Prevederile O.G. nr. 21/2007, privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2007 (art. 151), au intrat în vigoare la data de 1 septembrie 2008.
H.G. nr. 1672/2008 este un act normativ cu putere inferioară O.G. nr. 21/2007 şi Legii nr. 353/2007, astfel că nu se poate aprecia că prevederile art.151 din O.G. nr. 21/2007 modificată, ar fi intrat întrat în vigoare doar la data publicării normelor metodologice.
Prin Sentinţa civilă nr.1064 din 30 mai 2011, pronunţată în dosarul nr.1241/102/2010, Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia nulităţii capătului de cerere privind plata diferenţelor de drepturi salariale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a M.F.P.
De asemenea, a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul V.G., în contradictoriu cu pârâţii Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi M.F.P. şi, în consecinţă, a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite, calculate conform valorii salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, şi drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.03.2007 – 31.08.2008, a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite, calculate conform valorii salariului de bază de 2.234 lei, şi drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.09.2008 – 31.12.2009, a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de conducere în cuantum de 15% din salariul de bază de 2.234 lei, pentru perioada 01.09.2008 – 31.12.2009 şi a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamantului să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale neacordate şi până la data executării efective a hotărârii.
Totodată, a obligat pârâtul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti mai sus menţionate şi a obligat pârâtul M.F.P. să includă în buget sumele necesare plăţii în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti mai sus menţionate şi a cheltuielilor de judecată, respingând restul pretenţiilor reclamantului.
De asemenea, a obligat pârâţii la plata în favoarea reclamantului a sumei de 297,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia nulităţii cererii privind plata diferenţelor de drepturi salariale nu sunt întemeiate, deoarece atât cererea de chemare în judecată, cât şi precizările ulterioare cuprind motivele în fapt şi în drept cu privire la pretenţiile formulate, precum şi preţuirea obiectului cererii (reclamantul depunând un calcul defalcat al drepturilor băneşti solicitate), astfel că au fost respectate rigorile art. 112 pct. 3 şi 4 Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa a apreciat că se impune respingerea acesteia, deoarece nici Codul muncii şi nici Legea nr. 168/1999, nu prevăd obligativitatea urmării unei proceduri prealabile formulării unei acţiuni în justiţie, astfel încât, în lipsa unei reglementări legale în sensul amintit, prevăzută în legile speciale, procedura punerii în întârziere prin notificarea prealabilă a pârâţilor, potrivit art. 1079 alin. 1 Cod civil, nu este incidentă în cauză.
Relativ la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a redus câtimea obiectului cererii la perioada martie 2007 şi în continuare, astfel încât excepţia invocată de pârâtul de rând 1 şi 2 cu privire la pretenţiile aferente perioadei februarie 2007 a rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei invocată de pârâtul de rând 1 cu privire la pretenţiile aferente perioadei martie-aprilie 2007, tribunalul a apreciat că şi aceasta este nefondată, deoarece pârâtul nu a făcut dovada scadenţei drepturilor salariale aferente lunii aprilie 2007, potrivit art. 287 din Codul muncii, astfel că nu s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii.
Tribunalul a mai reţinut că pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional are legitimare procesuală pasivă, întrucât conform anexei 2, pct. 27 din H.G. 78/2005 republicată, mai apoi, conform anexei nr. 2, pct. 27 din H.G. nr. 9/2009 (care a abrogat H.G. nr. 78/2005) şi, în continuare, conform anexei nr. 2, pct. 22 din H.G. nr. 90/2010 (care a abrogat H.G. nr. 9/2009), finanţarea pârâtului Teatrul Naţional Târgu-Mureş, instituţie care funcţionează în subordinea, sub autoritatea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ori în coordonarea acestui minister, se realizează din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, iar potrivit art. 11, alin. 3 din fiecare dintre actele normative amintite, ministrul culturii şi patrimoniului naţional este ordonator principal de credite.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că şi pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit Legii nr. 500/2002, H.G. nr.208/2005, H.G. nr. 495/2007, H.G. nr. 386/2007 şi H.G. nr. 34/2009, acesta coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. Aşadar, rolul M.F.P. este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, s-a mai reţinut că legitimarea procesuală a M.F.P. se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din O.G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Procedând în continuare la examinarea pe fond a acţiunii, tribunalul a reţinut – cu referire la pretenţiile aferente perioadei 1 martie 2007 – 31 august 2008, că potrivit art. 40 lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, coeficientul de ierarhizare pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare (în care se încadrează şi reclamantul), este egal cu 2, şi că potrivit art. 1 din H.G. nr. 1507/2007, începând cu data de 1 ianuarie 2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este de 500 lei lunar, iar începând cu data de 1 iulie 2008, de 540 lei lunar, însă din statele de plată individuale depuse la dosar rezultă că nivelul salariului reclamantului s-a situat sub limita minimă prevăzută de actele normative menţionate doar în perioada 1 ianuarie 2008 – 31 august 2008.
