Legalitatea reducerii salariului cu 25%


Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează un just echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Secţia civilă, Decizia nr. 268 din 7 iunie 2011

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, înregistrată sub nr. 617/88/2011, reclamanții: C.S. ș.a., prin Sindicatul Salariaților din Administrația Publică Locală de Stat Tulcea, au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 329/2010, emisă de Consiliul Județean Tulcea, solicitând anularea acestuia și obligarea intimaților Județul Tulcea și Consiliul Județean Tulcea la plata diferenței dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010, conform dispozițiilor din 29 ianuarie 2010 și salariile plătite efectiv, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflație la data efectivă a plății.

Au precizat contestatorii că, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010, cuantumul brut al indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale a fost diminuat cu 25%, sens în care a și fost emisă Dispoziția nr. 329 din 27 iulie 2010.

Contestatorii au mai menționat că măsura diminuării cu 25% a salariului și implicit actul administrativ prin care s-a procedat la diminuarea drepturilor salariale, încalcă art. 11, 16 alin. (1), 20, 41, 44, 47 și 53 din Constituția României, ce consacră prioritatea dreptului internațional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar și art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 și 4 din Carta Socială Europeană privind Dreptul la muncă și Primul act adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

în apărare, a formulat întâmpinare intimatul Consiliul Județean Tulcea, prin care a arătat că dispoziția contestată este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) și a art. 16 din Legea nr. 118/2010.

Totodată, intimatul a precizat că, solicitarea contestatorilor de acordare a drepturilor salariale nu poate fi admisă, motivat și de faptul că sumele solicitate nu sunt cuprinse în bugetul județului Tulcea, astfel cum acesta a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Județean Tulcea nr. 8/2011 privind aprobarea bugetului propriu de venituri și cheltuieli al Județului Tulcea, pe anul 2011.

Prin sentința civilă nr. 897/16.03.2011 s-a admis contestația formulată de contestatorii: C.S. ș.a. prin Sindicatul Salariaților din Administrația Publică Locală de Stat Tulcea, în contradictoriu cu intimații Județul Tulcea și Consiliul Județean Tulcea; S-a anulat Dispoziția nr. 329 din 27 iulie 2010, emisă de Consiliul Județean Tulcea, în parte, în ceea ce îi privește pe contestatori, ca netemeinică și nelegală; Au fost obligați intimații la plata către contestatori a diferenței dintre salariile cuvenite și cele efectiv plătite acestora în perioada 01 iulie-31 decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate la data efectivă a plății.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Prin Dispoziția nr. 329 din 27 iulie 2010, intimatul Consiliul Județean Tulcea a dispus diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare (de bază) precum și a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010, demnitarilor și personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Județean Tulcea pentru perioada 1 iulie 2010-31 decembrie 2010.

Instanța reține că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor mai sus menționate din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecția proprietății.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Constituția României, „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25.06.2010 și nr. 874/25.06.2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Instanța, pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie să analizeze, așadar, mai multe aspecte; dacă, contestatorii au un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Instanța reține că C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat (Hotărârea din 24.03.2005 în Cauza Sandor c. România; publicată în M.Of. nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în Cauza Virgil Ionescu c. România, publicată în M.Of. nr. 396/2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Matache și alții c. România – cererea nr. 38113/02; Hotărârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu c. România publicată în M.Of. nr. 770/2005, Hotărârea din 15 februarie 2007 în Cauza Bock și Palade c. România-cererea nr. 21740/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian c. România-cererea nr. 30658/05 etc.)

în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cazul Mureșanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol.

Salariile contestatorilor, la care aceștia au dreptul în baza contractului individual de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la convenție.

Prima condiție a privării de proprietate este ca ingerința să fie prevăzută de lege.

Această primă condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerințe: să existe o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calități determinate de Curte în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Instanța mai reține că privarea de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii „securitate națională”, ci și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.

Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” și de „cauză de utilitate publică”.

în consecință, este îndeplinită și cea de a doua condiție a privării de proprietate.

Ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strein și alții c. România, publicată în M.Of. nr. 99/2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă contestatorii să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepționale.

Privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Legea nr. 118/2010 nu oferă contestatorilor posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Instanța reține că lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.

Instanța mai reține că, prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Este încălcată Convenția întrucât prin reducerea cu 25% situația financiară a familiilor contestatorilor este grav afectată, aceștia nemaiputând plăti ratele, întreținerea etc., contestatorii fiind astfel lipsiți de mijloace de subzistență.

împotriva sentinței civile nr. 897/16.03.2011, la data de 19.04.2011 au declarat recurs Consiliul Județean Tulcea și Județul Tulcea.

Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:

Art. 304 pct. 9 C.proc.civ. „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.”

