CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI. NEACORDAREA
ACELUIAŞI COEFICIENT DE MULTIPLICARE CARE SE
ACORDĂ ŞI PERSONALULUI DIN CADRUL APARATULUI
CENTRAL, CAMEREI DE CONTURI A MUNICIPIULUI
BUCUREŞTI, AUTORITĂŢII DE AUDIT. CONSIDERENTE.
Art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003
O.U.G. nr.160/2000
Legea nr.233/2006
O.G. nr.27/2007
O.G. nr.14/2008
Potrivit art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003 Codul muncii,
cu modificările şi completările ulterioare, sistemul de salarizare a
personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral
sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin
lege.
Salarizarea controlorilor financiari, în perioada 2005-2008,
a fost reglementată de: O.U.G. nr.160/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea nr.233/2006, O.G. nr.27/2007,
aprobată prin Legea nr.219/2007 şi O.G. nr.14/2008.
Coeficienţii de multiplicare au fost stabiliţi în mod
diferenţiat de autoritatea legiuitoare, pentru aparatul central,
municipiul Bucureşti şi Autoritatea de Audit, pe de o parte, şi judeţe,
pe de altă parte, potrivit anexelor la actele normative anterior
enunţate, ţinându-se seama de rolul, importanţa şi răspunderea ce
revin acestora în cadrul organului suprem de control financiar, de
complexitatea şi riscurile funcţiei, de volumul de activitate.
( Decizia civilă nr.724/R-CM din 02 decembrie 2008, pronunţată de
Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi
Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 25.06.2006,
reclamanţii A.V., B.A., C.Gh., C.A., I.A.M., M.C.I., N.M., O.E., P.I.C.,
S.M., S.R., S. Gh., Ş.B., Ş.I., T.D., Ţ.C., T.C., T.L. A., V.Gh. şi V.E.L., au
chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul
Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş
pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa instanţa să dispună obligarea
Curţii de Conturi a României la acordarea aceluiaşi coeficient de
multiplicare care se acordă şi personalului din cadrul Aparatului Central,
Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti Autorităţii de Audit, pe
perioada 2005-2008, până la data efectuării plăţii, actualizat cu indicele de
inflaţie la data plăţii; să fie obligată pârâta să corecteze încadrările salariale
ale controlorilor financiari, pe perioada iulie 2007-februarie 2008, potrivit
valorii de referinţă sectorială prevăzută de OUG nr.160/2000 pentru
funcţiile de demnitate publică şi a sporului de vechime cuvenit şi
menţinerea în continuare a acestor drepturi salariale; să fie obligată Curtea
de Conturi a României să efectueze rectificările corespunzătoare în
carnetele individuale de muncă în funcţie de admiterea capetelor de acţiune
anterioare; Ministerul Economiei şi Finanţelor să fie obligat să vireze
pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării
drepturilor mai susmenţionate, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că
funcţionează în calitate de controlori financiari la Camera de Conturi a
judeţului Argeş din cadrul Curţii de Conturi a României, că angajaţii Curţii
de Conturi a României în aceste funcţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul
Direcţiilor judeţene de control financiar, ulterior, în cadrul Direcţiei de
control financiar a mun. Bucureşti, în cadrul diviziilor sectoriale (aparatul
central) din cadrul Curţii de Conturi a României, precum şi în cadrul
autorităţii de şi că indiferent de sectorul de activitate toţi au aceleiaşi
sarcini de serviciu, sunt supuşi aceloraşi restricţii şi incompatibilităţi astfel
că ar trebui să beneficieze de o salarizare egală. Cu toate acestea, prin
O.U.G. nr.160/2002, la stabilirea coeficienţilor de multiplicare se face
diferenţiere între controlorii financiari din cadrul camerelor de conturi
judeţene pe de o parte şi cei din cadrul camerei de conturi a municipiului
Bucureşti şi din aparatul central al Curţii de Conturi, pe de altă parte.
Au mai arătat reclamanţii că aplicarea acestor dispoziţii legale a
avut ca rezultat producerea unei discriminări între controlorii financiari care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul camerelor judeţene de conturi şi cei care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul Camerei de Conturi Bucureşti şi în
aparatul central al curţii, încălcându-se astfel şi art.14 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi art.16 alin.1 din Constituţie, art.23
alin.2 din Declaraţia Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, art.4 din Carta Socială europeană
revizuită.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, reclamanţii au
arătat că aceste drepturi solicitate le-au fost recunoscute şi acordate
anterior, prin sentinţa civilă nr.580/CM/2007 .
