(700 ron+ Bonuri de masa=total 2.500 ron); acordarea bonurilor de masa aferente perioadei ianuarie-august, efectuarea mentiunilor in cartea de de la data angajarii 07.07.2008 respectiv
01.08.2009, pana la data de 17 august inclusiv; acordarea de daune morale in valoare de 10.000 lei ca urmare a impactului avut asupra
sanatatii sale dat fiind ca nu a avut posibilitatea luarii la timp a masurilor de
diagnosticare corecta si tratarea cancerului cu care a fost depistata.
În motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca este studenta din Republica Moldova la Universitatea „Stefan cel Mare”din Suceava – Facultatea de Litere si Stiinte ale Comunicarii.
A mai aratat ca, tatal ei este decedat, iar mama având o situatie financiara precara a fost nevoita sa-si caute de lucru pentru a putea face fata cheltuielilor, pentru a putea continua studiile. Astfel a fost angajata de catre S. C. C. la S.C. … S.R.L. prin intermediul colegei sale de facultate B. I. S., director general al firmei.
A mai precizat ca, a prestat munca în conditii de disciplina si responsabilitate, crezând ca angajatorul va manifesta seriozitate in plata salariilor precum si a celorlalte drepturi specifice unui angajat.
Întrucât pe luna iunie,iulie si august 2009(doar 17 zile) nu i-au fost achitate drepturile salariale, a fost nevoita sa paraseasca firma. Desi a insistat de nenumarate ori sa-i achite banii si prin intermediul I.T.M, acestia (patronii firmei) au amânat, apoi au înjurat-o, motiv pentru care a recurs la calea judecatii.
Lipsa banilor a adus-o în niste situatii umilitoare fiind nevoita sa împrumute de la colegii sai studenti pentru cele mai elementare lucruri necesare unei studente: pixuri, bani pentru copiat cursuri, hârtii de scris, hrana si medicamente etc.
Actiunea nu a fost motivata în drept.
În dovedirea actiunii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri si a solicitat încuviintarea probei cu declaratiile martorilor C. G. si P. A..
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea actiunii ca nefondata aratând în acest sens ca între reclamanta si societatea pârâta nu au existat niciodata raporturi de munca.
A mai precizat pârâta ca reclamantei nu i-au fost achitate niciodata drepturi banesti întrucât nu a fost angajata ci ea doar îl ajuta pe directorul societatii, S. I. iar aceasta o ajuta financiar, cele doua fiind si colege de facultate.
Pârâta a mai precizat ca reclamanta nu putea fi angajata cu contract de munca întrucât nu avea permis de munca desi este real ca relatia de într-ajutorare dintre directorul societatii si pârâta urma sa se concretizeze sub forma unui contract de munca daca reclamanta ar fi avut competenta necesara ocuparii unui post în organigrama firmei.
În dovedirea sustinerilor sale pârâta a depus la dosar înscrisuri si a solicitat încuviintarea probei cu declaratiile martorilor N.M. si G. E..
Instanta a încuviintat si administrat în cauza pentru ambele parti proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei si cu declaratiile martorilor astfel cum au fost solicitate.
Examinând actele si lucrarile dosarului, tribunalul constata urmatoarele:
Potrivit art.10 din codul muncii contractul individual de munca este contractul în temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, în schimbul unei remuneratii denumite salariu.
De asemenea, potrivit art.16 din actul normativ precizat anterior, contractul individual de munca se încheie în baza consimtamântului partilor, în forma scrisa, în limba româna. Obligatia de încheiere a contractului individual de munca în forma scrisa revine angajatorului. Angajatorul persoana juridica, persoana fizica autorizata sa desfasoare o activitate independenta, precum si asociatia familiala au obligatia de a încheia, în forma scrisa, contractul individual de munca anterior începerii raporturilor de munca. În situatia în care contractul individual de munca nu a fost încheiat în forma scrisa, se prezuma ca a fost încheiat pe o durata nedeterminata, iar partile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestatiilor efectuate prin orice alt mijloc de proba. Munca prestata în temeiul unui contract individual de munca îi confera salariatului vechime în munca.
Conform dispozitiilor art.40 alin.2 lit.c) din codul muncii angajatorul are obligatia sa acorde salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca.
Pe de alta parte, potrivit dispozitiilor art.57 din codul muncii Nerespectarea oricareia dintre conditiile legale necesare pentru încheierea valabila a contractului individual de munca atrage nulitatea acestuia. Constatarea nulitatii contractului individual de munca produce efecte pentru viitor. Nulitatea contractului individual de munca poate fi acoperita prin îndeplinirea ulterioara a conditiilor impuse de lege.(…) Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de munca nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzator modului de îndeplinire a atributiilor de serviciu.
În cauza de fata, tribunalul retine ca întrucât reclamanta este cetatean strain, în întelesul dispozitiilor O.U.G. nr.56/2007 privind încadrarea în munca si detasarea strainilor pe teritoriul României, cu modificarile ulterioare, pentru angajarea sa în munca în mod legal era necesara obtinerea unei autorizatii de munca.
