LITIGIU DE MUNCĂ. CONTROLORI FINANCIARI LA CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI. NEACORDAREA ACELUIAŞI COEFICIENT DE MULTIPLICARE CARE SE ACORDĂ ŞI PERSONALULUI DIN CADRUL APARATULUI CENTRAL, CAMEREI DE CONTURI A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, AUTORITĂŢII DE AUDIT. CONS


CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI. NEACORDAREA

ACELUIAŞI COEFICIENT DE MULTIPLICARE CARE SE

ACORDĂ ŞI PERSONALULUI DIN CADRUL APARATULUI

CENTRAL, CAMEREI DE CONTURI A MUNICIPIULUI

BUCUREŞTI, AUTORITĂŢII DE AUDIT. CONSIDERENTE.

Art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003

O.U.G. nr.160/2000

Legea nr.233/2006

O.G. nr.27/2007

O.G. nr.14/2008

Potrivit art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003 Codul muncii,

cu modificările şi completările ulterioare, sistemul de salarizare a

personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral

sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de

stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin

lege.

Salarizarea controlorilor financiari, în perioada 2005-2008,

a fost reglementată de: O.U.G. nr.160/2000, cu modificările şi

completările ulterioare, Legea nr.233/2006, O.G. nr.27/2007,

aprobată prin Legea nr.219/2007 şi O.G. nr.14/2008.

Coeficienţii de multiplicare au fost stabiliţi în mod

diferenţiat de autoritatea legiuitoare, pentru aparatul central,

municipiul Bucureşti şi Autoritatea de Audit, pe de o parte, şi judeţe,

pe de altă parte, potrivit anexelor la actele normative anterior

enunţate, ţinându-se seama de rolul, importanţa şi răspunderea ce

revin acestora în cadrul organului suprem de control financiar, de

complexitatea şi riscurile funcţiei, de volumul de activitate.

( Decizia civilă nr.724/R-CM din 02 decembrie 2008, pronunţată de

Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi

Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 25.06.2006,

reclamanţii A.V., B.A., C.Gh., C.A., I.A.M., M.C.I., N.M., O.E., P.I.C.,

S.M., S.R., S. Gh., Ş.B., Ş.I., T.D., Ţ.C., T.C., T.L. A., V.Gh. şi V.E.L., au

chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul

Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş

pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa instanţa să dispună obligarea

Curţii de Conturi a României la acordarea aceluiaşi coeficient de

multiplicare care se acordă şi personalului din cadrul Aparatului Central,

Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti Autorităţii de Audit, pe

perioada 2005-2008, până la data efectuării plăţii, actualizat cu indicele de

inflaţie la data plăţii; să fie obligată pârâta să corecteze încadrările salariale

ale controlorilor financiari, pe perioada iulie 2007-februarie 2008, potrivit

valorii de referinţă sectorială prevăzută de OUG nr.160/2000 pentru

funcţiile de demnitate publică şi a sporului de vechime cuvenit şi

menţinerea în continuare a acestor drepturi salariale; să fie obligată Curtea

de Conturi a României să efectueze rectificările corespunzătoare în

carnetele individuale de muncă în funcţie de admiterea capetelor de acţiune

anterioare; Ministerul Economiei şi Finanţelor să fie obligat să vireze

pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării

drepturilor mai susmenţionate, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că

funcţionează în calitate de controlori financiari la Camera de Conturi a

judeţului Argeş din cadrul Curţii de Conturi a României, că angajaţii Curţii

de Conturi a României în aceste funcţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul

Direcţiilor judeţene de control financiar, ulterior, în cadrul Direcţiei de

control financiar a mun. Bucureşti, în cadrul diviziilor sectoriale (aparatul

central) din cadrul Curţii de Conturi a României, precum şi în cadrul

autorităţii de şi că indiferent de sectorul de activitate toţi au aceleiaşi

sarcini de serviciu, sunt supuşi aceloraşi restricţii şi incompatibilităţi astfel

că ar trebui să beneficieze de o salarizare egală. Cu toate acestea, prin

O.U.G. nr.160/2002, la stabilirea coeficienţilor de multiplicare se face

diferenţiere între controlorii financiari din cadrul camerelor de conturi

judeţene pe de o parte şi cei din cadrul camerei de conturi a municipiului

Bucureşti şi din aparatul central al Curţii de Conturi, pe de altă parte.