Au mai arătat reclamanţii, că potrivit art.7 alin.2 din Decretul
nr.72/1976, pârâta Curtea de Conturi are obligaţia de a face menţiunile
corespunzătoare în carnetul de muncă şi că Ministerul Economiei şi
Finanţelor, potrivit art.28 şi art. 1 al.2 coroborat cu art.4 alin.2 şi 3 din
Legea nr.500/2002 poate fi obligat la virarea sumelor destinate plăţii
acestor drepturi.
La data de 17.04.2008 pârâta Curtea de Conturi a României a
formulat întâmpinare prin care a solicitat citarea în cauză a Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a solicitat respingerea acţiunii
pentru următoarele motive.
Salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi
a României se face prin indemnizaţie lunară care se stabileşte pe baza
valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare.
Aceştia au fost stabiliţi în mod diferenţiat de autoritatea legiuitoare, pentru
aparatul central şi municipiul Bucureşti, respectiv Camera de Conturi a
municipiului Bucureşti şi la Autoritatea de Audit, pe de o parte şi judeţe, pe
de altă parte, potrivit anexelor la O.U.G. nr.160/2000, la Legea
nr.233/2006, la O.G. nr.27/2007 şi O.G. nr.14/2008, ţinându-se seama de
rolul, importanţa şi răspunderea ce revin acestora în cadrul organului
suprem de control financiar, de complexitatea şi răspunderile funcţiei, de
volumul de activitate. În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor
legale de care depinde soluţionarea cauzei, numai Curtea Constituţională se
poate pronunţa. În privinţa încălcării disp. art.116 din
României, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că egalitatea în
drepturi nu înseamnă uniformitate .
A mai arătat intimata că nu au fost încălcate criteriile prevăzute
de O.G. nr.137/2000 şi că nu s-a constatat de către Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării săvârşirea de către curtea de Conturi a
vreunei fapte discriminatorii în sensul neacordării drepturilor pretinse.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere , intimata a solicitat
ca reclamanţii să precizeze cuantumul valorii de referinţă sectorială în
funcţie de care pretind recalcularea drepturilor salariale şi a arătat că valorile
de referinţă sectorială aplicabile controlorilor financiari sunt cele prevăzute
de O.G. nr.27/2007, aprobată prin Legea nr.219/2007 şi O.G. nr.14/2007
şi nu cele solicitate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată,
prevăzute pentru funcţiile de demnitate publică. De asemenea, a mai arătat
reclamanta că potrivit O.U.G. nr.160/2000, O.G. nr.10/2007 şi O.G.
nr.10/2008 sunt prevăzute expres indemnizaţiile pentru funcţiile de
demnitate publică numite din cadrul Curţii de Conturi, nemaiexistând o
valoare de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică, iar
indemnizaţiile controlorilor financiari se calculează pe baza valorii de
referinţă sectorială prevăzută în anexele la O.G. nr.27/2007 şi O.G
nr.14/2007.
Curtea de Conturi a României a formulat la aceeaşi dată şi
cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economie şi Finanţelor,
arătând că potrivit Legii nr.500/2002 art.19, chematul în garanţie are
atribuţia de a repartiza fondurile necesare salarizării şi de a lua măsuri
pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a
statului, precum şi cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare ,iar în baza
art.28 şi 35 din Legea nr.500/2002 între intimată şi Ministerul Economiei şi
Finanţelor există raporturi juridice izvorâte din lege în temeiul cărora
urmează să fie obligat să asigure fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti
pretinse de reclamanţii din prezentul dosar.
La data de 3.09.2007 pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor
a formulat întâmpinare, invocând pe această cale excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive.
In susţinerea acestei excepţii, s-a arătat că ministrul finanţelor
publice este ordonator principal de credite, aşa cum este şi preşedintele
Curţii de Conturi a României, primul neputând fi obligat la plata pentru
salariaţii altor instituţii, invocându-se în acest sens disp. art.47 alin.4 din
Legea nr.500/2002 şi, de asemenea, că nu sunt îndeplinite condiţiile
disp.art.25 din Decretul nr.31/1954 şi a art.3(48) din H.G. nr.386/2007.
