Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1743/R din data de 02.10.2013
Asupra recursurilor de față;
Constata ca, prin sentința civila nr.838/25.04.2013, Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâta S.C. O P S.A. și a anulat decizia nr. 97/02.06.2003 de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului, emisă de pârâtă, obligând-o pe aceasta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze în perioada 02.06.2003 – 03.10.2003 și suma de 1000 lei cu titlu de daune morale.
A respins celelalte pretenții.
Pentru a pronunța aceasta sentința instanța a reținut următoarele.
Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 20.06.2003, sub nr. 302/M/2003, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. P S.A. B, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor calculate de la data de 02.06.2003 până în prezent, precum și la plata sumei de 50.000.000 lei cu titlul de daune morale și a cheltuielilor de judecată .
Prin decizia nr.97/02.06.2003 de suspendare a contractului individual de muncă emisă de intimata SNP P S.A.- Sucursala P Brașov s-a decis suspendarea contractului de muncă al contestatorului D.M. începând cu data de 02.06.2003 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ce se va pronunța ca urmare a plângerii penale nr.11839/27.11.2002 înregistrată la I.P.J. Brașov ( fila 3 vol I ).
Contestatorul D.M. a fost angajatul societății intimate în perioada 01.04.1998-03.10.2003 în funcțiile de șef serviciu comercial, respectiv economist, așa cum rezultă din copia carnetului de muncă seria O.g.nr.532592 aflată la filele 64-82 din vol. II al dosarului. Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 03.10.2003 în baza art.55c lit. b Codul Muncii ( fila 58 și 81 vol II).
Prin plângerea penală înregistrată la Inspectoratul de Poliție Brașov sub nr.11839/26.11.2002, intimata a solicitat tragerea la răspundere penală a contestatorului D.M., angajat la Sucursala P Brașov în funcția de economist, pentru săvârșirea infracțiunilor de gestiune frauduloasă și neglijență în serviciu pe care susține că le-a săvârșit în perioada în care a avut funcția de adjunct șef Secție Comercializare C ( filele 24-25).
Prin ordonanța din 05.03.2009 emisă în dosar nr.9374/P/2008 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului D.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de neglijență în serviciu, prevăzute de art. 249 Cod penal raportat la art.258 Cod penal și de gestiune frauduloasă, prevăzută de art.214 cod penal întrucât în cauză nu erau întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.
Conform art.52 alin 1 lit. c Codul muncii, astfel cum se prezenta la data emiterii deciziei contestate, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Prin urmare, angajatorul poate decide suspendarea contractului individual de muncă al salariatului numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: angajatorul a făcut plângere penală împotriva salariatului sau salariatul a fost trimis în judecată și plângerea penală să fie formulată sau trimiterea în judecată să fie dispusă pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută de salariatul în cauză.
În speță însă, intimata, căreia îi revenea sarcina probei conform art.272 Codul muncii, nu a dovedit decât îndeplinirea primei condiții menționate mai sus.
Înainte cu o zi de înregistrarea plângerii penale, contestatorul D.M. a fost schimbat din funcția de șef serviciu în aceea de economist la Serviciul Comercial, funcție ce nu presupunea efectuarea unor sarcini de genul celor menționate în plângerea penală.
În consecință, constatând că măsura suspendării contractului individual de muncă a fost dispusă cu nerespectarea dispozițiilor art.52 alin.1 lit. c. Codul muncii, tribunalul urmează a admite cererea de anulare a deciziei nr.97/02.06.2003 de suspendare a contractului individual de muncă.
Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor materiale, tribunalul reține că potrivit art.52 alin.2 din același cod, în cazul prevăzut la alin. 1 lit. c, dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatului i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
Cum contractul individual de muncă încheiat de părți a fost suspendat în perioada 02.06.2003 – 03.10.2003, la această din urmă dată încetând raporturile de muncă prin acordul părților, apreciem că este întemeiată și cererea de acordare a unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi de care contestatorul ar fi trebuit să beneficieze în acest interval de timp.
