LIPSA PREAVIZULUI.NULITATEA DECIZIEI DE DESFACERE A CONTRACTULUI DE MUNCĂ
Lipsa de diligenţă a angajatului de a aduce la cunoştinţa angajatorului starea de incapacitate de muncă intervenită în perioada preavizului, nu atrage lipsa preavizului cu consecinţa nulităţii deciziei de desfacere a contractului de muncă, cât timp unitatea nu solicită acest lucru.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 261/2005 a Tribunalului Braşov a fost respinsă contestaţia împotriva deciziei de concediere nr. 1/4.07.2005 emisă de intimată pentru următoarele considerente:
Contestatoarea a fost angajata intimatei SC, în baza unui contract individual de muncă, pe durată nedeterminată în funcţia de psiholog, până la data de 25.07.2005 când raporturile juridice de muncă au încetat în temeiul prevederilor art. 65 din Codul Muncii.
In acest sens intimata a emis decizia de concediere nr. 1 din 4.07.2005 în preambulul căreia se menţionează dificultăţile economice cu care se confruntă societatea, fiind necesară reorganizarea activităţii prin desfiinţarea postului ocupat de contestatoare.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă faptul că intimata reprezentată legal prin asociat unic şi administartor, avea în statul de funcţiuni la data de 1.06.2005, două posturi, unul de psiholog iar celălalt de contabil. Cum din analiza evoluţiei precare a activităţii economice întâmpinate de intimată s-a impus desfiinţarea posturilor existente, măsura desfiinţării postului de psiholog deţinut de contestatoare prin emiterea deciziei de concediere în temeiul art. 65 din Codul Muncii, este legală şi temeinică ( postul de desfiinţându-se prin depunerea demisiei de către salariata respectivă).
Desfiinţarea postului ocupat de contestatoare a fost efectivă, postul fiind suprimat din structura intimatei astfel cum rezultă din organigrama depusă la dosar şi a avut o cauză reală şi serioasă impusă de dificultăţile economice conform Raportului de gestiune şi Contului de profit şi pierderi.
In plus decizia contestată îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 74 Codul Muncii.
Cât priveşte cererea contestatoarei prin precizarea de acţiune de repunere în situaţia anterioară angajării la intimată, respectiv, aceea de şomer, instanţa reţine că aceasta este inadmisibilă, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulităţii contractului individual de muncă, conform art. 57 coroborat cu art. 283 lit. d Codul Muncii, situaţie ce îi conferea, în cazul nerespectării condiţiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a acestuia, dreptul de a fi repusă în situaţia anterioară angajării la intimată, respectiv, de a beneficia de indemnizaţia de şomaj acordată de AJOFM, potrivit prevederilor art. 34 alin. 1 lit. d din Legea 76/2002.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatoarea, iar prin motivele de recurs se arată că în fapt, concedierea acesteia a fost nelegală deoarece nu a beneficiat de perioada de preaviz minim de 15 zile lucrătoare conform art. 73 alin. 1 Codul Muncii, iar în plus, în pretinsa perioadă de preaviz contractul de muncă este suspendat de drept conform art. 50 lit. b, recurenta fiind în concediu pentru incapacitate temporară de muncă. În concluzie se solicită anularea deciziei de concediere şi obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, 30% din cuantumul indemnizaţiei de şomaj de care ar fi beneficiat recurenta până în luna noiembrie 2005 conform art. 72 din legea 76/2002 şi drepturile salariale oferite de stat pe perioada de un an.
Recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel cum recunoaşte recurenta prin chiar motivele de recurs, în data de 4.07.2005 i-a fost prezentat preavizul angajatorului însă aceasta a refuzat să-l semneze datorită neînţelegerilor dintre părţi.
Din decizia de concediere rezultă că s-a dispus desfacerea contractului de muncă începând cu data de 23.07.2005, dată la care au expirat cele 15 zile de preaviz impuse de art. 73 Codul Muncii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia termenul de preaviz a fost suspendat pe perioada cât recurenta a fost în concediu medical, curtea reţine că acesta nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că a adus la cunoştinţa angajatorului faptul că se află în concediu medical.
În lipsa încunoştiinţării angajatorului despre existenţa unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă recurenta nu se poate preleva de prevederile art. 73 alin. 3 Codul Muncii întrucât practic îşi invocă propria culpă.
Faţă de aceste considerente curtea reţine că în mod legal prima instanţă a respins contestaţia formulată de contestatoare, decizia de concediere analizată îndeplinind condiţiile de fond şi formă impuse de lege astfel încât în baza art. 312 Cod procedură civilă recursul contestatoarei va fi respins.
