formulată de către aceştia. De altfel, nici dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 nu se referă la asistenţii judiciari.
Sentinţa a fost criticată şi pentru faptul că s-a dispus actualizarea cu indicele de inflaţie, fiind încălcate dispoziţiile art.1088 Cod civil, potrivit cărora se putea acorda doar dobânda legală şi doar de la data cererii de chemare în judecată.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a susţinut că în mod nelegal a fost admisă cererea de chemare în garanţie, care este inadmisibilă întrucât nu există o obligaţie de despăgubire în sarcina sa, fiind astfel încălcate prevederile art. 60 – 63 C.proc.civ.
Reclamanţii intimaţi nu au depus întâmpinare.
Recursul este fondat în parte, respectiv în ceea ce priveşte admiterea acţiunii reclamanţilor care nu au calitatea de judecători, pentru următoarele considerente :
Ordinul nr.2404/c/2004 nu prevede limitativ criteriile pe baza cărora se acordă stimulentele, însă vechimea în funcţie nu poate constitui un criteriu în sensul dispoziţiilor art.4 alin.1 din acest ordin sau ale art. 21 alin. 3 din O.U.G. 177/2002.
Pe de altă parte, Ordinul nr.1921/C/2005 nu motivează introducerea criteriului de vechime şi reglementează acordarea stimulentelor în litigiu doar cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Criteriul stabilit de pârâtul Ministerul Justiţiei, în mod evident, exclude o categorie a judecătorilor, respectiv pe cea cu vechime mai mare de 3 ani, de la primirea stimulentelor şi, raportat la dispoziţiile art. 2 şi art. 6 lit. c) din O.G. nr.137/2000, aduce atingere folosinţei drepturilor economice ale acestor judecători.
Chiar dacă, raportat la dispoziţiile art. 155 din Codul muncii, stimulentele în litigiu sunt drepturi suplimentare, ele au natură salarială şi acordarea lor nu se poate face după un criteriu discriminatoriu fără a fi încălcate dispoziţiile imperative ale O.G. nr.137/2000.
Deşi stimulentele nu reprezintă un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorităţii judecătoreşti, totuşi acordarea lui trebuie făcută potrivit unor criterii legale obiective şi, evident, nediscriminatorii.
Susţinerile pârâtului-recurentul sunt în contradicţie cu dispoziţiile art.16 din Constituţia României şi ale art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cum corect a reţinut instanţa de fond, care nu şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe Hotărârea 15/23.01.2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, chiar dacă a reţinut calitatea de titlu executoriu a acesteia, conform art. 195 alin. (10) din O.G. nr. 137/2000.
Împrejurarea că, prin hotărârea menţionată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit existenţa unui tratament discriminatoriu între magistraţi constituie o probă în favoarea reclamanţilor, care au calitatea de judecători, astfel încât în mod corect a fost avută în vedere de către prima instanţă.
Prin urmare, admiterea acţiunii formulată de către reclamanţii care au calitatea de judecători nu s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate de recurentul Ministerul Justiţiei.
Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1921/C/15.12.2005 nu a avut în vedere personalul auxiliar de specialitate şi asistenţii judiciari, astfel încât diferenţierea pe criterii de vechime s-a făcut doar între persoanele aparţinând categoriei magistraţilor. De altfel, Hotărârea nr. 15/23.01.2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării stabileşte existenţa unui tratament diferenţiat între judecătorii cu vechime mai mare de 3 ani şi cei cu o vechime de până la 3 ani.
Excluderea unei părţi a judecătorilor de la acordarea stimulentelor pe criteriul vechimii are caracter discriminatoriu, iar nu neacordarea acestor drepturi salariale întregului personal, deoarece personalul auxiliar beneficiază de alte drepturi salariale şi criterii de salarizare, precum şi de alte moduri de stimulare.
Având în vedere considerentele expuse anterior, prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că este întemeiată acţiunea formulată de către reclamanţii care au calitatea de personal auxiliar şi personal conex al instanţelor de judecată.
Recursul este fondat şi în ceea ce priveşte admiterea acţiunii formulată de către reclamanţii care au calitatea de asistenţi judiciari, atât pentru motivele arătate anterior cu referire la personal auxiliar şi personal conex al instanţelor de judecată, cât şi pentru argumentele ce vor fi redate în continuare.
Conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, veniturile realizate din taxele de timbru se vor folosi, între altele, şi pentru completarea fondurilor cu cheltuielile de personal pentru magistraţi, asimilaţii acestora şi personalul auxiliar. Ordinul nr. 2404/2004 nu se referă la asistenţii judiciari, astfel încât nu există temei legal pentru acordarea stimulentelor reclamanţilor care au această calitate.
Pe de altă parte, nu se poate pune problema unei egalităţi ori asimilări a acestora cu magistraţii, chiar dacă ei beneficiază de anumite drepturi recunoscute şi magistraţilor, fiind supuşi aceloraşi incompatibilităţi şi interdicţii ca magistraţii.
Statutul celor două categorii profesionale este diferit, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei situaţii analoage sau comparabile pentru a fi incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.
Criticile recurentului Ministerul Justiţiei cu privire la actualizarea creanţei nu sunt fondate, deoarece reclamanţii au solicitat actualizarea sumei pretinse în raport de indicele de inflaţie, iar nu daune-interese. Actualizarea creanţei cu data inflaţiei exprimă acoperirea prejudiciului produs prin erodarea acesteia şi are caracter compensatoriu, în timp ce dobânda legală exprimă fructele bunurilor şi acoperă beneficiul nerealizat, având caracter moratoriu.
Art. 161 alin. (4) Codul muncii se referă la daune-interese, iar principiul indexării este un principiu al sistemului de salarizare, având ca scop prevenirea eroziunii puterii de cumpărare şi atenuarea efectelor inflaţiei. Acoperirea integrală a prejudiciului presupune şi acordarea actualizării creanţei.
Având în vedere motivele de fapt şi de drept expuse anterior, Curtea a apreciat că recursul Ministerului Justiţiei este fondat în parte şi, în baza art. 312 alin. (1) – alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a admis acest recurs, dispunând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor S.F., R.C., B.P., V.C., A.S., C.M., P.L., I.M.A., P.E., M.L., P.C., V.E., P.D., G.L., S.C., F.L., S.A., Ş.C., P.D., C.I., C.L., A.T., M. A., F.M., V.G., I.A., G.N., P.B., B.T.
Recursul pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor este nefondat, deoarece el nu a fost chemat în garanţie, aşa cum se susţine în motivele de recurs, ci a fost chemat în judecată în calitate de pârât. Instanţa de fond a admis acţiunea formulată împotriva acestui pârât prin raportare la atribuţiile conferite de Legea nr. 500/2002, dispunând obligarea lui să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, fără a reţine existenţa unor raporturi de muncă între reclamanţi şi acest pârât.
Ministerul Economiei şi Finanţelor are atribuţii privind coordonarea acţiunilor, care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului anual de execuţie, conform art. 19 lit. a) din Legea nr. 500/2002. Art. 19 lit. g) din aceeaşi lege prevede că Ministerul Economiei şi Finanţelor analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor. Totodată, potrivit art. 28 din Legea 500/2002, elaborează proiectele legilor bugetare anuale, ţinând seama şi de propunerile ordonatorilor principali de credite.
Art. 14 din Legea 500/2002 privind finanţele publice interzice orice cheltuială din fonduri publice dacă nu are prevederi bugetare. Conform art. 131 din Legea nr. 304/2004, activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat. Prin urmare, fără alocarea fondurilor necesare de către pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor; plata drepturilor salariale acordate prin hotărârea pendinte nu s-ar putea executa.
Neexecutarea hotărârii judecătoreşti nu asigură finalitatea procesului civil, iar reclamanţii ar fi lipsiţi de un bun, respectiv dreptul de creanţă recunoscut prin hotărâre. O asemenea situaţie ar constitui o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel încât, în mod corect, prima instanţă a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Văzând considerentele redate anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursul declarat de către Ministerul Economiei şi Finanţelor ca nefondat.