În ceea ce priveşte petitul referitor la stabilirea salariului de bază şi acordarea diferenţelor calculate raportat la acesta, pentru perioada 1 septembrie 2008 – 31 decembrie 2009, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. II alin. 1 din Legea nr. 353/2007, prevederile O.G. nr. 21/2007, astfel cum aceasta a fost modificată prin legea menţionată (în sensul introducerii art.151) – care reglementează salarizarea personalului artistic, tehnic şi administrativ de specialitate, prin derogare de la prevederile Legii nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariului de bază în sistemul bugetar, au intrat în vigoare la data de 1 septembrie 2008, neputând fi primită apărarea pârâtului de rând 1 – în sensul că normele de aplicare a ordonanţei menţionate fiind aprobate doar prin H.G. nr. 1672/10 decembrie 2008, prevederile celei dintâi nu puteau fi aplicate mai devreme, tribunalul reţinând sub acest ultim aspect că H.G. nr.1672/2008 este un act normativ cu putere inferioară O.G. nr.21/2007.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi primită nici susţinerea aceluiaşi pârât – în sensul că intrarea în vigoare a prevederilor O.G. nr.21/2007 a fost amânată prin O.U.G. nr.41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar în perioada mai – decembrie 2009, astfel că O.G. nr.21/2007 nu a fost niciodată aplicată, tribunalul reţinând sub acest aspect că din Expunerea de motive a O.U.G. nr.41/2009 rezultă că prevederile acesteia se aplică doar acelor categorii de bugetari ale căror salarii se stabilesc în baza actelor normative expres şi limitativ prevăzute de art.1 din O.U.G. nr.41/2009, printre acestea neregăsindu-se, însă şi O.G. nr.21/2007.
Prin urmare, tribunalul a obligat, în solidar, pârâţii la plata în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite – calculate conform valorii unui salariu de bază de 2.234 lei, şi drepturile salariale efectiv încasate în perioada 1 septembrie 2008 – 31 decembrie 2009.
S-a mai reţinut că potrivit prevederilor din anexa nr. 1 la O.G. nr. 21/2007 capitolul B lit.b, reclamantului i se mai cuvine o indemnizaţie de conducere de 15% din salariul de bază de 2234 lei, având în vedere funcţia sa de regizor culise şef secţie scenă.
De asemenea, în baza art. 1082 şi 1084 din Codul civil, coroborat cu art. 161 alin. 4 din Codul muncii, tribunalul a dispus ca sumele acordate reclamantului prin hotărâre să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale neacordate şi până la data executării efective a sentinţei.
Totodată, având în vedere faptul că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional este ordonator principal de credite, ţinând seama şi de prevederile H.G. nr.90/2010 (în vigoare la data promovării acţiunii şi la data pronunţării hotărârii), a obligat acest pârât să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti mai sus menţionate.
În fine, având în vedere prevederile Legii nr.500/2002, ale H.G. nr. 34/2009 (în vigoare la data promovării acţiunii şi la data pronunţării hotărârii), şi ale art. 1 din O.G. nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, a obligat pârâtul M.F.P. să includă în buget sumele necesare plăţii în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti mai sus menţionate şi a cheltuielilor de judecată.