Au mai arătat reclamanţii că aplicarea acestor dispoziţii legale a

avut ca rezultat producerea unei discriminări între controlorii financiari care

îşi desfăşoară activitatea în cadrul camerelor judeţene de conturi şi cei care

îşi desfăşoară activitatea în cadrul Camerei de Conturi Bucureşti şi în

aparatul central al curţii, încălcându-se astfel şi art.14 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului şi art.16 alin.1 din Constituţie, art.23

alin.2 din Declaraţia Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice, art.4 din Carta Socială europeană

revizuită.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, reclamanţii au

arătat că aceste drepturi solicitate le-au fost recunoscute şi acordate

anterior, prin sentinţa civilă nr.580/CM/2007 .

Au mai arătat reclamanţii, că potrivit art.7 alin.2 din Decretul

nr.72/1976, pârâta Curtea de Conturi are obligaţia de a face menţiunile

corespunzătoare în carnetul de muncă şi că Ministerul Economiei şi

Finanţelor, potrivit art.28 şi art. 1 al.2 coroborat cu art.4 alin.2 şi 3 din

Legea nr.500/2002 poate fi obligat la virarea sumelor destinate plăţii

acestor drepturi.

La data de 17.04.2008 pârâta Curtea de Conturi a României a

formulat întâmpinare prin care a solicitat citarea în cauză a Consiliului

Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a solicitat respingerea acţiunii

pentru următoarele motive.

Salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi

a României se face prin indemnizaţie lunară care se stabileşte pe baza

valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare.

Aceştia au fost stabiliţi în mod diferenţiat de autoritatea legiuitoare, pentru

aparatul central şi municipiul Bucureşti, respectiv Camera de Conturi a

municipiului Bucureşti şi la Autoritatea de Audit, pe de o parte şi judeţe, pe

de altă parte, potrivit anexelor la O.U.G. nr.160/2000, la Legea

nr.233/2006, la O.G. nr.27/2007 şi O.G. nr.14/2008, ţinându-se seama de

rolul, importanţa şi răspunderea ce revin acestora în cadrul organului

suprem de control financiar, de complexitatea şi răspunderile funcţiei, de

volumul de activitate. În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor

legale de care depinde soluţionarea cauzei, numai Curtea Constituţională se

poate pronunţa. În privinţa încălcării disp. art.116 din

României, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că egalitatea în

drepturi nu înseamnă uniformitate .

A mai arătat intimata că nu au fost încălcate criteriile prevăzute

de O.G. nr.137/2000 şi că nu s-a constatat de către Consiliul Naţional

pentru Combaterea Discriminării săvârşirea de către curtea de Conturi a

vreunei fapte discriminatorii în sensul neacordării drepturilor pretinse.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere , intimata a solicitat

ca reclamanţii să precizeze cuantumul valorii de referinţă sectorială în

funcţie de care pretind recalcularea drepturilor salariale şi a arătat că valorile

de referinţă sectorială aplicabile controlorilor financiari sunt cele prevăzute

de O.G. nr.27/2007, aprobată prin Legea nr.219/2007 şi O.G. nr.14/2007

şi nu cele solicitate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată,

prevăzute pentru funcţiile de demnitate publică. De asemenea, a mai arătat

reclamanta că potrivit O.U.G. nr.160/2000, O.G. nr.10/2007 şi O.G.

nr.10/2008 sunt prevăzute expres indemnizaţiile pentru funcţiile de

demnitate publică numite din cadrul Curţii de Conturi, nemaiexistând o

valoare de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică, iar

indemnizaţiile controlorilor financiari se calculează pe baza valorii de

referinţă sectorială prevăzută în anexele la O.G. nr.27/2007 şi O.G

nr.14/2007.

Curtea de Conturi a României a formulat la aceeaşi dată şi

cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economie şi Finanţelor,

arătând că potrivit Legii nr.500/2002 art.19, chematul în garanţie are

atribuţia de a repartiza fondurile necesare salarizării şi de a lua măsuri

pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a

statului, precum şi cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare ,iar în baza

art.28 şi 35 din Legea nr.500/2002 între intimată şi Ministerul Economiei şi

Finanţelor există raporturi juridice izvorâte din lege în temeiul cărora

urmează să fie obligat să asigure fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti

pretinse de reclamanţii din prezentul dosar.