Nu este întemeiată apărarea intimatei în sensul că în cauza penală nu s-a constatat nevinovăția contestatorului din moment ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 d Cod procedură penală pentru că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii. Aceasta deoarece termenul de nevinovăție folosit în art.52 alin.2 Codul muncii nu se confundă cu cel din codul penal.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs in termen, motivat atât reclamantul D.M. cat si pârâta S.C. O P S.A., în termen, motivat.
Recurentul D.M. critică sentința sub aspectul soluționării cererii de acordare a daunelor morale si materiale. Se susține ca in mod greșit instanța a cenzurat cuantumul acestora si nu le-a acordat in întregime.
În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor materiale se arata ca, instanța de fond anulând la 25. 04.2013 prin sentința pronunțată decizia de suspendare a CIM emisa in 2003 de către intimata ,trebuia sa acorde drepturile salariale cuvenite reclamantului pe toata perioada 2003-2013 si nu sa se limiteze la momentul încetării CIM prin acordul părților,deoarece, conform art. 52 alin. 1 litera c din c. muncii instituția suspendării contractului de reprezintă o măsura de protecție a angajatului al cărui contract de munca nu poate fi desfăcut până la rămânerea definitiva a hotărârii judecătorești.
În ceea ce privește despăgubirile morale solicită a fi modificata sentința in senul acordării întregii sume de 5000 lei având in vedere consecințele masuri dispuse de intimata asupra stării de sănătate a reclamantului.
În drept invocă art. 304 pct.7 si 3041c.pr.civ.
Recurenta O P S.A. a formulat recurs în termen, criticând sentința sub aspectul soluționării cererii de anulare a măsurii suspendării dispuse. Se arată că prin măsura dispusă, recurenta a respectat art. 52 alin. 1 litera c codul muncii în forma în vigoare la data emiterii deciziei de suspendare.
Art. 52 alin. 2 Codul muncii pentru a fi aplicat presupune dovedirea nevinovăției reclamantului, ori în speță, nicio instanță penală nu s-a pronunțat asupra nevinovăției acestuia, ci doar s-a dispus prin ordonanța procurorului din 25.05.2012 scoaterea de sub urmărirea penală. În temeiul art. 11 litera b și art. 10 litera d din c. pr. penală. Prin urmare, nefiind constatată nevinovăția reclamantului în cauză, unitatea nu este obligată sa-l reîncadreze și nici să-i acorde drepturile salariale de care a fost lipsit. Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii în tot a pretențiilor reclamantului.
Intimata S.C. P O S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, iar recurentul reclamant a formulat concluzii scrise cu privire la recursul pârâtei, fiecare parte punând concluzii cu privire la respingerea recursului părții adverse.
În cadrul recursului s-a administrat proba cu înscrisuri cu privire la temeinicia daunelor morale pretinse de recurentul reclamant.
Analizând recursul recurentului reclamant instanța constată că nu este fondat. Daunele materiale reprezentând contravaloarea drepturilor salariale de care ar fi beneficiat reclamantul dacă nu ar fi intervenit decizia de suspendare a contractului de muncă, au fost corect limitate în timp până la momentul în care reclamantul a ales un alt loc de muncă, respectiv până la data de 03.10.2003. Nu pot fi acordate aceste drepturi până la data pronunțării sentinței care a anulat decizia de suspendare, decât în situația în care angajatul ar fi aparținut aceluiași angajator care a luat măsura suspendării contractului individual de muncă față de acest salariat. În situația în care angajatul a demisionat de la fostul angajator acestuia îi revine obligația de a lua act de demisia formulată, neputându-se opune la acest act de voință al angajatului, chiar dacă la momentul demisionării măsura suspendării CIM era activă. Prin urmare, angajatul nu se poate opune la actul de voință unilateral al angajatului de încetare a CIM – demisia – iar în speță angajatorul și-a dat și acceptul cu privire la acesta, fiind de acord ca motivul încetării CIM să-l constituie art. 55 litera b. acordul părților. Pentru a fi viabilă susținerea recurentului de a i se plăti drepturile salariale până la momentul anulării deciziei de suspendare prin sentința de fond, era necesar ca această suspendare considerată ilegală să vizeze un contract de muncă în vigoare, care nu a încetat prin una din modalitățile prevăzute de lege, ori în speță, a intervenit o cauză de încetare a CIM, care potrivit art. 49 alin. 5 c. muncii actual prevalează suspendării.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, instanța constată critica recurentului nefondată.