Cu privire la plata diferenţelor salariale aferente sporului de vechime, tribunalul a reţinut că această cerere este nefondată, deoarece prin admiterea petitului 1 al acţiunii, referitor la stabilirea salariului de bază şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite, calculate conform valorii salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, şi drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.01.2008 – 31.08.2008, respectiv a diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite, calculate conform valorii salariului de bază de 2.129 lei, şi drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.09.2008 – 31.12.2009, s-a soluţionat implicit şi acest petit, acele diferenţe solicitate şi acordate de instanţă cuprinzând şi sporul amintit.
Relativ la petitul privind obligarea pârâţilor Teatrul Naţional Târgu-Mureş şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de fidelitate, tribunalul a dispus respingerea acestuia, constatând că în luna noiembrie s-a achitat reclamantului suma de 5470 lei cu titlu de sport de suprasolicitare neuropsihică şi spor de fidelitate acordat retroactiv începând cu data de 08.02.2006 în baza Sentinţei civile nr.1060/2007 şi a Sentinţei civile nr.1061/2007 ale Tribunalului Mureş, irevocabile prin Deciziile nr.102/R/30.01.2008 şi nr.103/R/30.01.2008 ale Curţii de Apel Tg-Mureş, sporurile prevăzute în aceste hotărâri fiind acordate şi angajaţilor pârâtei care nu au fost părţi în cauzele menţionate, conform celor arătate de reprezentanta pârâtului de rândul 1, fiind înscrisă în carnetul de muncă al reclamantului acordarea acestor drepturi în baza Deciziei nr. 102/R/30.01.2008. Relativ la cererea de obligare a pârâţilor la plata diferenţelor sporului de fidelitate ulterior lunii noiembrie 2007 (luna când au fost achitate sumele acordate în baza Sentinţei civile nr.1060/2007 şi Sentinţei civile nr.1061/2007 ale Tribunalului Mureş, cum s-a arătat anterior), tribunalul a apreciat că aceasta se impune a fi respinsă pentru aceleaşi motive reţinute cu ocazia analizării cererii de obligarea a celor 3 pârâţi la plata diferenţelor de spor de vechime.
În privinţa sporului de suprasolicitare neuropsihică ulterior lunii noiembrie 2007, tribunalul a constatat neîntemeiate susţinerile reclamantului, în sensul că nu i s-ar fi plătit deloc acest spor .
S-a reţinut din statele de plată, că s-au acordat aceste sume reclamantului , în luna noiembrie 2007 fiindu-i achitată suma globală de 5470 lei, iar din decembrie 2007 fiind acordat lunar în procent de 15% din salariul de bază, conform deciziei nr. 102/R/30.01.2008. Salariul total al reclamantului majorat astfel şi cu acest spor începând cu luna noiembrie 2007 nu a mai suferit ulterior vreo diminuare.
Deşi statele de plată nu sunt semnate de reclamant conform art. 163 din Codul muncii, instanţa se întemeiază pe acestea deoarece sunt confirmate de statele de plată individuale depuse la dosar, care nu au fost contestate de reclamant. Aceste state de plată individuale nu cuprind sume cu titlu de spor de suprasolicitare neuropsihică, însă sumele totale lunare brute şi nete sunt identice cu cele din statele de plată.
În privinţa diferenţelor de spor de suprasolicitare neuropsihică aceste pretenţii au fost respinse cu aceeaşi motivare arătată cu ocazia analizării cererii de obligarea a celor 3 pârâţi la plata diferenţelor de spor de vechime.
De asemenea, instanţa a respins petitul 3 al acţiunii, iar relativ la petitul privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul individual de muncă, a apreciat că în cauză reclamantul nu a făcut dovada unei ameninţări psihice din partea angajatorului, în sensul invocat de reclamant (s-a invocat presiunea angajatorului, care ar fi susţinut că nu i se vor achita drepturile salariale dacă nu va semna actul).
Totodată, în baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâţii la plata în favoarea reclamantului a sumei de 297,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva hotărârii anterior menţionate au declarat recurs reclamantul şi pârâţii Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi M.F.P., prin D.G.F.P. Mureş.