A mai arătat chemata în garanţie că obligarea sa la majorarea
creditelor bugetare aprobate Ministerului Public prin lege este inadmisibilă
pentru că rolul său este doar de a monitoriza respectarea legii bugetului de
stat de către ordonatorii principali de credite, iar suplimentarea cheltuielilor
stabilite prin legea bugetului de stat se poate face doar pe bază de lege, fiind
o chestiune de legiferare.
A mai susţinut chemata în garanţie că prin admiterea acţiunii,
instanţa şi-ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de
pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, instanţa apreciază că aceasta
este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală
pasivă în cauză, întrucât conform art.19 din Legea nr.500/2002
coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire
la sistemul bugetar şi avizează pregătirea proiectelor de legi bugetare anuale,
ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului
general anual de execuţie; potrivit art.3 alin.1 pct.2 din H.G. nr.208/2005
şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
are, în principal, printre atribuţii: „elaborează proiectul bugetului de stat, al
legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat,
precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând
rectificarea corespunzătoare”. În lipsa rectificării bugetului cu sumele
necesare, Ministerul Justiţiei se află în imposibilitatea de a dispune de
fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanţi. În consecinţă, în baza
temeiurilor indicate anterior, tribunalul va respinge excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a Ministerului economiei şi finanţelor.
Prin sentinţa civilă nr.504/CM din 4 iunie 2008, Tribunalul
Argeş – Secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a obligat pe
pârâta Curtea de Conturi a României să acorde reclamanţilor diferenţele de
drepturi salariale calculate în funcţie de acelaşi coeficient de care
beneficiază personalul din cadrul aparatului central al Camerei de Conturi a
Municipiului Bucureşti şi al aparatului central al Autorităţii de Audit pentru
perioada 4.03.2005-4.06.2008, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele
de inflaţie la data plăţii efective, a obligat pe pârâta Curtea de Conturi a
României să corecteze încadrările salariale ale reclamanţilor pentru perioada
iulie 2007 – februarie 2008, potrivit valorii de referinţă sectorială prevăzută
de lege pentru funcţiile de demnitate publică şi a sporului de vechime
cuvenit, a obligat pe pârâta Curtea de Conturi a României să efectueze
menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor,
conform celor dispuse anterior şi a obligat pe pârâtul-chemat în garanţie
Ministerul Economiei şi Finanţelor să vireze pârâtei Curtea de Conturi a
României fondurile necesare achitării drepturilor de mai sus.
A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de
judecată ca nedovedit.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt încadraţi în funcţiile de controlori financiari la
Curtea de Conturi a României, respectiv ai Camerei de Conturi a judeţului
Argeş, funcţie pentru care salarizarea este reglementată de O.U.G
nr.160/13.10.2000, aprobată prin Legea nr.711/2001 cu modificările
ulterioare.
Potrivit art. 2 din acest act normativ, baza de calcul pentru
stabilirea cuantumului indemnizaţiei lunare a acestora este valoarea de
referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare prevăzut în anexa
1. Analizând cuprinsul acesteia se observă că pentru controlorii financiari cu
aceeaşi vechime în muncă, acelaşi nivel de studii, aceeaşi clasă şi acelaşi grad
din cadrul Camerei de conturi judeţene şi din aparatul central al Camerei de
Conturi coeficientul de multiplicare este diferit.
Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se
înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care
determină condiţiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-
se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155
din Codul muncii). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de
două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul
muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu
treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv
condiţiile de muncă.
Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare
implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor
persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Din moment ce reclamanţii se
află într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din
celelalte structuri ale Camerei de Conturi, sub aspectul prestării aceleiaşi
munci în mod continuu sau succesiv, al deţinerii aceloraşi studii, vechimi,
clase şi grade ca şi restul personalului din aparatul central, rezulta că aceasta
nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul
personalului, prin refuzul aplicării aceluiaşi coeficient de multiplicare.
Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în
sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional,
calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de munca.
În concluzie, prin neaplicarea aceluiaşi coeficient de
multiplicare, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi deoarece
se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptica ce fundamentează si generează
acest coeficient şi pentru controlorii din cadrul aparatului central al Curţii
de Conturi.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1, art.6
din O.U.G. nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzată acordarea aceluiaşi
coeficient de multiplicare nu pentru că nu ar îndeplini aceleaşi condiţii ca şi
restul personalului şi cu atât mai mult cu cât aparţine aceleiaşi categorii
profesionale ca şi aceştia, ci sub pretextul că în cadrul celor două organe
controlorii financiari ar avea un rol, o importanţă şi răspundere diferită.