Prin Dispoziția Președintelui Consiliului Județean Tulcea nr. 329/27.07.2010, s-a stabilit diminuarea cuantumului brut al salariului lunar de încadrare precum și a altor drepturi salariale stabilite conform prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010, demnitarilor și personalului din aparatul de specialitate al Consiliului Județean Tulcea, pentru perioada 1 iulie-31 decembrie 2010, așa cum au fost prevăzute în anexa dispoziției în speță. Această dispoziție este legală, întrucât a fost emisă în temeiul prevederilor art.1 alin. (1) și (2) și a art. 16 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Dispozițiile acestei legi au fost declarate constituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 975/2010. Astfel, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, aceste prevederi aplicându-se până la 31 decembrie 2010.

Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată, reclamanții au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 329/27.07.2010 emisă de intimată, solicitând anularea acesteia și repunerea sa în situația anterioară emiterii deciziei, în sensul revenirii sale la salariul primit anterior emiterii acesteia.

Prin dispoziția nr. 329/27.07.2010, intimata a dispus începând cu 01.07.2010, diminuarea cu 25% a salariului reclamantului conform Legii nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și ale măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Legea nr. 118/2010 a făcut obiectul controlului de constituționalitate, astfel prin deciziile nr. 872 și 874 din 25.06.2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din legea privind unele măsuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale.

în motivarea acestor decizii, Curtea Constituțională a reținut că măsura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizației) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constituție. Dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și anume :

„- să fie prevăzută de lege;

– să se impună restrângerea sa;

– restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional și anume pentru : apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

– să fie necesară într-o societate democratică;

– să fie proporțională cu situația care a determinat-o;

– să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

– să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății”.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută de legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securității naționale.

Securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componență socială și economică.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit securitatea națională.

în expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene „activitatea economică a României, rămâne slabă și contrar așteptărilor inițiale, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constituțională a reținut că amenințarea la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul a fost îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizațiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constituțională a reținut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea Constituțională a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizației/soldei) în scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar, în același cuantum și mod.

Curtea Constituțională a reținut că Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție sunt respectate. Măsura reducerii cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Existența unui control de constituționalitate nu împiedică însă instanța să verifice dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituție.

în mod eronat prima instanță a constatat că există neconcordanțe între prevederile Legii nr. 118/2010 și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituția României în art. 53, cât și documentele internaționale în materia drepturilor omului, prevăd posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecție oferită unor drepturi fundamentale în anumite situații cu respectarea unor condiții, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanța drepturilor.

Simpla lecturare a dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidență faptul că protecția pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută.

în concepția Curții Europene art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conține numai principiul dreptului de proprietate ci și alte două principii care constituie limite ale exercitării acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, de diminuare cu 25% a salariului/indemnizației/soldei, îndeplinește condițiile impuse de art. 1 Protocol nr. 1 și condițiile specifice ce rezultă din jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la muncă a fost prevăzută prin lege și a fost determinată de apărarea securității naționale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar și o componentă socială și economică.

în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă și contrar așteptărilor inițiale, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai arătat că din „misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie-20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli.

Așadar, restrângerea prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană a lăsat-o statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Restrângerea exercițiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanța dreptului constituțional protejat.

Dacă se are în vedere și procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat și mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporționată și excesivă.

în concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează un just echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reținută de instanța de fond, nu are incidență în cauză, întrucât are în vedere alte situații decât cea în speță.

într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însă Curtea Europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești pe viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care a fost prestată.

Astfel, în Cauza Lelas c. Croația (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.

în Cauza Eskelimen c. Finlanda (19.04.2007) în care reclamanții au susținut că au dreptul la o alocație suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reținut că în Convenție nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenția poate fi considerată „bun” dacă este suficient determinată și fundamentată din punctul de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în Cauza Rechko c. Ucraina (08.11.2005), Curtea a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări corespunzătoare ale legislației.

Rezultă, deci, că o astfel de ingerință nu are caracterul unei privări de proprietate, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

în Cauza Wieczarek c. Polonia (08.12.2009) sau Mellacher c. Austria (19.12.1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.

în ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. reținută de prima instanță referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri, nici aceasta nu are incidență în cauză, întrucât se referă la alte situații decât cea în speță.

în jurisprudența Curții Europene, noțiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă și definitivă a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea patrimoniul său. Situațiile de acest gen reținute de practica jurisdicțională europeană sunt: naționalizări, exproprieri, confiscări.

Ori, în prezenta cauză nu este vorba despre o preluare completă și definitivă a salariului, ci este vorba de o reducere temporară a salariului personalului bugetar cu 25%, măsură care nu aduce atingere substanței dreptului nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează un just echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.proc.civ., Curtea a admis recursul formulat și a modificat în tot sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

(Judecător Jelena Zalman)