La data de 3.09.2007 pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor

a formulat întâmpinare, invocând pe această cale excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive.

In susţinerea acestei excepţii, s-a arătat că ministrul finanţelor

publice este ordonator principal de credite, aşa cum este şi preşedintele

Curţii de Conturi a României, primul neputând fi obligat la plata pentru

salariaţii altor instituţii, invocându-se în acest sens disp. art.47 alin.4 din

Legea nr.500/2002 şi, de asemenea, că nu sunt îndeplinite condiţiile

disp.art.25 din Decretul nr.31/1954 şi a art.3(48) din H.G. nr.386/2007.

A mai arătat chemata în garanţie că obligarea sa la majorarea

creditelor bugetare aprobate Ministerului Public prin lege este inadmisibilă

pentru că rolul său este doar de a monitoriza respectarea legii bugetului de

stat de către ordonatorii principali de credite, iar suplimentarea cheltuielilor

stabilite prin legea bugetului de stat se poate face doar pe bază de lege, fiind

o chestiune de legiferare.

A mai susţinut chemata în garanţie că prin admiterea acţiunii,

instanţa şi-ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de

pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, instanţa apreciază că aceasta

este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală

pasivă în cauză, întrucât conform art.19 din Legea nr.500/2002

coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire

la sistemul bugetar şi avizează pregătirea proiectelor de legi bugetare anuale,

ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului

general anual de execuţie; potrivit art.3 alin.1 pct.2 din H.G. nr.208/2005

şi Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

are, în principal, printre atribuţii: „elaborează proiectul bugetului de stat, al

legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat,

precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând

rectificarea corespunzătoare”. În lipsa rectificării bugetului cu sumele

necesare, Ministerul Justiţiei se află în imposibilitatea de a dispune de

fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanţi. În consecinţă, în baza

temeiurilor indicate anterior, tribunalul va respinge excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a Ministerului economiei şi finanţelor.

Prin sentinţa civilă nr.504/CM din 4 iunie 2008, Tribunalul

Argeş – Secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a obligat pe

pârâta Curtea de Conturi a României să acorde reclamanţilor diferenţele de

drepturi salariale calculate în funcţie de acelaşi coeficient de care

beneficiază personalul din cadrul aparatului central al Camerei de Conturi a

Municipiului Bucureşti şi al aparatului central al Autorităţii de Audit pentru

perioada 4.03.2005-4.06.2008, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele

de inflaţie la data plăţii efective, a obligat pe pârâta Curtea de Conturi a

României să corecteze încadrările salariale ale reclamanţilor pentru perioada

iulie 2007 – februarie 2008, potrivit valorii de referinţă sectorială prevăzută

de lege pentru funcţiile de demnitate publică şi a sporului de vechime

cuvenit, a obligat pe pârâta Curtea de Conturi a României să efectueze

menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor,

conform celor dispuse anterior şi a obligat pe pârâtul-chemat în garanţie

Ministerul Economiei şi Finanţelor să vireze pârâtei Curtea de Conturi a

României fondurile necesare achitării drepturilor de mai sus.

A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de

judecată ca nedovedit.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt încadraţi în funcţiile de controlori financiari la

Curtea de Conturi a României, respectiv ai Camerei de Conturi a judeţului

Argeş, funcţie pentru care salarizarea este reglementată de O.U.G

nr.160/13.10.2000, aprobată prin Legea nr.711/2001 cu modificările

ulterioare.