În ceea ce privește plata daunelor morale, instanța va respinge pretențiile contestatorului, având în vedere că însuși măsura aplicării art.52 alin 2 c. muncii ce prevede obligația angajatorului de plată la zi a tuturor drepturilor salariile corespunzătore, indexate, majorate și reactualizate reprezintă nu doar o reparație materială, ci si morală față de contestator. Pe de altă parte instanța nu-și poate baza soluționarea unui astfel de petit doar pe înscrisuri medicale, bilete de internare, care nu atestă disfuncții psihice majore în comportamentul contestatorului care să implice plata unor despăgubiri morale, peste despăgubirile materiale acordate conform sentinței atacate.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantului va fi respins.
În ceea ce privește recursul formulat de intimata S.C. P O S.A., instanța constată că nu este fondat. Dispozițiile art. 52 alin. 2 c. muncii în forma în vigoare la data promovării contestației au fost corect interpretate și aplicate. În speță, față de ordonanța de scoatere de sub urmărirea penală a contestatorului dată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, în 16.01.2012, s-a dispus de către procurorul superior respingerea plângerii S.C. O P S.A. ca neîntemeiată. Prin urmare, chiar dacă scoaterea de sub urmărire penală a contestatorului s-a realizat în temeiul art. 11 pct. 1 litera b și art. 10 litera d din c. pr. penală, pe motiv ca nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care s-a pronunțat și măsura suspendării CIM, fără a se menționa expres în ordonanța procurorului cu privire la existenta vinovăției făptuitorului, este evident că față de măsura dispusă prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată, deci susținerile recurentei O în scopul neaplicării art. 52 alin. 2 c. muncii pe motiv ca nu s-a pronunțat o instanță penală asupra nevinovăției contestatorului, nu pot fi reținute de instanța de recurs, cât timp nevinovăția contestatorului se prezumă.
Încetarea suspendării contractului individual de muncă, dispuse în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) C. muncii, va genera consecințe diferite în funcție de soluția pronunțată prin hotărârea judecătorească definitivă. Dacă s-a dispus soluția neînceperii urmăririi penale, a scoaterii de sub urmărire penală, a încetării urmăririi penale sau a achitării ori a încetării procesului penal pentru lipsa vinovăției penale, însă cu reținerea altei forme de vinovăție – civilă, disciplinară – angajatorul poate recurge la angajarea răspunderii disciplinare a salariatului. Dacă însă în aceste ipoteze nu s-a reținut nicio altă formă de vinovăție, salariatul este îndreptățit la reintegrare și la o despăgubire egală cu salariile și cu celelalte drepturi de care a fost lipsit ca urmare a suspendării contractului său de muncă (Simona Cristea, Constantin Furtuna, Suspendarea contractului individual de munca in temeiul art. 52 lit. c din Codul muncii, în Curierul Judiciar nr. 11/2006, p. 69). Însă în situația în care se dispune încetarea urmăriri penale sau a procesului penal pentru motivele prevăzute de art. 10 lit. a)-d) C. pr. pen., nu exista vinovăție penală. În schimb, trebuie reținută existența vinovăției în cazul în care se dispune încetarea urmăriri penale sau a procesului penal ca urmare a amnistiei, prescripției răspunderii penale, a retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părților. În aceste cazuri, salariatul va beneficia de prevederile art. 52 alin. (2) C. muncii numai daca a recurs la aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) C. pr. pen., obținând scoaterea de sub urmărire penala sau achitarea, soluții care sunt de natura sa excludă vinovăția sa. In cazul in care, ca urmare a exercitării unei cai extraordinare de atac, salariatul obține soluția achitării pentru motivul ca nu exista fapta sau nu a fost săvârșita de el, statul, iar nu angajatorul, va fi cel care va achita salariatului despăgubiri, in temeiul art. 504 si urm. C. pr. pen. (Alexandru Ticlea, Andrei Popescu, Constantin Tufan, Marioara Tichindelean, Ovidiu Tinca, Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004, p. 455-456)
Pentru toate aceste considerente, recursurile vor fi respinse, iar sentința menținută ca legală și temeinică. Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către părțile recurente.
