C. muncii, art. 270
împrejurarea că administratorul societăţii cu care salariatul -şef serviciu comercial al unităţii reclamante – a stabilit raporturi contractuale a emis file CEC fără acoperire, iar angajatorul nu a recuperat contravaloarea mărfurilor livrate acestei societăţi, nu poate constitui un argument suficient pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului pârât, câtă vreme nu s-a dovedit culpa sa în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
C.A. Ploieşti, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 27 din 16 ianuarie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 921 din 9 octombrie 2007, Tribunalul Dâm-boviţa a respins cererea reclamantei. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 270 C. muncii, salariatul este ţinut să răspundă patrimonial în măsura în care încalcă atribuţiile de serviciu prevăzute în contractul individual de muncă şi în fişa postului, iar reclamanta nu a precizat în concret ce atribuţii de serviciu au fost încălcate, imputându-se reclamantului lipsă de prudenţă şi de abilitate.
S-a mai reţinut că încă din data de 31 martie 2006, pârâtul, având funcţia de şef serviciu comercial al societăţii reclamante până la data de 29 noiembrie 2006, a semnalat anumite deficienţe în ceea ce priveşte aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor, solicitând pentru acest motiv încetarea raporturilor de muncă, cerere ce i-a fost respinsă de conducerea socictăţii, iar ulterior, prin adresa nr. 1116 din 7 iunie 2006,
compartimentul comercial a fost înştiinţat despre faptul că trebuie să realizeze un minim lunar din vânzări către terţi, în caz contrar diminuându-se proporţional salarizarea.
A mai arătat prima instanţă că pârâtul, încercând să îndeplinească această sarcină de serviciu, a efectuat livrări de mare valoare la intervale scurte, către acelaşi beneficiar, respectând însă metodologia de lucru, la care s-a făcut trimitere, existând aprobarea conducerii comerciale a societăţii, fiind evident că se cunoştea modalitatea de lucru şi faptul că se acordau termene de plată de 30 zile, fară a exista vreo condiţionare ca livrările succesive către acelaşi client să fie efectuate doar în măsura încasării contravalorii mărfurilor.
S-a reţinut, totodată, că pe perioada de livrare a mărfurilor nu a existat vreo filă cec refuzată la decontare pentru a determina oprirea livrărilor şi nici alte informaţii despre insolvabilitatea beneficiarului pentru a trezi suspiciuni pârâtului şi a opri livrările, iar conform actului adiţional la contractul individual de muncă, pentru livrările mai mari de 100.000.000 lei pe clicnt nu se puteau face livrări de mărfuri fară aprobarea conducerii dacă nu erau asigurate instrumentele de plată, situaţie care nu se regăseşte în cauză întrucât pentru mărfurile livrate au fost emise file ccc, astfel că nu se poate vorbi despre încălcarea vreunei atribuţii de serviciu sau a dispoziţiilor conducerii societăţii, chiar şi prin rezoluţia dată în dosarul nr. 4476/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte dispunându-se neîncepcrea urmăririi penale formulată de reclamantă împotriva pârâtului.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar nu a reieşit că aceasta a făcut vreun demers pentru recuperarea pagubei de la bencficiar, în condiţiile în carc paguba se putea recupera, în ipoteza răspunderii patrimoniale a salariatului, doar dacă erau epuizate toate posibilităţile de recuperare de la debitor.
Aşa fiind, instanţa a concluzionat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale prevăzute de art. 270 C. muncii, respingând în consecinţă cererea reclamantei.
împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Este neîntemeiată critica recurentei prin care se susţine că prima instanţă ar fi reţinut culpa pârâtului pentru ultima livrare şi ca atare, ar
fi trebuit angajată răspunderea patrimonială a acestuia cel puţin pentru un prejudiciu egal cu valoarea ultimei livrări. Astfel, contrar susţinerilor recurentei, din considerentele sentinţei atacate nu rezultă că instanţa ar fi reţinut că pârâtul este în culpă referitor la ultima livrare făcută către E.D. SRL.
Prima instanţă a reţinut că pârâtul a respectat metodologia de lucru în privinţa livrărilor efectuate, iar susţinerea reclamantei potrivit căreia aprobarea directorului comercial s-ar fi referit doar la aprovizionare nu a fost primită în lipsa unei rezoluţii în acest sens pe cererile înaintate de pârât, folosindu-se ca argument chiar rezoluţia directorului de pe referatul privind ultima livrare, la care face trimitere recurenta, acesta impunând condiţia de a se fi decontat deja prima filă de cec a beneficiarului E.D. SRL.