Potrivit art. 2 din acest act normativ, baza de calcul pentru

stabilirea cuantumului indemnizaţiei lunare a acestora este valoarea de

referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare prevăzut în anexa

1. Analizând cuprinsul acesteia se observă că pentru controlorii financiari cu

aceeaşi vechime în muncă, acelaşi nivel de studii, aceeaşi clasă şi acelaşi grad

din cadrul Camerei de conturi judeţene şi din aparatul central al Camerei de

Conturi coeficientul de multiplicare este diferit.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se

înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care

determină condiţiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-

se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155

din Codul muncii). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de

două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul

muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu

treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv

condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare

implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor

persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Din moment ce reclamanţii se

află într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din

celelalte structuri ale Camerei de Conturi, sub aspectul prestării aceleiaşi

munci în mod continuu sau succesiv, al deţinerii aceloraşi studii, vechimi,

clase şi grade ca şi restul personalului din aparatul central, rezulta că aceasta

nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul

personalului, prin refuzul aplicării aceluiaşi coeficient de multiplicare.

Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în

sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional,

calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de munca.

În concluzie, prin neaplicarea aceluiaşi coeficient de

multiplicare, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi deoarece

se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptica ce fundamentează si generează

acest coeficient şi pentru controlorii din cadrul aparatului central al Curţii

de Conturi.

Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1, art.6

din O.U.G. nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzată acordarea aceluiaşi

coeficient de multiplicare nu pentru că nu ar îndeplini aceleaşi condiţii ca şi

restul personalului şi cu atât mai mult cu cât aparţine aceleiaşi categorii

profesionale ca şi aceştia, ci sub pretextul că în cadrul celor două organe

controlorii financiari ar avea un rol, o importanţă şi răspundere diferită.

Potrivit Legii nr.94/1992 republicată, a Normelor de control

financiar ulterior extern şi de valorificare a constatărilor aprobate prin

Hotărârea nr.33/2003 a Plenului Curţii de Conturi, fişei postului, controlorii

din cadrul Camerei de Conturi judeţene şi cei din cadrul aparatului central al

Curţii de Conturi au aceleaşi sarcini de serviciu, participă la aceleaşi proceduri

de valorificare a constatărilor din actele de control/audit, sunt supuşi

aceloraşi restricţii şi incompatibilităţi, astfel că este neîntemeiată susţinerea de

mai sus a pârâtei.

Existenţa discriminării directe a reclamantei rezultă şi din

dispoziţiile art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

(care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei

discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare), art.7 din

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,

ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de

muncă juste şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie),

art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului si a

libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenţie

(care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită

(ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare

echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi f, art.54

alin.3, art.65 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care

garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări,

restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie

(care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul

la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului

constituţional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări

discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii

sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nicio

persoana nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor O.G. nr.137/2000, privind prevenirea

şi sancţionarea tuturor formelor de , cu modificările şi

completările ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii

privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea

drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera

alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă, la protecţia împotriva şomajului, la

un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală

este obligatorie o remuneraţie egala, aspect ce se află în contradicţie cu

situaţia de faţă.

Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o

discriminare, la un salariu egal pentru egală or, munca a fost

acumulată în vechimea dobândită de reclamanţi, la fel ca munca

personalului din aparatul central al Camerei de Conturi. Pactul

Internaţional cu privire la drepturile civile si politice stabileşte la art.19

pct.3 că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate impune şi restricţii

privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia

conform considerentelor expuse ca aplicarea unui coeficient de

multiplicare diferit aceleiaşi categorii profesionale a fost justificată

pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1

din O.G. nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii

legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.

Instanţa prin admiterea acţiunii nu îşi depăşeşte atribuţiile

puterii judecătoreşti pentru că nu adaugă la lege, nici nu realizează

controlul de constituţionalitate al dispoziţiile O.U.G. nr.160/2000,aşa

cum a susţinut pârâta prin întâmpinare, ci prin face aplicarea prioritară

a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la C.E.D.O., cu respectarea art.20

din Constituţie.

Cât priveşte faptul că prin salarizarea diferită a controlorilor

financiari nu s-a constatat de către Consiliul Director al C.N.C.D.

săvârşirea unei fapte de discriminare, instanţa reţine că hotărârile acestui

organism nu au caracter obligatoriu, întrucât instanţele judecătoreşti

sunt independente şi se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea

stării de fapt şi în aplicare legii), împrejurare confirmată şi de art.27

din O.G. nr.137/2000, şi de asemenea, că acţiunea în despăgubiri a

persoanei discriminate nu este condiţionată de sesizarea sau vreo

hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, instanţa apreciază

că şi sub acest aspect acţiunea este întemeiată.

