C. muncii, art. 270 alin. (1)
Pentru a exista răspundere este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: calitatea de salariat a persoanei angajate, fapta ilicită a acesteia, prejudiciul cauzat angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului.
Angajatorul nu a dovedit existenţa culpei salariatului şi nici a legăturii de cauzalitate între faptele sale şi paguba creată de reparaţiile necesare identificate prin expertiza tehnică auto, deoarece niciuna dintre acestea, nici costul asistentei tehnice acordate in Franţa şi nici depăşirea consumului de combustibil nu pot fi imputate şoferului.
C.A. Ploieşti, s. confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 165 din 19 februarie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 4762 din 12 octombrie 2005 Judecătoria Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pe rolul căruia a fost înregistrată într-un prim ciclu procesual sub nr. 538/2006.
S-a dispus şi efectuat o expertiză contabilă la solicitarea reclamantei. Pe baza acesteia, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 270 C. muncii, prima instanţa a stabilit răspunderea patrimonială a pârâtului şi, admiţând acţiunea, a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 2747,56 Euro – reprezentând contravaloarea prejudiciului crcat societăţii reclamante, prin sentinţa civilă nr. 832 din 13 septembrie 2006.
Această hotărâre a fost casată de Curtea de Apel Ploieşti, care, prin decizia nr. 244 din 20 martie 2006, a admis recursul pârâtului H.G şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal cu îndrumarea de a se efectua o expertiză tehnică auto care să verifice dacă defecţiunile survenite la autotrenul condus de pârât pe parcursul transportului (spargerea parbrizului, ruperea butucului roţii dreapta spate) au legătură de cauzalitate cu comportamentul conducătorului auto sau au
cauze obiective şi nu implică neglijenţa şoferului. In plus, expertiza va stabili dacă defecţiunile constatate au prilejuit o pierdere necontrolată de motorină, astfel încât şoferul nu putea să prevadă cantitatea necesară de combustibil şi dacă avea card de alimentare cu motorină cu crcdit nelimitat.
Pc linia decizici de casarc, a fost cfectuată expertiza tehnică auto de către expert F.J., care a verificat aspectele ce au făcut obiectul îndrumărilor decizici instanţei de recurs. Pe baza tuturor mijloacelor de probă administrate în dosar, prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 996 din 29 octombrie 2007, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că la plecarea pârâtului în cursă, în Franţa aceasta nu i-a înmânat documentul cuprinzând ruta (traseul) ce trebuia urmat, durata aproximativă a parcurgerii distanţelor, staţiile de alimentare cu combustibil care acceptă cârdul P., aşa încât nu s-a putut stabili consumul real de carburant, fapt ce nu-i poate fi imputat conducătorului auto.
De asemenea, instanţa fondului a mai reţinut că pârâtul a ajuns cu întârziere la destinaţie datorită defecţiunilor intervenite la autotren -respectiv ruperea butucului unei roţi, spargerea parbrizului pe teritoriul sloven – care l-au obligat să se întoarcă de la graniţă şi să parcurgă un traseu ocolitor; acest fapt a generat un consum mai mare de motorină, astfel că pe o autostradă franceză a rămas fară carburant, fară posibilitatea de a alimenta de la oriec staţie prin utilizarea cârdului S.P., care nu avea credit nelimitat.
In plus, tribunalul a constatat că două dintre cele trei intervenţii tehnice efectuate în Franţa şi în România au constituit reparaţii ale autotrenului, cea din Slovenia – constând în înlocuirea parbrizului spart – neputându-i fi imputabilă pârâtului, cum nici contravaloarea asistenţei tehnice pentru tractarea autotrenului rămas fară combustibil sau ruperea butucului roţii drepte nu-i pot fi imputate, aşa cum rezultă din expertiza auto J.F.
Drept consccinţă, constatând lipsa dovezilor ce trebuiau făcute de reclamantă pentru a proba culpa pârâtului şi celelalte condiţii necesare antrenării răspunderii patrimoniale, acţiunea în pretenţii a fost respinsă, cu consecinţa obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată însumând 900 lei.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs angajatorul.
Curtea, verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor aduse de recurentă, în raport de actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente în cauză, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ. constată nefondată calea de atac exercitată, pentru considerentele care succed:
Situaţia de fapt constând în existenţa unei pagube materiale în patrimoniul angajatorului, produse ca urmare a cursei efectuate în
Franţa, de pârâtul-intimat cu autotractorul cu remorcă aparţinând socictăţii recurcntc, nu a fost tăgăduită, fiind necontestată împrejurarea că pe parcursul transportului, autovehiculul a suferit unele defecţiuni şi a suportat unele reparaţii, în disputa juridică a părţilor aflându-se culpa pârâtului, invocată de recurenta-reclamantă drept temei al acţiunii sale, pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a salariatului.