Aceasta nu înseamnă, însă, că s-ar fi reţinut chiar de către instanţa de fond culpa pârâtului pentru ultima livrare, câtă vreme, aşa cum rezultă din probatoriile administrate, prima filă CEC emisă de E.D. SRL, în valoare de 3962,77 lei, cu termen scadent la 29 iunie 2006, fusese deja încasată, iar în privinţa următoarei file cec, emisă de aceeaşi societate beneficiară, aceasta nu putea fi deja decontată la momentul ultimei livrări, de vreme ce nu se împlinise încă termenul de scadenţă fixat.
In raport de rezoluţiile directorului comercial al societăţii recurente aflate pe referatele înaintate acestuia de intimatul-pârât şi conţinutul acestor referate, în care s-a indicat expres şi cui se va vinde marfa pentru care se făcuse aprovizionarea, modalitatea de plată – cu filă cec şi termenul scadent fixat, nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia aprobările s-ar fi dat numai pentru aprovizionare şi nu şi pentru desfacere, nefacându-se nici o menţiune în acest sens pe rezoluţiile de pe referatele respective, care au fost aprobate, cu excepţia ultimei livrări unde s-a pus condiţia mai sus-arătată.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, reclamanta nu a precizat în concret ce atribuţii de serviciu au fost încălcate de pârât, facându-se referire în cuprinsul acţiunii la lipsa de prudenţă şi de abilitate a acestuia.
Potrivit fişei postului, pârâtul era şeful serviciului comercial al societăţii reclamante, stabilind raporturi comerciale cu alte societăţi în vederea derulării activităţii comerciale a reclamantei, având ca atribuţii, printre altele, elaborarea, defalcarea şi realizarea programului de desfacere şi implicit, a celorlalţi indicatori economico-financiari pe fiecare lună şi pe fiecare unitate, luarea tuturor măsurilor de prevenire
a formării stocurilor cu mişcare lentă sau fară mişcare şi de lichidare a unor astfel de stocuri.
In cursul anului 2006, respectiv la 31 martie 2006, intimatul-pârât a solicitat încetarea contractului de muncă invocând lipsa unei strategii clare privind aprovizionarea şi desfacerea măsurilor şi semnalând unele deficienţe, conform cererii depuse de acesta, cerere care nu i-a fost aprobată, continuând raporturile de muncă cu societatea.
Prin adresa societăţii recurente, având numărul 1163 din 7 iunie 2006, către compartimentul comercial, intimatul-pârât a fost înştiinţat că începând cu luna iunie 2006 există obligaţia de a realiza venituri facturate terţilor într-un anumit cuantum, în caz contrar salarizarea facându-se proporţional cu realizarea veniturilor.
Acesta a fost contextul în care intimatul-pârât, şeful serviciului comercial, pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, a efectuat, într-adevăr, livrări de valori mari către E. D. SRL, la intervale scurte de timp, respectând însă metodologia de lucru şi neexistând un plafon valoric peste care nu se putea livra marfa cătrc acelaşi beneficiar.
Trebuie precizat că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, anterior efectuării primei operaţiuni cu socictatca sus-menţionată, în cursul lunii iunie 2006, marfa pentru care s-a emis prima filă ccc, completată personal de administratorul societăţii beneficiare – Ş.N. -a fost facturată şi livrată numai după ce s-au făcut verificări la Banca T. că firma arc bani în cont şi nu sunt probleme cu decontarea.
De asemenea, din declaraţia intimatului-pârât depusă în copie la dosarul de fond, rezultă că şi după efectuarea primei tranzacţii s-a luat legătura şi cu reprezentantul unei alte firme care avusese anterior relaţii comerciale cu E.D. SRL, obţinându-se relaţii favorabile, marfa fiind achitată tot cu filă cec.
In cuprinsul aceleiaşi declaraţii, intimatul-pârât a mai arătat că la fiecare livrare factura s-a întocmit în prezenţa delegatului firmei E.D. SRL – Ş.N., care, în funcţie de valoare, a completat filele cec cu sumele respective şi cu termenele de decontare, detaşându-se din carnetul de cecuri, urmărindu-se de către intimat seriile filelor cec emise, din care a reieşit că provin din trei carnete diferite, de unde s-a concluzionat că societatea respectivă are afaceri şi cu alte societăţi.
Recurenta face trimitere în cuprinsul recursului la anumite atribuţii ale intimatului prevăzute într-o fişă a postului ce vizează postul de merceolog, însă acesta a fost şeful serviciului comercial, iar fişa pentru acest post, depusă în copic la dosar, este cea înregistrată sub nr. 621 din 7 martie 2003, precum şi cea înregistrată sub nr. 102 din
18 ianuarie 2006, neputându-se reţine încălcarea vreunei atribuţii dintre cele expres prevăzute de acestea.
