Potrivit art. 268 alin. (1) din C.muncii, actualmente art. 252 alin. (1) din C.muncii angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2149 din 24 mai 2012
Prin Decizia nr. 2149 din 24 mai 2012 Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă a admis recursul declarat de intimata SC L. R. SA, împotriva Sentinței civile nr. 3533 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilă, a casat Sentința civilă nr. 3533 din 12 decembrie 2011și trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova – Secția I Civilă.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de recurs a reținut că inițial Tribunalul Prahova – Secția civilă a fost investit cu o contestație împotriva unei decizii de desfacere a contractului individual de muncă al intimatei din prezenta fază procesuală.
Procedând la soluționarea cauzei instanța de fond a admis excepția tardivității emiterii deciziei, iar pe cale de consecință a admis contestația și a anulat actul emis de intimată cu toate consecințele ce decurg din acesta.
La fundamentarea soluției tribunalului a stat aprecierea că nu a fost respectat de către intimată termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (1) C.muncii , în vigoare la data emiterii actului, așa cum se reține din considerentele sentinței.
Potrivit textului de lege indicat de instanța de fond, actualmente art. 252 alin. (1) din C.muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut și tribunalul reglementarea menționată instituie două termene diferite în interiorul cărora angajatorul poate să sancționeze salariații vinovați de încălcarea disciplinei muncii și anume unul de 30 de zile calendaristice și unul de 6 luni.
în ceea ce privește primul termen, așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină și s-a decis în jurisprudență, acesta curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancțiuni disciplinare a luat cunoștință despre săvârșirea abaterii printr-o notă de constatare, referat, proces verbal având o dată certă prin înregistrarea în registrul general al unității.
Ori, față de înscrisurile dosarului de fond, în mod nelegal a apreciat tribunalul că emiterea deciziei contestate s-a făcut cu nerespectarea acestui termen.
Astfel, în ceea ce o privește pe intimata contestatoare a fost efectuată cercetare disciplinară prealabilă finalizată prin procesul verbal din data de 23.11.2010.
în urma constatărilor din cadrul cercetării prealabile a fost întocmit un referat cu propunere de desfacere a contratului de muncă datat 29.11.2010 și adresat conducerii unității.
Respectivul referat, însoțit de dosarul privind efectuarea cercetării disciplinare a fost înregistrat la societatea recurentă la data de 7.12.2012, pe adresa de înaintare persoana îndrituită să aplice sancțiunea făcând mențiune în sensul desfacerii contractului individual de muncă.
Așadar, de la această dată începe să curgă termenul de 30 de zile reglementat de dispozițiile Codului Muncii, iar nu de la data de 23.11.2010 când a fost întocmit procesul verbal de cercetare prealabilă așa cum a reținut în mod greșit instanța de fond, criticile recurentei privind aceste aspecte fiind fondate.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar considera drept moment de curgere a termenului data de 29.11.2010, data menționată pe referat și raportat la aceasta decizia de sancționare a fost emisă în termen.
într-o atare situație, întrucât prima instanță a soluționat cauza pornind de la admiterea unei excepții, fără a evoca fondul dreptului dedus judecății singura soluție care se impune este casarea cu trimitere.
Față de această situație Curtea nu a mai analizat criticile recurentei privitoare la modul de încuviințare a probatoriilor și care urmau a fi avute în vedere la rejudecare.
Instanța de recurs a mai stabilit că la rejudecare instanța va soluționa cauza prin prisma celorlalte motive invocate de contestatoare, administrând toate probele considerate pertinente, concludente și utile în vedere pronunțării unei soluții legale și temeinice.