Reclamantul a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii integrale a acţiunii, aşa cum aceasta a fost precizată pe parcursul procesului, apreciind hotărârea în parte nelegală cu privire la respingerea cererii de stabilire a salariului de bază la 01.01.2010 la valoarea care rezultă potrivit Legii nr. 330/2009, având ca premisă salariile de bază şi sporurile acordate pentru luna decembrie 2009 şi respingerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr.4/2010 şi a actului adiţional din 01.01.2010.
Cu referire la admiterea excepţiei prematurităţii petitului privind constatarea nulităţii Deciziei nr.4/2010, pe considerentul neurmării procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 330/2009, reclamantul a arătat că decizia menţionată a devenit implicit nelegală prin admiterea petitului privind stabilirea unui alt salariu de bază aferent lunii decembrie 2009.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de constatare a nulităţii actului adiţional la contractul individual de muncă, reclamantul a susţinut că soluţia primei instanţe este de asemenea nelegală, deoarece pe lângă constrângerea psihică exercitată cu prilejul semnării actului, a invocat şi alte motive de nulitate absolută, respectiv faptul că acesta a fost semnat la data de 28 aprilie 2010, însă a fost executat cu începere din luna ianuarie 2010, fiind încălcate, totodată, dispoziţiile O.G. nr. 21/2007 şi ale Legii nr. 330/2009.
Recursul reclamantului nu a fost motivat în drept, însă argumentele expuse în cuprinsul memoriului prin care a fost declarată calea de atac, permit încadrarea acesteia în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
La rândul său, prin invocarea aceluiaşi motiv de nelegalitate, pârâtul Teatrul Naţional Tg.-Mureş a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a acţiunii.
Prin intermediul memoriului de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a acordat în mod greşit reclamantului drepturi salariale calculate potrivit O.G. nr.21/2007, aprobată şi modificată prin Legea nr.353/2007, deoarece acest act normativ nu a intrat niciodată în vigoare, salarizarea personalului din unităţile teatrale fiind reglementată – în perioada de referinţă aflată în litigiu, de prevederile O.G. nr.10/2008, a căror aplicare a fost prelungită succesiv (până la apariţia Legii cadru nr. 330/2009), prin O.U.G. nr. 1/2009, O.U.G. nr. 31/2009 şi O.U.G. nr. 41/2009.
În ceea ce priveşte obligarea sa la plata în favoarea reclamantului a diferenţei dintre drepturile salariale acordate şi salariul minim brut pe ţară garantat în plată pentru perioada 01.03.2007 – 31.08.2008, pârâtul a susţinut că şi această dispoziţie este nelegală, deoarece Teatrul Naţional Târgu Mureş este o instituţie publică de cultură, finanţată în majoritate de la bugetul de stat, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 157 alin. 2 din Codul muncii, sistemul de salarizare se stabileşte prin lege specială, neputând forma obiectul negocierilor colective, în înţelesul Legii nr.130/1996. Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel naţional, referitoare la salariul minim pentru personalul cu studii superioare.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional s-a solicitat, invocându-se motivele prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii acţiunii reclamantului faţă de acest pârât, în principal pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, menţinerea soluţiei de admitere în parte a acţiunii, în sensul acordării diferenţelor salariale solicitate doar începând cu data de 10 decembrie 2008, când a intrat în vigoare H.G. nr.1672 şi până la data de 31 decembrie 2009.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că nu se poate justifica reţinerea în cauză a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional numai pe considerentul că este ordonator principal de credite, având în vedere şi dispoziţiile O.G. nr. 22/2002.
S-a mai arătat că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul culturii, nu poate fi asimilat cu statutul unui angajator în raport cu calitatea de salariat a reclamantului.
De asemenea, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat că există solidaritate pasivă între cei trei pârâţi, creată pe baza subordonării acestora şi a modalităţii de finanţare, având în vedere că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu se află în raporturi contractuale de muncă cu reclamantul.