De asemenea, se vorbeşte despre o fişă a postului intimatului, actualizată la 7 martie 2007, moment la care raporturile de muncă ale intimatului-pârât cu societatea deja încetaseră, conform deciziei emisă de recurenta-reclamantă depusă în copie la dosarul de fond. Atribuţiile menţionate de recurentă ca fiind în fişa actualizată se regăsesc în fişa postului înregistrată sub nr. 102 din 18 ianuarie 2006, însă împrejurarea că administratorul E.D. SRL a emis file cec fară acoperire, iar recurenta nu a recuperat contravaloarea mărfurilor livrate acestei societăţi, nu poate constitui un argument suficient pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului.
Mai mult, prin rezoluţia din data de 26 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, dată în dosarul nr. 4476/P/2006, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul pârât, reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, neputându-se stabili că făptuitorul a încălcat vreuna din obligaţiile de serviciu prevăzute în fişa postului de şef serviciu comercial. Plângerea penală depusă privea săvârşirea de către intima-tul-pârât a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), constând în aceea că în calitate de şef serviciu comercial al socictăţii, încălcându-şi atribuţiile de serviciu, în perioada iunie-iulie 2006, a livrat către E.D. SRL mărfuri în valoare de 195.320,67 lei pentru plata cărora societatea respectivă a emis file cec, ce au fost refuzate la plată din lipsă totală de disponibil, cauzând astfel un prejudiciu societăţii constând în suma respectivă.
Nici poziţia intimatului-pârât avută de acesta faţă de socictatea angajatoare, anterior promovării prezentei acţiuni, în legătură cu suma în discuţie, la care recurenta se referă, nu putea justifica, prin ea însăşi, admiterea acţiunii, fiind necesar a se face dovada întrunirii în cauză a cerinţelor pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului, conform dispoziţiilor art. 270 C. muncii.
De altfel, intimatul-pârât a refuzat solicitarea venită din partea societăţii, de a semna un angajament de plată, iar punctul de vedere al acestuia privitor la semnarea acestui angajament rezultă şi din nota din data de 6 octombrie 2006 adresată societăţii, depusă în copie la dosar, în recurs.
Instanţa de fond a încuviinţat la termenul din 29 iunie 2007, la solicitarea ambelor părţi, probe cu înscrisuri şi interogatorii, carc au fost administrate în cauză, iar la termenul din 21 septembrie 2007
pricina a fost amânată pentru termenul din 5 octombrie 2007 numai pentru a da posibilitatea apărătorului pârâtului de a lua cunoştinţă de înscrisurile ce fuseseră depuse la dosar la acel termen chiar de reclamantă, prin apărător.
Recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a depune la dosarul cauzei, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de fond, orice alte înscrisuri pe care le aprecia pertinente şi concludente cauzei, inclusiv în ceea ce priveşte demersurile acesteia pentru recuperarea creanţei de la E.D. SRL, probatoriile fiind încuviinţate de instanţă încă din data de 29 iunie 2007, litigiile de muncă soluţionându-se în regim de urgenţă, astfel încât în mod corect instanţa a apreciat cauza în stare de judecată la termenul din 5 octombrie 2007.
Este adevărat că recurenta a depus la dosarul cauzei, în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., o serie de înscrisuri noi, în copie, la care a făcut trimitere în motivarea recursului, privind demersurile făcute de aceasta pentru recuperarea prejudiciului, de la societatea E.D. SRL, beneficiara mărfurilor livrate de recurentă şi neachitate şi de la administratorul acesteia, numitul Ş.N.
Astfel, printre altele, în dosarul penal nr. 7965/2006 al Tribunalului Dâmboviţa, în care figurează ca inculpat Ş.N., administratorul societăţii sus-menţionate, societatea recurentă s-a constituit parte civilă pentru suma de 195.320,67 lei reprezentând contravaloarea unui număr de 10 cec-uri emise ca instrumente de plată, pentru acoperirea cărora nu a existat disponibil bănesc. Dosarul penal este însă şi în pre-
zent în curs de soluţionare, aflându-se pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind pronunţată aşadar o soluţie definitivă, inclusiv pe latura civilă.
De asemenea, recurenta a făcut şi demersuri pentru declanşarea procedurii prevăzută de legea insolvenţei împotriva debitoarei E.D. SRL, iar prin sentinţa nr. 97 din 3 iulie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia comercială şi de administrativ, s-a admis cererea de intrare în faliment a societăţii debitoare, dispunându-se dizolvarea acesteia, procedura nefiind încă finalizată.
înscrisurile noi depuse în copie la dosar, în recurs, de către recurentă nu pot justifica însă admiterea recursului în sensul celor solicitate de aceasta, în condiţiile în care, în raport de considerentele mai sus-arătate şi având în vedere probatoriile administrate, nu se poate reţine culpa pârâtului în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, care să atragă răspunderea patrimonială a acestuia, astfel încât soluţia primei instanţe, prin care a fost respinsă cererea reclamantei, apare ca fiind corectă.