Prin urmare, întrucât nu s-a facut dovada obtinerii unei astfel de autorizatii, tribunalul retine ca nu sunt îndeplinite cerintele legale pentru ca între reclamanta si pârâta sa fie încheiat în mod valabil un contract individual de munca astfel încât cererea petentei de obligare a pârâtei la încheierea în forma scrisa a contractului individual de munca si de efectuare a mentiunilor corespunzatoare în carentul de munca este neîntemeiata urmând sa fie respinsa în consecinta.
Pe de alta parte, din coroborarea declaratiilor martorilor propusi de reclamanta, C. G. si P. A., cu înscrisurile aflate la filele 57, 135, 136, 190 si 201 dosar, tribunalul apreciaza ca raporturi dintre reclamanta si societatea pârâta au fost raporturi specifice de munca.
Astfel, din declaratiile martorilor mentionati anterior tribunalul retine ca reclamanta se prezenta si era perceputa de acestia ca fiind un angajat al societatii pârâte întocmind si semnând în numele acesteia documente, astfel cum rezulta si din înscrisurile anterior aratate.
De altfel, în acelasi sens este si declaratia martorului N. M. propus de pârâta, acesta sustinând ca reclamantei urma sa i se încheie un contract de munca, aspect recunoscut si de pârâta prin întâmpinare.
Totodata, tribunalul retine ca desi la dosar a fost depusa de catre reclamanta copia unei condici de prezenta a personalului societatii, a carei existenta la sediul societatii rezulta si din declaratiile martorilor propusi de pârâta, condica în care apare si semnatura petentei, totusi pârâta nu a prezentat instantei o copie certificata a acestui înscris din care sa rezulte contrariul.
În consecinta, tribunalul constata ca desi raporturile de munca dintre parti nu pot fi concretizate prin încheierea unui contract individual de munca totusi, fata de dispozitiile art.57 alin 5 din codul muncii, reclamanta are dreptul la remunerarea muncii prestate pentru pârâta în perioada 01 iunie 2009 – 17 august 2009.
În ce priveste cuantumul sumei cuvenite reclamantei pentru munca prestata în favoarea pârâtei în perioada 01 iunie 2009 – 17 august 2009, în lipsa unor probe certe din care sa rezulte salariul negociat între parti, tribunalul va avea în vedere salariul minim brut pe economie care este de 600 lei pe luna.
Referitor la capatul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata catre reclamanta a bonurilor de masa pentru perioada ianuarie 2009 – august 2009, tribunalul retine ca în cauza nu s-a dovedit faptul ca pârâta acorda bonuri de masa salariatilor sai în perioada de referinta astfel încât tribunalul va respinge aceasta cerere ca nefondata.
Cu privire la capatul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a unor daune morale în cuantum de 10.000 lei, tribunalul apreciaza ca si acesta este neîntemeiat.
Astfel, potrivit dispozitiilor art.269 din codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa îl despagubeasca pe salariat în situatia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligatiilor de serviciu sau în legatura cu serviciul.
În cazul în care angajatorul refuza sa îl despagubeasca pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instantelor judecatoresti competente.
Angajatorul care a platit despagubirea îsi va recupera suma aferenta de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în conditiile art.270 si urmatoarele din acelasi act normativ.
În cauza de fata însa, având în vedere faptul ca între parti nu exista un contract de munca valabil încheiat angajarea raspunderii angajatorului nu se poate face pe temeiul dispozitiilor art.269 din codul muncii ci raspunderea se întemeiaza pe dispozitiile art.998 – art.999 cod civil, competenta apartinând însa tot instantei de al muncii întrucât izvorul daunelor reclamate îl constituie raporturile de munca dintre parti.
Asadar, fata de considerentele anterior aratate pentru angajarea raspunderii pârâtei pentru daune morale trebuie îndeplinite urmatoarele conditii: existenta unei fapte ilicite comisa de pârâta, cauzarea unui prejudiciu moral reclamantei, legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia pârâtei, conditii care însa trebuiau dovedite în cauza de catre reclamanta.
În cauza de fata, din analiza actelor si lucrarilor dosarului tribunalul retine ca reclamanta nu a administrat nici o proba pentru a dovedi îndeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru existenta raspunderii pârâtei pentru daunele morale solicitate.
Prin urmare, tribunalul va respinge si acest capat de cerere ca nefondat.
În baza art.274 c.p.c. va obliga pârâta la plata catre reclamanta a sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecata, respectiv onorariu avocat.
Pentru aceste motive, tribunalul admite în parte cererea având ca obiect „drepturi banesti” formulata de reclamanta C. I., obliga pârâta la plata catre reclamanta a sumei de 1529 lei brut reprezentând drepturi salariale pentru perioada 01 iunie 2009 – 17 august 2009.
Respinge celelalte capete de cerere ca nefondate.
Obliga pârâta la plata catre reclamanta a sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecata
