împotriva pârâtului S.C., solicitând atât desfacerea casatoriei încheiata de parti
la data de 11 noiembrie 1995, precum si încredintarea celor trei copii minori
rezultati din relatiile partilor de casatorie, obligarea pârâtului la plata pensiei de
întretinere în favoarea copiilor, reclamanta sa revina la numele avut anterior
casatoriei, acela de „R.”, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca s-a casatorit cu pârâtul în anul
1995 si din relatiile de casatorie au rezultat patru copii: E.C., C.D., I.N. si N.I.
La scurt timp de la încheierea casatoriei, a aratat reclamanta, între cei doi soti
au aparut neîntelegeri, datorita comportamentului necorespunzator al pârâtului,
care o lovea, îi adresa cuvinte injurioase si cauta motive de cearta. De-a lungul
casatoriei a fost nevoita sa plece de mai multe ori din domiciliul conjugal, iar în
anul 2006 a plecat, împreuna cu minorii, la parintii sai, data de la care sunt
despartiti în fapt.
Prin sentinta civila nr.5634 din 15 octombrie 2008, pronuntata de Judecatoria
Slatina, a fost admisa exceptia necompetentei teritoriale, invocata din oficiu si
s-a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Judecatoriei
Râmnicu Vâlcea, dat fiind faptul ca ultimul domiciliu comun al sotilor a fost în
comuna Daesti, judetul Vâlcea, localitate care se afla în circumscriptia
teritoriala a Judecatoriei Rm.Vâlcea.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Judecatoriei Râmnicu Vâlcea sub
nr.8303/288/2008.
La cererea partilor, în cauza s-a administrat proba testimoniala, fiind audiati
martorii R.I.G., R.V.C., propusi de reclamanta si B.M. si C.V., propusi de pârât.
De asemenea, s-au efectuat anchete sociale la domiciliile actuale ale sotilor.
Prin sentinta civila nr.444 din 23 ianuarie 2009, Judecatoria Râmnicu Vâlcea a
admis în parte actiunea formulata de reclamanta S.E., a dispus desfacerea
casatoriei din vina ambilor soti, a încredintat mamei spre crestere si educare
pe minorul I.N. si tatalui minorului pe minorii E.C. si C.D., compensând
obligatiile reciproce de întretinere ale parintilor fata de minori; a dispus ca
reclamanta sa revina la numele purtat anterior casatoriei, acela de „R.” si s-a
luat act ca nu se solicita cheltuieli de judecata.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Partile s-au casatorit la data de 11 noiembrie 1995 si din relatiile de casatorie
ale acestora au rezultat patru copii.
Din declaratiile martorilor audiati în cauza a rezultat ca sotii s-au separat în fapt
în urma cu trei ani de zile, moment de la care nu s-a mai încercat reluarea
relatiilor de familie. Cu privire la cauzele ce au condus la despartirea sotilor,
declaratiile martorilor sunt contradictorii. Astfel, martorii propusi de reclamanta
(fratii acesteia) au sustinut ca neîntelegerile dintre parti au fost determinate de
comportamentul violent al pârâtului, ca acesta o batea si îi adresa cuvinte
insultatoare, ca nu muncea în mod constant, ca era excesiv de gelos,
suspectând-o pe reclamanta ca ar întretine relatii intime cu diversi barbati.
Aceeasi martori au declarat ca pâna la separarea definitiva sotilor, reclamanta
a fost nevoita sa plece din domiciliul conjugal cu copii la parintii sai, dar de
fiecare data pârâtul venea dupa ea si o determina sa se reîntoarca, promitând
ca-si va schimba comportamentul, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de alta parte,
martorii propusi de pârât au declarat ca reclamanta se face vinovata de
destramarea casniciei, întrucât în timp ce locuia cu pârâtul a întretinut relatii
extra conjugale cu diversi barbati.
Este cert ca intre soti nu mai exista sentimente de dragoste, respect, sprijin
moral si material, continuarea casatoriei fiind vadit imposibila pentru amândoi.