Pe fondul cauzei, pârâtul recurent a arătat că, în contextul în care H.G. nr. 1672/2008 cuprinde normele metodologice privind evaluarea personalului, în vederea stabilirii salariilor de bază, este eronată interpretarea primei instanţe, în sensul că dispoziţiile O.G. nr. 21/2007 se aplică începând cu data de 1 septembrie 2008, în condiţiile inexistenţei la acea dată a normelor metodologice menţionate.
În fine, pârâtul M.F.P. a solicitat, prin invocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, arătând că între M.F.P. şi reclamant nu există raporturi juridice de muncă.
De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, potrivit cărora demersurile necesare în vederea asigurării creditelor bugetare necesare plăţii drepturilor pretinse de reclamant, conform Legii nr.500/2002 revine ordonatorului principal de credite, respectiv ministrului culturii, având în vedere că în speţă este vorba de drepturi de natură salarială.
Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul este angajat la Teatrul Naţional Târgu Mureş din data de 1 august 1984, în baza Contractului Individual de Muncă nr. 36/1 august 1984, în funcţia de regizor tehnic-scenă.
Curtea a constat că în mod legal tribunalul a apreciat că prevederile O.G. nr. 21/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2007 (art. 151), au intrat în vigoare la data de 1 septembrie 2008.
Astfel, O.G. nr. 21/2007, privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, reglementează cadrul juridic al înfiinţării, organizării şi funcţionării instituţiilor şi companiilor de spectacole sau concerte, al desfăşurării activităţii acestora, precum şi a activităţii de impresariat artistic, iar la art.15. alin. 1 din acest act normativ, se prevede că activitatea personalului artistic şi tehnic din cadrul instituţiilor de spectacole sau concerte se normează potrivit fişei postului.
Această Ordonanţă a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.353/2007, fiind introdus art.151, care a prevăzut că salariile de bază şi indemnizaţiile de conducere pentru personalul artistic, tehnic şi administrativ de specialitate, prin derogare de la prevederile Legii nr.154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc între limitele din grila prevăzută în anexă. Evaluarea personalului artistic, tehnic şi administrativ de specialitate în vederea stabilirii salariilor de bază se face conform normelor metodologice elaborate de Ministerul Culturii şi , iar la salariile de bază stabilite conform prevederilor alin. (1) se pot adăuga premii, stimulente, precum şi sporuri prevăzute de lege sau în contractul colectiv de muncă pe ramură, în limitele bugetului aprobat.
Art. II alin. (1) din Legea nr. 353/2007 a statuat că dispoziţiile art. 151 din O.G. nr. 21/2007, intră în vigoare şi se aplică începând cu data de 1 septembrie 2008, în mod eşalonat, în conformitate cu prevederile cuprinse în normele metodologice elaborate de Ministerul Culturii şi Cultelor, potrivit dispoziţiilor art. 322 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007.
De asemenea, potrivit art. 322 din O.G. nr. 21/2007, normele metodologice prevăzute la art. 151 alin. 2 din aceeaşi ordonanţă, se elaborează de Ministerul Culturii şi Cultelor şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a respectivei ordonanţe.
Prin H.G. nr.1672/10 decembrie 2008 au fost aprobate Normele metodologice privind evaluarea personalului artistic, tehnic şi administrativ de specialitate din instituţiile de spectacole sau concerte, în vederea stabilirii salariilor de bază.
Argumentele pârâţilor, în sensul că normele de aplicare a O.G. nr. 21/2007 au fost aprobate doar în 10 decembrie 2008, prin H.G. nr. 1672/2008 şi că, în atare situaţie, până la acest moment (10 decembrie 2008), nu se puteau aplica prevederile O.G. nr.21/2007, urmează a fi înlăturate, întrucât adoptarea cu întârziere a normelor metodologice amintite nu este imputabilă reclamantului.
În acest sens, Curtea a reţinut că Legea nr. 353/2007, prin care a fost aprobată cu modificări O.G. nr. 21/2007 şi prin care a fost introdus art. 151, a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 17 decembrie 2007, urmând a intra în vigoare în trei zile de la publicare, cu excepţia prevederilor art. 151, care urmau a intra în vigoare la data de 1 septembrie 2008, iar normele metodologice prevăzute la art. 151 alin. (2), conform art. 322 din Legea nr. 353/2007, trebuiau elaborate de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii.