Prin sentinţa civilă nr.580/CM/2007,Tribunalul Argeş a admis

acţiunea reclamanţilor prin care solicitau corectarea încadrărilor salariale

pentru perioada 1.02.2007-30.06.2007 cu următoarea motivare:

Prin O.G. nr.9/2005 s-au stabilit creşterile salariale ce se vor

acorda personalului contractual din sectorul bugetar salarizat potrivit

O.U.G nr.24/2000 şi personalului salarizat potrivit anexelor II şi III la

Legea nr.154/1998.

Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de

bază în sectorul bugetar şi indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă

funcţii de demnitate publică prevede la cap.VI „Indemnizaţii pentru

persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, modul de calcul al

indemnizaţiei lunare” astfel, cuantumul indemnizaţiilor lunare se stabileşte

pe baza valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de

multiplicare.

Coeficienţii de multiplicare pentru funcţiile de demnitate

publică din cadrul Curţii de Conturi, conform anexei II sunt: 20.3 pentru

preşedinte, 17.9 pentru vicepreşedinte, 16.5 pentru preşedintele de secţie şi

16.1 pentru consilieri de conturi.

Din coroborarea dispoziţiilor O.G. nr.9/2005, referitor la

cuantumul indemnizaţiei la data de 1.10.2005, cu cele ale Legii nr.154/1998

anexa II, rezultă o valoare de referinţă sectorială de 297,58 lei, mai mare cu

59,64 lei faţă de 31.12.2004, însemnând o creştere de 25%.

De asemenea, O.G. nr.9/2005-la art.3 alin.5-prevede acordarea

creşterilor salariale pentru funcţiile de demnitate publică în două tranşe,

respectiv 45% începând cu luna ianuarie 2005 din creşterea rezultată ca

diferenţă între indemnizaţia stabilită potrivit art.4 şi indemnizaţia lunară

stabilită din luna decembrie 2004, iar diferenţa se acordă începând cu luna

decembrie 2005.

Ulterior, prin O.G. nr.3/23.01.2006, s-au stabilit creşteri

salariale inclusiv în privinţa indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă

funcţii de demnitate publică, în art.1 prevăzându-se că aceste indemnizaţii

se majorează în două etape şi anume : cu 5% începând cu data de 1.02.2006

faţă de nivelul din ianuarie 2006 şi cu 6% începând cu 1.09.2006, faţă de

nivelul din luna august 2006.

Pe de altă parte, prin O.G. nr.10/2007, la art.1 se prevede că

indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică stabilite

prin Legea nr.154/1998 avute la 31.12.2006 se majorează în 3 etape şi

anume: cu 5% începând cu 1.01.2007, faţă de nivelul din luna decembrie

2006, cu 2% începând cu 1.04.2007 şi cu 11% începând cu 1.10.2007.

Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că pârâta Curtea de

Conturi avea obligaţia de calcul a indemnizaţiei lunare şi reactualizarea

periodică a acesteia, precum şi de plată a ei în cuantum corect.

Pentru perioada iulie 2007-februarie 2008 a fost în vigoare tot

O.G. nr.10/2007, O.G. nr.10/2008 urmând a intra în vigoare începând cu

26.06.2008. Cum reclamanţii se află într-o situaţie similară celei avute în

vedere la pronunţarea sentinţei nr.580/CM/2007, rămasă irevocabilă şi

cum prin aceasta s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanţilor li se

cuvine corectarea încadrării salariale în raport de creşterile stabilite prin

O.G. nr.3/2006 şi O.G. nr.10/2007 a decide că aceste drepturi nu li se mai

cuvin, începând cu iulie 2007 ar încălca autoritatea de lucru judecat a

hotărârii, astfel că se menţine obligarea Curţii de Conturi de a calcula şi

reactualiza indemnizaţia lunară a controlorilor financiari periodic pentru

perioada indicată în acţiune.

Referitor la sporul de vechime în muncă solicitat, tribunalul mai

reţine că această categorie profesională era prevăzută în anexa 4/2 la Legea

nr.154/1998, anterior salarizării acesteia prin O.U.G. nr.160/2000.

nr.154/1998, anterior salarizării acesteia prin O.U.G. nr.160/2000.