Potrivit Legii nr.94/1992 republicată, a Normelor de control
financiar ulterior extern şi de valorificare a constatărilor aprobate prin
Hotărârea nr.33/2003 a Plenului Curţii de Conturi, fişei postului, controlorii
din cadrul Camerei de Conturi judeţene şi cei din cadrul aparatului central al
Curţii de Conturi au aceleaşi sarcini de serviciu, participă la aceleaşi proceduri
de valorificare a constatărilor din actele de control/audit, sunt supuşi
aceloraşi restricţii şi incompatibilităţi, astfel că este neîntemeiată susţinerea de
mai sus a pârâtei.
Existenţa discriminării directe a reclamantei rezultă şi din
dispoziţiile art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei
discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare), art.7 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de
muncă juste şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie),
art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului si a
libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenţie
(care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită
(ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare
echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi f, art.54
alin.3, art.65 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care
garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări,
restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie
(care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul
la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului
constituţional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări
discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nicio
persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G. nr.137/2000, privind prevenirea
şi sancţionarea tuturor formelor de , cu modificările şi
completările ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii
privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea
drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera
alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă, la protecţia împotriva şomajului, la
un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală
este obligatorie o remuneraţie egala, aspect ce se află în contradicţie cu
situaţia de faţă.
Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o
discriminare, la un salariu egal pentru egală or, munca a fost
acumulată în vechimea dobândită de reclamanţi, la fel ca munca
personalului din aparatul central al Camerei de Conturi. Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile si politice stabileşte la art.19
pct.3 că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate impune şi restricţii
privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia
conform considerentelor expuse ca aplicarea unui coeficient de
multiplicare diferit aceleiaşi categorii profesionale a fost justificată
pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1
din O.G. nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii
legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.
Instanţa prin admiterea acţiunii nu îşi depăşeşte atribuţiile
puterii judecătoreşti pentru că nu adaugă la lege, nici nu realizează
controlul de constituţionalitate al dispoziţiile O.U.G. nr.160/2000,aşa
cum a susţinut pârâta prin întâmpinare, ci prin face aplicarea prioritară
a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la C.E.D.O., cu respectarea art.20
din Constituţie.
Cât priveşte faptul că prin salarizarea diferită a controlorilor
financiari nu s-a constatat de către Consiliul Director al C.N.C.D.
săvârşirea unei fapte de discriminare, instanţa reţine că hotărârile acestui
organism nu au caracter obligatoriu, întrucât instanţele judecătoreşti
sunt independente şi se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea
stării de fapt şi în aplicare legii), împrejurare confirmată şi de art.27
din O.G. nr.137/2000, şi de asemenea, că acţiunea în despăgubiri a
persoanei discriminate nu este condiţionată de sesizarea sau vreo
hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, instanţa apreciază
că şi sub acest aspect acţiunea este întemeiată.
Prin sentinţa civilă nr.580/CM/2007,Tribunalul Argeş a admis
acţiunea reclamanţilor prin care solicitau corectarea încadrărilor salariale
pentru perioada 1.02.2007-30.06.2007 cu următoarea motivare:
Prin O.G. nr.9/2005 s-au stabilit creşterile salariale ce se vor
acorda personalului contractual din sectorul bugetar salarizat potrivit
O.U.G nr.24/2000 şi personalului salarizat potrivit anexelor II şi III la
Legea nr.154/1998.
Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de
bază în sectorul bugetar şi indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă
funcţii de demnitate publică prevede la cap.VI „Indemnizaţii pentru
persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, modul de calcul al
indemnizaţiei lunare” astfel, cuantumul indemnizaţiilor lunare se stabileşte
pe baza valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de
multiplicare.
Coeficienţii de multiplicare pentru funcţiile de demnitate
publică din cadrul Curţii de Conturi, conform anexei II sunt: 20.3 pentru
preşedinte, 17.9 pentru vicepreşedinte, 16.5 pentru preşedintele de secţie şi
16.1 pentru consilieri de conturi.