Or, în condiţiile în care Legea nr. 353/2007 a intrat în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, este evident că termenul de 90 de zile prevăzut la art.151 alin.2 din O.G. nr. 21/2007, se calculează începând de la data intrării în vigoare a Legii nr. 353/2007, aceasta fiind 20 decembrie 2007.
Aşadar, la data de 1 septembrie 2008, dată începând cu care prevederile art. 151 din O.G. nr. 21/2007 au intrat în vigoare, normele metodologice trebuiau să fie adoptate.
În plus, Curtea a constat că, aşa cum în mod legal a reţinut şi tribunalul, H.G. nr.1672/2008 este un act normativ cu putere inferioară O.G. nr. 21/2007 şi Legii nr. 353/2007, astfel că nu se poate aprecia că prevederile art.151 din O.G. nr.21/2007 modificată, ar fi intrat întrat în vigoare doar la data publicării normelor metodologice.
Totodată, apărarea pârâtului Teatrul Naţional Târgu Mureş, în sensul că prevederile O.G. nr. 21/2007 nu au fost niciodată aplicate, susţinându-se că prin O.G. nr.10/2008, O.U.G. nr.1/2009, O.U.G. nr. 31/2009 şi O.U.G. nr. 41/2009 s-a amânat practic intrarea acesteia în vigoare, nu poate fi primită.
În acest sens, Curtea a constat că, potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente. Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.
Cum nu ne aflăm în niciuna din ipotezele menţionate anterior, Curtea a constat că argumentele recurentului Teatrul Naţional Tg. Mureş, sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate.
Pentru motivele arătate, instanţa de control judiciar reţine că în mod legal tribunalul a acordat reclamantului diferenţele de drepturi salariale aferente perioadei 1 septembrie 2008 – 31 decembrie 2009, calculate conform valorii unui salariu de bază de 2.234 lei, astfel cum acesta a fost stabilit prin fişa de evaluare întocmită în baza H.G. nr. 1672/2008.
Pentru aceleaşi considerente în mod legal s-a admis şi petitul referitor la drepturile băneşti reprezentând indemnizaţia de conducere în cuantum de 15% care trebuie raportat la salariul de bază de 2234 lei pentru perioada 01.09.2008 – 31.12.2009.
În ceea ce priveşte sporurile, Curtea a constat că, astfel cum în mod corect a observat şi prima instanţă, soluţionarea favorabilă a cererii privind plata diferenţelor salariale rezultate în urma aplicării prevederilor H.G. nr. 1672/2008 se răsfrânge implicit şi asupra petitului privind diferenţele faţă de sporul de vechime efectiv acordat, deoarece acesta se aplică asupra noii valori a salariului de încadrare, de 2.234 lei.
De asemenea, cu referire la sporul de suprasolicitare neuropsihică şi sporul de fidelitate, se constată că în mod legal tribunalul l-a respins ca urmare a faptului că acestea au fost încasate de reclamant retroactiv în baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Mureş.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului reclamant de a fi obligaţi pârâţii să-i achite drepturile băneşti reprezentând diferenţa dintre sporul de suprasolicitare neuropsihică şi sporului de fidelitate cuvenit, calculat la valoarea salariului de bază de 2.234 lei, şi sporul efectiv încasat, se constată că aceasta a fost în mod legal respinsă, fiind implicit soluţionată în mod favorabil, la fel ca şi diferenţele privind sporul de vechime, prin admiterea cererii principale şi acordarea diferenţelor de drepturi băneşti faţă de cele determinate conform H.G. nr. 1672/2008, pentru perioada 1 septembrie 2008 – 31 decembrie 2009.