In mod legal şi temeinic, justificat de mijloacele de probă administrate în cauză, prima instanţă a reţinut că cele trei intervenţii tehnice efectuate la autovehicul nu se află în legătură de cauzalitate cu faptele pârâtului şi nu-i pot fi imputate.
Astfel, expertiza auto efectuată în cauză a concluzionat că reparaţia auto din Slovenia a constat în înlocuirea parbrizului care s-a spart în timpul circulaţiei; reparaţia făcută la B la semiremorcă (înlocuirea componentelor butucului de la S. dreaptă) s-a datorat uzurii normale şi efectuării necorespunzătoare a lucrărilor de întreţinere periodică, iar rămânerea fară combustibil pe o autostradă din Franţa şi care a necesitat cheltuieli cu tractarea autotractorului, a fost cauzată de imposibilitatea alimentării de la orice staţie cu cârdul S.P., care nu este acceptat de unele staţii de alimentare cu carburanţi.
Potrivit art. 270 alin. (1) C. muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor.
Aşadar pentru a exista răspundere este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: calitatea de salariat a persoanei angajate, fapta ilicită a acesteia, prejudiciul cauzat angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia salariatului.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit existenţa culpei intimatului-pârât şi nici a legăturii de cauzalitate între faptele sale şi paguba creată de reparaţiile necesare identificate prin expertiza tehnică auto, deoarece niciuna dintre acestea, nici costul asistenţei tehnice acordate in Franţa şi nici depăşirea consumului de combustibil nu pot fi imputate şoferului.
Recurenta a criticat sentinţa sub acest aspect, fiind evident că între mijloacele de probă aflate în dosar – inclusiv cele administrate în primul ciclu procesual-nu se regăseşte nicio dovadă din care să rezulte contrariul, deşi sarcina probei revenea reclamantei-recurente; motivele de recurs vizează pretinsa depăşire a limitelor judecăţii, în raport de îndrumările deciziei de casare, nerespectarea dispoziţiilor procedurale
privind modul de administrare a dovezilor şi reţinerea unor argumente străine de natura pricinii.
Criticilc nu se justifică. Curtea constată că instanţa de fond a proccdat la o nouă judecată a cauzei în limitele învestirii sale şi prin respectarea dispoziţiilor din decizia de casare, fară a extinde în vreun fel obiectul verificărilor.
In acest scop, s-a dispus şi efectuat expertiza recomandată prin decizia instanţei de rejudecare, care a verificat susţinerile reclamantei din acţiune şi apărările pârâtului, prin raportare la documentele aflate la sediul societăţii.
Ambele părţi au fost încunoştinţate de efectuarea expertizei, reclamanta punând la dispoziţia expertului documentele necesare lucrării.
Respingerea ca neîntemeiată a cererii de refacere a expertizei cu convocarea părţilor este justificată de prima instanţă în mod corect, fiindcă expertul nu avea obligaţia convocării părţilor cu scrisori recomandate cu confirmare de primire decât atunci când este necesară o cercetare la faţa locului şi care nu se impunea în cauză.
Susţinerea recurentei că intimatul-pârât era obligat să se informeze prin Internet despre ruta cea mai avantajoasă pentru a ajunge la destinaţie şi aceea de a-şi cumpăra cartcle telefonice pentru a comunica cu societatea angajatoare, reprezintă o modalitate de a încerca suplinirea obligaţiei sale de a înmâna conducătorului, la plcearca într-o cursă externă a documentelor necesare pentru un transport de mărfuri dus-întors înafara graniţelor naţionale: ruta şi localităţile de pc traseu, durata aproximativă şi distanţele de parcurs, punctele şi modalităţile de comunicare cu angajatorul, staţiile de alimentare de pe traseul stabilit care acceptă plata cu cârdul S.P.
Cum în mod justificat prima instanţă a constatat că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale pe de o parte şi nu a administrat probe care să confirme culpa pârâtului şi legătura de cauzalitate între faptele pretins ilicite ale acestuia şi paguba materială, pe de alta, soluţia de respingere a acţiunii în răspundere patrimonială este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută în totalitate.