Apreciind ca ambii soti se fac vinovati de destramarea casatoriei
(comportamentul violent al sotului, infidelitatea sotiei), în temeiul art.38 alin.1
Codul familiei si art.617 Cod procedura civila, instanta a admis în parte
actiunea formulata de reclamanta si a dispus desfacerea casatoriei din vina
ambilor soti, urmând ca în conformitate cu disp. art.40 alin.3 Codul familiei,
reclamanta sa revina la numele avut anterior casatoriei, acela de R.
Conform actelor dosarului, din casatoria partilor au rezultat patru copii: E.C., n.
la data de 22.09.1996, C.D., n. la data de 27. 06.2001, I.N., n. la data
de02.09.2007 si N.I., n. la data de03.12.1998. Dupa separarea în fapt a sotilor,
în urma cu aproximativ 3 ani de zile, reclamanta s-a stabilit cu doi dintre copii,
respectiv, C.D. si I.N., în satul Trepteni, comuna Vitomiresti, judetul Olt, într-un
imobil compus din trei camere si dependinte. În acelasi imobil locuiesc
concubinul reclamantei si fratele acestuia cu sotia. Relatia dintre copii si
mama, concubin si familia extinsa a acestuia se bazeaza pe respect, afectiune
reciproca si întelegere.
Ceilalti doi copii, rezultati din casatoria cu pârâtul, respectiv, fetita în vârsta de
12 ani si baiatul în vârsta de 10 ani au ramas în grija tatalui, în comuna Daesti,
judetul Vâlcea. Imobilul în care locuiesc este compus din trei camere si hol,
este electrificat, curat, dotat cu strictul necesar.
Reclamanta a solicitat, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, sa-i fie
încredintati spre crestere si educare minorul I.N., nascut la data de 02.09.2007,
care deja se afla la ea, dar si minora C.E., care se afla la tata, urmând ca
celalalt minor sa fie încredintat tatalui.
La rândul sau si tatal a solicitat sa i se încredinteze spre crestere si educare
fetita si baiatul, care deja sunt la el.
Audiata în Camera de Consiliu, aceasta din urma si-a exprimat optiunea de a
ramâne în continuare în grija tatalui sau, împreuna cu celalalt frate, precizând
ca se înteleg foarte bine, în timp ce pe mama nu a vazut-o de 2 ani de zile.
Fata de probatoriul administrat, instanta a apreciat ca este în interesul superior
al copiilor, astfel cum acesta a fost instituit prin Legea nr.272/2004, privind
protectia si promovarea drepturilor copilului, ca acestia sa locuiasca în
continuare în mediul în care au crescut si s-au obisnuit, alaturi, fiecare, de
parintele care i-a îngrijit, fara ca aceasta masura sa-i împiedice ca pe viitor sa
dezvolte între ei o relatie buna, sa colaboreze , sa se viziteze.
În consecinta, în temeiul art. 42 Codul familiei, instanta a încredintat mamei,
spre crestere si educare pe minorul I.N., iar tatalui, pe minorii C.E. si D.C.,
obligatiile reciproce datorate de parinti pentru întretinerea lor, urmând a fi
compensate.
Prin Încheierea nr.551/10.04.2009, pronuntata de Judecatoria Râmnicu Vâlcea
s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentintei civile
nr.444/23.01.2009, în privinta alin.3, încredintând mamei spre crestere si
educare pe minorii: I.N. nascut la 2.09.2007 si N.I., nascut la 03.12-.1998, iar
tatalui pe minorii: E.C., nascuta la 22.09.1996 si C.D., nascut la 27.06.2001.
Împotriva sentintei a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate,
sustinând ca s-a omis repartizarea corecta a minorilor, solicitând încredintarea
si a minorului C.D., chiar daca minora E.C. a cerut sa ramâna la tata, neavând
nimic împotriva.
Pentru aceste motive, apelanta a solicitat schimbarea sentintei în sensul celor
solicitate.
Prin decizia civila nr.201/A/09.10.2009, pronuntata de Tribunalul Vâlcea, a fost
respins apelul declarat de catre reclamanta.
Pentru a se pronunta astfel instanta de apel a retinut urmatoarele::
Prima instanta a pronuntat hotarârea având în vedere probele administrate si a
apreciat, în mod corect, situatia de fapt, deoarece a retinut ca cei doi minori
C.D. si E.C. si-au manifestat dorinta de a locui la tata în continuare si faptul ca
acestia se înteleg foarte bine.
În consecinta, instanta de fond nu a omis sa repartizeze pe minorul C. mamei,
ci a facut o apreciere corecta a vointei minorilor ce au fost audiati în camera de
consiliu. Modalitatea stabilita de instanta este cea optima si raspunde
interesului superior al copilului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.E., criticând-o pentru
nelegalitate si netemeinicie, invocând dispozitiile art.304 pct.6,7 si 9 Cod
procedura civila.
În motivarea recursului, recurenta sustine ca a apelat sentinta de la fond numai
în legatura cu solutionarea capatului de cerere, privind încredintarea minorilor,
însa tribunalul a aplicat si interpretat gresit legea, mentinând solutia dispusa de
instanta de fond, cu multa superficialitate, în legatura cu încredintarea minorilor
spre crestere si educare.
Recurenta mentioneaza ca, înca de la instanta de fond a aratat ca din
casatoria cu pârâtul au rezultat patru minori, aceasta solicitând sa-i fie
încredintati minorii: C.D. si I.N., aflati deja în grija acesteia. Însa instanta a
facut o grava confuzie cu privire la repartizarea copiilor, în ciuda probelor
existente, din care rezulta care dintre minori se afla la recurenta si care se afla
la intimat, acesta din urma fiind de acord cu încredintarea minorilor, asa cum
acestia erau deja repartizati.
Se mentioneaza ca, instanta de fond chiar a uitat sa încredinteze pe unul dintre
minori, greseala reparata printr-o încheiere de îndreptare eroare material,
eroare preluata de instanta de apel, cu motivarea ca minorii: C.D. si E.C. si-au
manifestat dorinta de a locui în continuare la tata.
În alta ordine de idei se sustine ca minorul C.D., nu a fost audiat, cum gresit s-
a consemnat, iar minorul N.I., aflat în grija tatalui a fost încredintat recurentei,
cu toate ca, atât martorii cât si anchetele sociale confirma faptul ca recurenta
are în îngrijire pe cei mai mici copii: C.D. si I.N.
Recurenta considera ca era normal sa se tina cont de dorinta si întelegerea
parintilor cu privire la încredintarea copiilor, având în vedere ca s-au obisnuit
cu cei din jurul lor, cu mediul în care au trait, dispozitiile art.100 alin.3 Codul
familiei fiind aplicabile, numai în situatia în care parintii nu se înteleg cu privire
la stabilirea domiciliului copilului minor.
Curtea a admis recursul, a casat decizia atacata si a trimis cauza spre
rejudecare la acelasi tribunal, retinând urmatoarele:
Prin decizia pronuntata, Tribunalul Vâlcea nu a facut o analiza proprie a
probelor administrate, ci a preluat motivarea instantei de fond, aratând ca
prima instanta a pronuntat hotarârea, având în vedere probele administrate si a
apreciat, în mod corect, situatia de fapt, retinând ca cei doi minori, C.D. si E.C.,
si-au manifestat dorinta de a locui la tata.
De asemenea, instanta de apel arata ca instanta de fond nu a omis sa
repartizeze pe minorul C. mamei, ci a facut o apreciere corecta a vointei
minorilor, care au fost audiati în camera de consiliu.
Din motivarea lapidara si superficiala, rezulta ca instanta de apel nu a facut o
analiza proprie a probelor administrate, neexistând o constatare directa si
proprie a acestei instante, care se rezuma doar, la a prelua câteva idei din
motivarea instantei de fond, ceea ce echivaleaza cu necercetarea fondului
cauzei, fiind incidente în cauza dispozitiile art.312 alin.5 teza I Cod procedura
civila, impunându-se casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre
rejudecare la Tribunalul Vâlcea.