Relativ la criticile referitoare la respingerea petitului 3 al acţiunii, Curtea a constat că Legea nr.330/2009 prevede o procedură prealabilă şi obligatorie care trebuie urmată în situaţia în care angajatul este nemulţumit de încadrarea sau drepturile salariale stabilite prin decizia de reîncadrare. Cum reclamantul nu a urmat procedura prealabilă amintită, în mod legal tribunalul a apreciat că sunt nefondate pretenţiile reclamantului privind obligarea pârâtului să stabilească salariul începând cu data de 01.01.2010 la nivelul salariului din decembrie 2009, conform Legii nr. 330/2009.
În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii actului adiţional la contractul individual de muncă din 01.01.2010, motivat de împrejurarea că ar fi fost semnat de reclamant ca urmare a presiunilor exercitate de angajator, respectiv a constrângerii psihice exercitate la momentul semnării, Curtea a constat că aceste susţineri nu au fost dovedite, astfel că în mod legal prima instanţă a respins şi acest capăt de cerere. Cu privire la celelalte motive de nulitate invocate în recurs, respectiv că actul a fost semnat la data de 28 aprilie 2010, însă a fost executat începând cu luna ianuarie 2010 şi că acesta încalcă dispoziţiile O.G. nr. 21/2007, aprobată prin Legea nr. 353/2007 şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 330/2009, Curtea a constat că sunt neîntemeiate, pentru considerentele expuse anterior cu referire la modalitatea de stabilire a salariului de bază al reclamantului.
Prin urmare, neidentificând, în privinţa recursului declarat de reclamant, incidenţa niciunui motiv de nelegalitate, Curtea a dispus respingerea acestuia ca nefondat.
Referitor la recursul pârâtului Teatrul Naţional Târgu Mureş, Curtea a constat că acesta este întemeiat sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii având ca obiect acordarea în favoarea reclamantului a diferenţelor salariale pentru perioada 01.03.2007 – 31.08.2008, prin raportare la salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, solicitare în privinţa căreia prima instanţă a reţinut incidenţa prevederilor art. 40 alin. 1 lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, în conformitate cu care, pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare, coeficientul de ierarhizare este 2, precum şi prevederile H.G. nr. 1825/2006, prin care începând cu 01 ianuarie 2007 salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este de 390 lei lunar pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2007, reprezentând 2,294 lei/oră, H.G. nr.1507/2007, prin care, începând cu 1 ianuarie 2008, nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată a fost stabilit la suma de 500 lei lunar (art. 1), iar începând cu 1 iulie 2008, la suma de 540 lei lunar (art. 2).
Potrivit înscrierilor din carnetul de muncă al reclamantului, coroborate cu statele de plată individuale depuse la dosar, nivelul salariului de bază al acestuia a fost de 724 lei în perioada martie 2007, 739 lei în perioada aprilie – septembrie 2007, 821 lei în perioada octombrie 2007 – martie 2008, 858 lei în perioada aprilie 2008 –septembrie 2008, prin urmare – superior salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin H.G. nr. 1825/2006 şi nr.1507/2007, astfel că nu au fost încălcate prevederile art. 2, respectiv art.3 din aceste acte normative, în conformitate cu care, pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată prevăzut la art.1, respectiv art. 1 şi 2.
Concluzia contrară a instanţei de fond derivă din interpretarea şi coroborarea eronată a prevederilor art. 1-2 din HG nr. 1825/2006 şi art. 1 – 3 din H.G. nr. 1507/2007 cu dispoziţiile art. 40 alin. 1 lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel naţional, în sensul în care a multiplicat cu coeficientul de ierarhizare 2 (corespunzător personalului încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare, din care face parte şi reclamantul) cu nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărârea de guvern menţionată pentru perioada de referinţă aflată în litigiu.
Or, prevederile art. 40 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel naţional dispun în sensul că aplicarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la alin. 1 se aplică la salariul minim negociat pe unitate, iar potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. 4 din acelaşi contract, salariul de bază minim brut negociat este de 440 lei, începând cu 1 ianuarie 2007, reieşind aşadar, că asupra acestui salariu urmează să se aplice coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi la alin.1 al art.40 din contractul menţionat – salariul minim negociat pe unitate neputându-se situa sub limita valorică rezultantă, iar nu asupra salariului minim brut pe ţară garantat în plată, cum greşit a considerat prima instanţă.