Art.24 alin.3 din Legea nr.154/1998 stabilea cu privire la

indemnizaţiile pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, că

dispoziţiile legale referitoare la alte drepturi salariale, printre care se află şi

sporul pentru vechimea în muncă, rămân în vigoare.

Deşi sporul de vechime în muncă era prevăzut de Legea

nr.50/1995, iar aceste dispoziţii au fost abrogate prin art.6 alin.1 din

O.U.G. nr.160/2000, nici o dispoziţie legală nu a abrogat expres art.24

alin.3 din Legea nr.154/1998 prin care se recunoaşte practic dreptul

controlorilor financiari la acest spor.

Aceeaşi regulă era stabilită şi de Legea nr.154/1998.art.19. Cu

toate acestea, legiuitorul a recunoscut dreptul reclamanţilor la sporul pentru

vechimea în muncă şi nici o dispoziţie ulterioară nu a abrogat expres sau

implicit dispoziţiile care au consacrat acest drept.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au

declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor precum şi Curtea de

Conturi a României.

Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat dispoziţiile art.304

pct.9 Cod pr.civilă, în sensul că, în mod greşit prima instanţă a admis

cererea de chemare în garanţie a acestei instituţii, solicitând respingerea

acestei cereri, deoarece instituţia nu are calitate procesuală pasivă. Astfel s-a

precizat că nu există un raport juridic între intimaţii-reclamanţi şi Ministerul

Economiei şi Finanţelor şi, mai mult decât atât, prin atribuţiile enumerate

expres în art.19 din Legea nr.500/2002, instituţia respectivă nu are atribuţii

privind obligaţia plăţii virării şi alocării de fonduri din bugetul de stat.

Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului

pentru două critici şi anume:

– în mod greşit s-a admis primul capăt de cerere (invocându-se

dispoziţiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă), nefiind vorba de nici o discriminare,

hotărârea judecătorească fiind abuzivă şi fiind încălcate deciziile nr.818-821

din 3 iulie 2008 ale , cu atât mai mult cu cât sistemul

de salarizare al personalului din autorităţile şi instituţiile publice se stabileşte

prin lege;

– soluţia este nelegală şi cu privire la admiterea capătului doi din

acţiune, deoarece nu mai există o valoare de referinţă sectorială pentru

funcţiile de demnitate publică, iar indemnizaţiile controlorilor financiari se

calculează pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută în anexele la

O.G. nr.27/2007, aprobată de Legea nr.219/2007, şi O.G. nr.14/2008.

S-a depus de către intimaţii-reclamanţi la dosar o întâmpinare

prin care s-a solicitat respingerea recursului Curţii de Conturi a României

pe considerentul că instanţa a avut în vedere dispoziţiile art.14 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.20 din Constituţie, în

sensul că în mod corect a stabilit instanţa de fond că întrucât există aceeaşi

lege de salarizare şi ocupă aceleaşi funcţii, în sensul că îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi instituţii, fiind supuşi unor reglementări legale

comune, aceştia sunt discriminaţi prin neaplicarea unitară a acestora.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a solicitat

respingerea recursului declarat de aceeaşi instituţie pe considerentul că

drepturile solicitate au fost recunoscute şi acordate anterior de către

Tribunalul Argeş prin sentinţa civilă nr.580/CM/1 octombrie 2007, rămasă

definitivă şi irevocabilă.

În fine, referitor la recursul formulat de către Ministerul

Economiei şi Finanţelor se precizează că în mod corect a fost respinsă

excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către această parte, cu

considerentul că potrivit art.28 din Legea nr.500/2002, acesta are atribuţii

privind repartizarea fondurilor necesare salarizării şi angajează cheltuielile

din bugetele aprobate conform legii.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că

recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este nefondat, iar

recursul declarat de Curtea de Conturi a României este fondat, cu

consecinţa admiterii acestuia în sensul modificării în parte a sentinţei

atacate şi respingerii primului capăt din cerere, menţinându-se în rest

dispoziţiile sentinţei.