Aceste aspecte, respectiv superficialitatea motivarii deciziei recurate si
necercetarea fondului cauzei si a probelor administrate rezulta si din faptul ca
instanta de apel nu a retinut faptul ca minorul N.I., nascut la 03.12.1998, nu a
fost audiat în camera de consiliu, multumindu-se sa mentioneze ca minorii au
fost audiati în camera de consiliu, fara a se mentiona care dintre cei patru
minori au fost audiati si mentionându-se gresit numele de C., ca fiind numele
minorului pe care instanta de fond nu a omis sa îl repartizeze, în conditiile în
care niciunul dintre cei patru copii nu poarta acest nume.
Pe de alta parte, instanta de apel nu a observat ca, într-adevar, instanta de
fond a omis sa îl încredinteze spre crestere si educare pe minorul N.I., nascut
la 03.12.1998, situatie îndreptata prin încheierea de îndreptare eroare
materiala, dispusa prin încheierea nr.551/10.04.2009 (fila 29 dosar fond).
Cu prilejul rejudecarii, instanta va dispune audierea în camera de
consiliu si a minorului N.I., urmând a avea în vedere si celelalte critici formulate
în recurs, referitoare la modalitatea de încredintare spre crestere si educare a
celor patru minori.
CONFLICTE DE SI ASIGURARI SOCIALE
8. Plenitudinea de competenta a instantei de judecata în înlocuirea sanctiunilor
disciplinare.
Art. 266 din Codul muncii
Potrivit dispozitiilor art. 266 din Codul muncii, angajatorul stabileste sanctiunea
disciplinara aplicabila în raport cu gravitatea abaterii disciplinare savârsite de
salariat, având în vedere urmatoarele: împrejurarile în care fapta a fost
savârsita, gradul de vinovatie a salariatului, consecintele abaterii disciplinare,
comportarea generala în serviciu a salariatului si eventualele sanctiuni
disciplinare suferite anterior de catre acesta.
Art.266 din Codul muncii nu constituie doar o repetare sau detaliere a
dispozitiilor art. 61 din acelasi act normativ, ci constituie temeiul juridic al
concedierii salariatului pentru o abatere disciplinara de o gravitate redusa, dar
din care rezulta vointa constanta a angajatului de a încalca obligatiile de
serviciu.
Desi initial, în jurisprudenta s-a decis ca instanta de judecata nu este
îndreptatita sa adopte o alta solutie, de exemplu sa înlocuiasca desfacerea
disciplinara a contractului de munca cu o sanctiune mai usoara, deoarece
stabilirea si aplicarea sanctiunilor disciplinare este atributul exclusiv al
conducerii unitatii, în prezent, aceasta opinie este una minoritara.
Aceasta deoarece într-o societate democratica, aplicarea legii, în cazul de fata
art. 266 Codul muncii, nu poate fi sustrasa controlului judecatoresc.
Mai mult decât atât, practica Curtii Europene a Drepturilor Omului este
constanta în promovarea preeminentei dreptului, considerând puterea
discretionara atribuita unui organ cu privire la drepturile individului ca fiind o
înfrângere prin lege a acelui drept. Or, în conditiile stabilirii de criterii concrete
pentru aprecierea sanctiunii disciplinare, ce se impune a fi aplicata,
împiedicarea instantei de a observa respectarea lor le lipseste de orice
valoare, constituind o încurajare a arbitrariului în procesul de decizie al
angajatorului si constituie în plus o încalcare a art.6 din Conventia Europeana
a Drepturilor Omului referitor la accesul liber la justitie.
În concluzie, instanta de judecata are aptitudinea legala de a înlocui o
sanctiune disciplinara cu una mai usoara.
(Decizia civila nr.1308/R-CM din 02 octombrie 2009)