Pe de altă parte, însă, Curtea a constat că în situaţia reclamantului nici nu sunt aplicabile prevederile art.40 din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel naţional, deoarece angajatorul său – Teatrul Naţional Târgu Mureş, este o instituţie publică de cultură, finanţată în majoritate de la bugetul de stat, iar potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. 2 din Codul muncii, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabileşte prin lege, neputând forma obiectul negocierilor colective, în sensul Legii nr. 130/1996 (aflată în vigoare în perioada din litigiu), care prevedea în cuprinsul art.12 alin.1 că, deşi se pot încheia contracte colective de muncă şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, prin acestea nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Or, astfel cum rezultă din înscrierile efectuate în carnetul de muncă al reclamantului, drepturile salariale ale acestuia nu au format obiectul vreunei negocieri purtate cu angajatorul, ci au fost determinate potrivit legislaţiei speciale care reglementa salarizarea personalului bugetar, respectiv Legea nr. 154/1998, Legea nr. 504/2004, H.G. nr. 125/1999, H.G. nr. 24/2000, O.G. nr. 9/2005, O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 10/2007 şi O.G. nr. 10/2008.
Prin urmare, constatând că sub aspectul soluţionării cererii referitoare la pretenţiile aferente perioadei 01.03.2007 – 31.08.2008, hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a modificat în parte sentinţa civilă atacată, respingând capătul de cerere menţionat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de M.F.P., Curtea constată că între acesta şi reclamant nu există un raport juridic obligaţional.
Potrivit dispoziţiilor art.16 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice.
De asemenea, art. 28 din acelaşi act normativ prevede că M.F.P. are atribuţii în elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite şi rolul de administrator al bugetului statului prin repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite, neavând atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în a titlurilor executorii, iar dispoziţiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
Aşadar, între M.F.P. şi reclamant nu există un raport juridic obligaţional, iar atribuţiile stabilite în sarcina M.F.P. prin art. 19 din Legea nr. 500/2002, nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.
În consecinţă, Curtea a constatat lipsa legitimării procesuale pasive a M.F.P., şi a modificat hotărârea atacată sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât şi, respingerii acţiunii faţă de acesta.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, se constată că acesta, în principal, a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În acest sens, Curtea constată că finanţarea pârâtului Teatrul Naţional Târgu Mureş, instituţie care funcţionează în subordinea, sub autoritatea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional ori în coordonarea acestui minister, se realizează din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, iar ministrul culturii şi patrimoniului naţional este ordonator principal de credite. În această calitate, este justificată obligarea acestuia să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate de reclamant, astfel că nu se poate susţine că nu are calitate procesuală pasivă.
Cu toate acestea, neavând calitatea de angajator faţă de reclamant, chiar dacă este ordonator principal de credite, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu poate fi obligat să plătească în mod direct şi în solidar cu Teatrul Naţional drepturile salariale cuvenite unui angajat al acestuia din urmă.
Din această perspectivă, instanţa va înlătura din hotărârea atacată obligaţia Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional de a plăti reclamantului, în solidar cu Teatrul Naţional Târgu Mureş, drepturilor băneşti acordate.
Prin urmare, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursurile declarate de pârâţii Teatrul Naţional Târgu Mureş, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi M.F.P., prin D.G.F.P. Mureş şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtul Teatrul Naţional Târgu Mureş la plata în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite, calculate conform valorii salariului de bază de 2.234 lei şi drepturile salariale efectiv încasate pentru perioada 01.09.2008 – 31.12.2009, a respins cererea cu privire la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite, calculate conform valorii salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată şi drepturile salariale efectiv încasate pentru perioada 01.03.2007 – 31.08.2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P. şi a respins acţiunea reclamantului faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă, a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina M.F.P. de a include în buget sumele necesare plăţii în favoarea reclamantului a drepturilor băneşti anterior menţionate şi a cheltuielilor de judecată, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţa atacată.
Recursul reclamantului, astfel cum s-a arătat anterior, a fost respins ca nefondat.