Din coroborarea dispoziţiilor O.G. nr.9/2005, referitor la
cuantumul indemnizaţiei la data de 1.10.2005, cu cele ale Legii nr.154/1998
anexa II, rezultă o valoare de referinţă sectorială de 297,58 lei, mai mare cu
59,64 lei faţă de 31.12.2004, însemnând o creştere de 25%.
De asemenea, O.G. nr.9/2005-la art.3 alin.5-prevede acordarea
creşterilor salariale pentru funcţiile de demnitate publică în două tranşe,
respectiv 45% începând cu luna ianuarie 2005 din creşterea rezultată ca
diferenţă între indemnizaţia stabilită potrivit art.4 şi indemnizaţia lunară
stabilită din luna decembrie 2004, iar diferenţa se acordă începând cu luna
decembrie 2005.
Ulterior, prin O.G. nr.3/23.01.2006, s-au stabilit creşteri
salariale inclusiv în privinţa indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă
funcţii de demnitate publică, în art.1 prevăzându-se că aceste indemnizaţii
se majorează în două etape şi anume : cu 5% începând cu data de 1.02.2006
faţă de nivelul din ianuarie 2006 şi cu 6% începând cu 1.09.2006, faţă de
nivelul din luna august 2006.
Pe de altă parte, prin O.G. nr.10/2007, la art.1 se prevede că
indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică stabilite
prin Legea nr.154/1998 avute la 31.12.2006 se majorează în 3 etape şi
anume: cu 5% începând cu 1.01.2007, faţă de nivelul din luna decembrie
2006, cu 2% începând cu 1.04.2007 şi cu 11% începând cu 1.10.2007.
Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că pârâta Curtea de
Conturi avea obligaţia de calcul a indemnizaţiei lunare şi reactualizarea
periodică a acesteia, precum şi de plată a ei în cuantum corect.
Pentru perioada iulie 2007-februarie 2008 a fost în vigoare tot
O.G. nr.10/2007, O.G. nr.10/2008 urmând a intra în vigoare începând cu
26.06.2008. Cum reclamanţii se află într-o situaţie similară celei avute în
vedere la pronunţarea sentinţei nr.580/CM/2007, rămasă irevocabilă şi
cum prin aceasta s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanţilor li se
cuvine corectarea încadrării salariale în raport de creşterile stabilite prin
O.G. nr.3/2006 şi O.G. nr.10/2007 a decide că aceste drepturi nu li se mai
cuvin, începând cu iulie 2007 ar încălca autoritatea de lucru judecat a
hotărârii, astfel că se menţine obligarea Curţii de Conturi de a calcula şi
reactualiza indemnizaţia lunară a controlorilor financiari periodic pentru
perioada indicată în acţiune.
Referitor la sporul de vechime în muncă solicitat, tribunalul mai
reţine că această categorie profesională era prevăzută în anexa 4/2 la Legea
nr.154/1998, anterior salarizării acesteia prin O.U.G. nr.160/2000.
nr.154/1998, anterior salarizării acesteia prin O.U.G. nr.160/2000.
Art.24 alin.3 din Legea nr.154/1998 stabilea cu privire la
indemnizaţiile pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, că
dispoziţiile legale referitoare la alte drepturi salariale, printre care se află şi
sporul pentru vechimea în muncă, rămân în vigoare.
Deşi sporul de vechime în muncă era prevăzut de Legea
nr.50/1995, iar aceste dispoziţii au fost abrogate prin art.6 alin.1 din
O.U.G. nr.160/2000, nici o dispoziţie legală nu a abrogat expres art.24
alin.3 din Legea nr.154/1998 prin care se recunoaşte practic dreptul
controlorilor financiari la acest spor.
Aceeaşi regulă era stabilită şi de Legea nr.154/1998.art.19. Cu
toate acestea, legiuitorul a recunoscut dreptul reclamanţilor la sporul pentru
vechimea în muncă şi nici o dispoziţie ulterioară nu a abrogat expres sau
implicit dispoziţiile care au consacrat acest drept.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au
declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor precum şi Curtea de
Conturi a României.
Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat dispoziţiile art.304
pct.9 Cod pr.civilă, în sensul că, în mod greşit prima instanţă a admis
cererea de chemare în garanţie a acestei instituţii, solicitând respingerea
acestei cereri, deoarece instituţia nu are calitate procesuală pasivă. Astfel s-a
precizat că nu există un raport juridic între intimaţii-reclamanţi şi Ministerul
Economiei şi Finanţelor şi, mai mult decât atât, prin atribuţiile enumerate
expres în art.19 din Legea nr.500/2002, instituţia respectivă nu are atribuţii
privind obligaţia plăţii virării şi alocării de fonduri din bugetul de stat.
Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului
pentru două critici şi anume:
– în mod greşit s-a admis primul capăt de cerere (invocându-se
dispoziţiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă), nefiind vorba de nici o discriminare,
hotărârea judecătorească fiind abuzivă şi fiind încălcate deciziile nr.818-821
din 3 iulie 2008 ale , cu atât mai mult cu cât sistemul
de salarizare al personalului din autorităţile şi instituţiile publice se stabileşte
prin lege;
– soluţia este nelegală şi cu privire la admiterea capătului doi din
acţiune, deoarece nu mai există o valoare de referinţă sectorială pentru
funcţiile de demnitate publică, iar indemnizaţiile controlorilor financiari se
calculează pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută în anexele la
O.G. nr.27/2007, aprobată de Legea nr.219/2007, şi O.G. nr.14/2008.
S-a depus de către intimaţii-reclamanţi la dosar o întâmpinare
prin care s-a solicitat respingerea recursului Curţii de Conturi a României
pe considerentul că instanţa a avut în vedere dispoziţiile art.14 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.20 din Constituţie, în
sensul că în mod corect a stabilit instanţa de fond că întrucât există aceeaşi
lege de salarizare şi ocupă aceleaşi funcţii, în sensul că îşi desfăşoară
activitatea în aceleaşi instituţii, fiind supuşi unor reglementări legale
comune, aceştia sunt discriminaţi prin neaplicarea unitară a acestora.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a solicitat
respingerea recursului declarat de aceeaşi instituţie pe considerentul că
drepturile solicitate au fost recunoscute şi acordate anterior de către
Tribunalul Argeş prin sentinţa civilă nr.580/CM/1 octombrie 2007, rămasă
definitivă şi irevocabilă.
În fine, referitor la recursul formulat de către Ministerul
Economiei şi Finanţelor se precizează că în mod corect a fost respinsă
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către această parte, cu
considerentul că potrivit art.28 din Legea nr.500/2002, acesta are atribuţii
privind repartizarea fondurilor necesare salarizării şi angajează cheltuielile
din bugetele aprobate conform legii.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că
recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este nefondat, iar
recursul declarat de Curtea de Conturi a României este fondat, cu
consecinţa admiterii acestuia în sensul modificării în parte a sentinţei
atacate şi respingerii primului capăt din cerere, menţinându-se în rest
dispoziţiile sentinţei.
Referitor la recursul formulat de Ministerul Economiei şi
Finanţelor, Curtea a reţinut următoarele:
Astfel, în mod legal a reţinut instanţa de fond calitatea
procesuală pasivă a acestei instituţii, întrucât, conform art.19 din Legea
nr.500/2002 coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea
Guvernului cu privire la sistemul bugetar şi avizează pregătirea proiectelor
de legi bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind
aprobarea contului general anual de execuţie, iar potrivit art.3 alin.1 pct.2
din H.G. nr.208/2005, elaborează proiectul bugetului de stat, a legii
bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, operând
rectificarea corespunzătoare.
În lipsa acestei rectificări a bugetului, Curtea de Conturi se află
în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de
reclamanţi.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Curtea de Conturi a
României s-a reţinut de către curte că a doua critică este nefondată pentru
următoarele considerente.
În mod legal a admis prima instanţă al doilea capăt de cerere
formulat de intimaţii-reclamanţi.
Astfel, prin sentinţa civilă nr.580/CM/2007, Tribunalul Argeş a
admis acţiunea reclamanţilor prin care solicitau corectarea încadrărilor
salariale pentru perioada 1.02.2007-30.06.2007, sume care vor fi
reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, acest lucru
efectuându-se potrivit valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege
pentru funcţiile de demnitate publică şi a sporului de vechime cuvenit.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată recurenta Curtea de Conturi
a României să facă menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale
reclamanţilor conform celor dispuse anterior.
