Atribuţii de gestionare constând în manipularea produselor care fac obiectul verificării gestiunii. Dovada prejudiciului
C. muncii, art. 270, art. 271 Legea nr. 22/1969, art. 28
în cazul lipsei în gestiune, actul de constatare creează o prezumţie de culpă împotriva gestionarului şi o prezumţie simplă de raport cauzal, ambele putând fi înlăturate prin proba contrară. Salariatul trebuie să fie gestionar potrivit art. 28 din Legea nr. 22/1969, în sensul că trebuie să îndeplinească acte specifice gestiunii, conform atribuţiilor asumate prin contract de muncă.
C.A. Galaţi, s. confl. mun. şi asig. soc., decizia nr. 731/R din 29 octombrie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 30 iunie 2008 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de angajator. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că potrivit contractelor individuale de muncă, pârâţii sunt salariaţi la T.U., fiind încadraţi în funcţiile de silozar, laborant, operator, paznic, şef rampă, rujar, lucrător gestionar. S-a mai reţinut de instanţa de fond că prin Actul de gestionare nr. 91 din 2 august 2005, în recolta anului 2004, la produsul floarea-soarelui s-a produs o lipsă de 49.939 kg, prezentând diferenţă între cantităţile înregistrate la intrare şi ieşire, valoarea pagubei fiind stabilită prin actul de constatare din 9 august 2005.
Pentru ca răspunderea patrimonială a salariatului să fie angajată în condiţiile legii, trebuie să existe o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în legătură cu prestată în baza obligaţiilor înscrise în contractul individual de muncă şi dispoziţiile legale aplicabile în domeniul de activitate în care se prestează munca, să existe un prejudiciu real şi un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a mai reţinut instanţa de fond.
Prejudiciul trebuie să fie material, actual, efectiv, cert şi că un
prejudiciu scriptic nu este cert, a mai reţinut instanţa de fond. In cazul lipsei în gestiune, actul de constatare creează o prezumţie de culpă împotriva gestionarului şi a prezumţiei simple de raport cauzal, ambele putând fi înlăturate prin proba contrară, iar salariatul trebuie să fie gestionar în sensul art. 28 din Legea nr. 22/1969, în sensul că trebuie să îndeplinească acte specifice gestiunii, conform atribuţiilor asumate prin contractul de muncă, a mai arătat instanţa de fond.
In cazul de faţă din probele administrate, instanţa de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 22/1969 şi de art. 270-275 C. muncii pentru obligarea pârâţilor la acoperirea prejudiciului. Astfel, a reţinut instanţa de fond, lipsa nu este dovedită cu acte specifice de gestiune, întocmite la o inventariere în condiţiile legii.
Singurul act privind prejudiciul este Actul de justificare a gestiunii nr. 9 din 2 august 2005, în care se consemnează că, în recolta de floarea soarelui a anului 2004 s-a produs o lipsă de 49.939 kg, reprezentând diferenţă între cantităţile înregistrate la intrare şi ieşire, fară alte înscrisuri din care să rezulte realitatea datelor, el nedovedind un prejudiciu material, actual, efectiv, cert şi direct, ci unul scriptic. S-a mai reţinut de instanţa de fond că raportul de expertiză stabileşte faptul că nu este măsurată legal cantitatea semnalată.
S-a mai reţinut de instanţa de fond că pârâţii, potrivit atribuţiilor asumate prin contractul de muncă, nu sunt gestionari sau salariaţi care au obligaţia de a îndeplini acte specifice gestiunii. Astfel, s-a reţinut de instanţa de fond, actul de consimţământ nr. 194 din 1 iunie 2004 prin care salariaţii au consimţit să gestioneze în colectiv produsele de vară-toamnă din recolta anului 2004 nu poate fi calificat ca o modificare implicită a contractelor individuale de muncă, având în vedere că majoritatea semnatarilor sunt angajaţi în funcţii de silozar, laborant, operator, paznic, şef rampă, rujar, cu excepţia unui singur lucrător gestionar, funcţii care nu implică atribuţii de gestiune, iar angajamentul privitor la acoperirea eventualelor pagube a fost asumat doar în cazul în care va exista vina lor.
Or, în lipsa calităţii de gestionar şi a actului de constatare a prejudiciului, întocmit în condiţiile legii, nu operează nici prezumţia de culpă şi nici de raport cauzal între fapta ilicită şi prejudiciu.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, considerând-o nelegală şi netemeinică.
Analizând hotărârea instanţei de fond în raport de probele administrate în cauză, de dispoziţiile legale incidente, de critici le formulate de recurenta reclamantă, cât şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, astfel că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente:
Nu poate fi primită susţinerea instanţei de fond că actele depuse de recurenta – reclamantă nu ar dovedi existenţa unui prejudiciu material, actual, efectiv, cert şi direct şi că ar fi doar un prejudiciu scriptic. Din actcle dosarului rezultă că prejudiciul este stabilit prin două acte: actul de justificare a gestiunii nr. 9 din 2 august 2005 şi Nota de constatare nr. 2931 din 9 august 2005. Or, acestea sunt acte de verificare a gestiunii, ele fiind întocmite pe baza actelor primare de gestiune: de intrare în gestiune şi ieşire din gestiune, la produsul floarea soarelui recolta 2004. Aceste acte sunt specifice sistemului de gestiune care priveşte sfera de activitate a recurentei – reclamante.
Dacă instanţa de fond avea dubii cu privire la caracterul acestor acte de gestiune putea manifesta rol activ şi solicita recurentei actele normative care reglementează modul de gestionare a produselor din sfera ei de activitate.
In situaţia în care instanţa de fond avea dubii cu privire la întinderea prejudiciului: modul de stabilire a acestuia, modul de acordare a unor scăzăminte – perisabilitate putea avea rol activ şi dispune efec
tuarea unei expertize contabile care să verifice şi să stabilească dacă prejudiciul menţionat de recurenta – reclamantă este corect.
Or, expertiza metrologică efectuată în cauză, respectiv verificarea instrumentelor de măsurat umiditatea, corpurile străine, cantitatea produsului intrat – ieşit, etc. nu este în măsură să precizeze dacă lipsa în gestiune este reală sau nu.
In ceea ce priveşte calitatea de gestionar a pârâţilor, instanţa de fond trebuia, de asemenea, să manifeste rol activ şi să solicite recurentei -reclamante reglementările date în baza Legii nr. 22/1969 prin care se stabileşte dacă pârâţii au sau nu calitate de gestionar, întrucât, potrivit fişei postului fiecărei funcţii, aceştia manipulează produsele care fac obiectul verificării gestiunii, având deci atribuţii în gestionare în
sensul Legii nr. 22/1969. In lipsa acestor probe, instanţa este în imposibilitate să se pronunţe asupra fondului cauzei.
Cum administrarea acestor probe nu poate fi făcută în recurs, se impune casarea cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă – Tribunalul Brăila.
