– Constituţie: art. 146 lit. e)
Sesizarea , pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare al acestuia, nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă”.
(Decizia nr. 2207/R din 27 octombrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 251 din data de 25 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului .
Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă ca fiind întemeiată acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Bistriţa-Năsăud să calculeze şi să plătească reclamanţilor sumele de bani ce reprezintă sporul de confidenţialitate în procent de 15% lunar, calculat la indemnizaţia brută lunară pe perioadele indicate – la zi, precum şi pentru viitor pentru toţi reclamanţii, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Bistriţa-Năsăud să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să aloce fondurile băneşti necesare pentru plata drepturilor băneşti solicitate de reclamanţi.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reţine următoarele:
în ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti se apreciază referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. că prima instanţă în temeiul art. 27 alin. 1 din O G. nr. 137/2000 instanţele judecătoreşti nu a adăugat la lege, nu a legiferat şi nu şi-a depăşit atribuţiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 C. civ. interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 1 alin. 2 şi art. 295 alin. 1 din Codul muncii, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr. 12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale invocate de recurent), conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie.
Mai mult, art. 6 par. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanţa română trebuind să aibă jurisdicţie deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei.
Referitor la incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838 din
27.05.2009 se constată că în considerentele acestei decizii se reţine că „sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă”.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, prin decizia nr. XLVI din 2008 pronunţată în dosarul nr. 27/2008 de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraţilor şi a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
în consecinţă, întrucât Decizia nr. XLVI din 15.12.2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838 din
27.05.2009 această din urmă decizie nu poate produce nici un efect cu privire la decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionată anterior.
Drept urmare, se apreciază că tribunalul nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti nici prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. pr. civ. fiind astfel neîntemeiat.
Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 teza a ll-a C. pr. civ.
Referitor la criticile formulate în ceea ce priveşte acordarea sporului de confidenţialitate pentru viitor, se reţine că în mod evident acordarea acestor drepturi se va realiza numai în măsura în care se vor menţine raporturile de muncă între reclamanţi şi pârâţi şi nu se vor modifica reglementările legale în materie.
Drept urmare, se apreciază că tribunalul a interpretat dispoziţiile legale incidente în cauză conform interpretării date de instanţa supremă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nefiind întemeiat.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 312 alin. 1 C. pr. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză. (Judecător Laura Dima)