De remarcat, că împotriva acestei sentinţe recurenta Curtea de
Conturi a României nu a declarat recurs, situaţie faţă de care, prin decizia
civilă nr.607/R/CM/4.12.2007 a rămas irevocabilă prin respingerea
recursului declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Cum reclamanţii se află într-o situaţie similară celei avute în
vedere la pronunţarea sentinţei civile nr.580/CM/2007, rămasă irevocabilă,
şi cum prin aceasta s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că
reclamanţilor li se cuvine corectarea încadrării salariale în raport de
creşterile stabilite prin O.G. nr.3/2006 şi OG nr.10/2007, a decide că
aceste drepturi nu li se mai cuvin începând cu iulie 2007, ar însemna
încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Referitor la sporul de vechime în muncă solicitat legal s-a
reţinut că această categorie profesională era prevăzută în anexa 4/2 la Legea
Art.24 alin.3 din Legea nr.154/1998, stabilea cu privire la
indemnizaţiile pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, să
dispoziţiile legale referitoare la alte drepturi salariale, printre care şi sporul
privind vechimea în muncă, rămân în vigoare.
Cu alte cuvinte, nici o dispoziţie legală nu a abrogat expres
art.24 alin.3 din Legea nr.154/1998.
Prima critică formulată de către recurenta Curtea de Conturi a
României este însă fondată şi va fi admisă pentru următoarele considerente.
Soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală, deoarece, cu
privire la încălcarea principiului constituţional a egalităţii în drepturi
consacrat de art.16 din Constituţia României, Curtea Constituţională a
stabilit că, instituirea şi diminuarea drepturilor salariale, acordarea într-o
anumită perioadă de timp, modificarea ori încetarea acordării lor, stabilirea
categoriilor de personal salariat care beneficiază de acestea precum şi a altor
condiţii şi criterii de acordare, ţin de competenţa şi opţiunea exclusivă a
legiuitorului.
De asemenea, potrivit deciziilor nr.818-821 din 3 iulie 2008
pronunţate de Curtea Constituţională, s-a constatat că prevederile art.1,
art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituţionale în măsura în care,
din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa
să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,
considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe
cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr.818/3 iulie 2008, un
asemenea înţeles al dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.837/2000, prin
care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme
juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a
le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident
neconstituţional şi încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art.1
alin.4 din Constituţie, precum şi prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu
care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi
prin derogare legislativă în condiţiile art.115 din Constituţie, Guvernul, au
competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare
generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea
lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia (art.126 alin.1 din Legea
fundamentală), adică de a soluţiona aplicând legea litigiile dintre subiectele
de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor
subiective.
În speţa dedusă judecăţii, nu se poate reţine întrunirea
elementului de analogie sau comparabilitate între cele două categorii de
controlori financiari, respectiv cei care-şi desfăşoară activitatea în Camerele
de conturi judeţene, pe de o parte, şi cei de la Camera de Conturi a
Municipiului Bucureşti şi a aparatului central, pe de altă parte, întrucât
încadrarea diferită este generată, cum era şi normal, de atribuţiile diferite ale
acestora.
Potrivit art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, cu
modificările şi completările ulterioare, sistemul de salarizare a personalului
din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi
bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege.
Principiul prestabilirii drepturilor salariale din autorităţile şi
instituţiile publice prin lege-excepţie de la principiul negocierii-se justifică
având în vedere că este vorba de personal angajat la unităţile statului, iar
aceste salarii se suportă din fonduri bugetare.
Salarizarea controlorilor financiari, în perioada 2005-2008, a
fost reglementată de: O.U.G. nr.160/2000, cu modificările şi completările
ulterioare, Legea nr.233/2006, O.G. nr.27/2007, aprobată prin Legea
nr.219/2007 şi O.G. nr.14/2008.
Coeficienţii de multiplicare au fost stabiliţi în mod diferenţiat
de autoritatea legiuitoare, pentru aparatul central, municipiul Bucureşti şi
Autoritatea de Audit, pe de o parte, şi judeţe, pe de altă parte, potrivit
anexelor la actele normative anterior enunţate, ţinându-se seama de rolul,
importanţa şi răspunderea ce revin acestora în cadrul organului suprem de
control financiar, de complexitatea şi riscurile funcţiei, de volumul de
activitate.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza disp.art.312 şi 316
Cod procedură civilă a admis recursul Curţii de Conturi a României în
sensul că a modificat sentinţa în parte şi a respinge primul capăt din
acţiune, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei. Recursul formulat de
Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost respins ca nefondat.