Referitor la recursul formulat de Ministerul Economiei şi

Finanţelor, Curtea a reţinut următoarele:

Astfel, în mod legal a reţinut instanţa de fond calitatea

procesuală pasivă a acestei instituţii, întrucât, conform art.19 din Legea

nr.500/2002 coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea

Guvernului cu privire la sistemul bugetar şi avizează pregătirea proiectelor

de legi bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind

aprobarea contului general anual de execuţie, iar potrivit art.3 alin.1 pct.2

din H.G. nr.208/2005, elaborează proiectul bugetului de stat, a legii

bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, operând

rectificarea corespunzătoare.

În lipsa acestei rectificări a bugetului, Curtea de Conturi se află

în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de

reclamanţi.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Curtea de Conturi a

României s-a reţinut de către curte că a doua critică este nefondată pentru

următoarele considerente.

În mod legal a admis prima instanţă al doilea capăt de cerere

formulat de intimaţii-reclamanţi.

Astfel, prin sentinţa civilă nr.580/CM/2007, Tribunalul Argeş a

admis acţiunea reclamanţilor prin care solicitau corectarea încadrărilor

salariale pentru perioada 1.02.2007-30.06.2007, sume care vor fi

reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, acest lucru

efectuându-se potrivit valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege

pentru funcţiile de demnitate publică şi a sporului de vechime cuvenit.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată recurenta Curtea de Conturi

a României să facă menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale

reclamanţilor conform celor dispuse anterior.

De remarcat, că împotriva acestei sentinţe recurenta Curtea de

Conturi a României nu a declarat recurs, situaţie faţă de care, prin decizia

civilă nr.607/R/CM/4.12.2007 a rămas irevocabilă prin respingerea

recursului declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Cum reclamanţii se află într-o situaţie similară celei avute în

vedere la pronunţarea sentinţei civile nr.580/CM/2007, rămasă irevocabilă,

şi cum prin aceasta s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că

reclamanţilor li se cuvine corectarea încadrării salariale în raport de

creşterile stabilite prin O.G. nr.3/2006 şi OG nr.10/2007, a decide că

aceste drepturi nu li se mai cuvin începând cu iulie 2007, ar însemna

încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Referitor la sporul de vechime în muncă solicitat legal s-a

reţinut că această categorie profesională era prevăzută în anexa 4/2 la Legea

Art.24 alin.3 din Legea nr.154/1998, stabilea cu privire la

indemnizaţiile pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, să

dispoziţiile legale referitoare la alte drepturi salariale, printre care şi sporul

privind vechimea în muncă, rămân în vigoare.

Cu alte cuvinte, nici o dispoziţie legală nu a abrogat expres

art.24 alin.3 din Legea nr.154/1998.

Prima critică formulată de către recurenta Curtea de Conturi a

României este însă fondată şi va fi admisă pentru următoarele considerente.

Soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală, deoarece, cu

privire la încălcarea principiului constituţional a egalităţii în drepturi

consacrat de art.16 din Constituţia României, Curtea Constituţională a

stabilit că, instituirea şi diminuarea drepturilor salariale, acordarea într-o

anumită perioadă de timp, modificarea ori încetarea acordării lor, stabilirea

categoriilor de personal salariat care beneficiază de acestea precum şi a altor

condiţii şi criterii de acordare, ţin de competenţa şi opţiunea exclusivă a

legiuitorului.

De asemenea, potrivit deciziilor nr.818-821 din 3 iulie 2008

pronunţate de Curtea Constituţională, s-a constatat că prevederile art.1,

art.2 alin.3 şi art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind sancţionarea

tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituţionale în măsura în care,

din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,

considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe

cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr.818/3 iulie 2008, un

asemenea înţeles al dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.837/2000, prin

care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme

juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a

le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident

neconstituţional şi încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art.1

alin.4 din Constituţie, precum şi prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu

care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi

prin derogare legislativă în condiţiile art.115 din Constituţie, Guvernul, au

competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare

generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea

lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia (art.126 alin.1 din Legea

fundamentală), adică de a soluţiona aplicând legea litigiile dintre subiectele

de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor

subiective.

În speţa dedusă judecăţii, nu se poate reţine întrunirea

elementului de analogie sau comparabilitate între cele două categorii de

controlori financiari, respectiv cei care-şi desfăşoară activitatea în Camerele

de conturi judeţene, pe de o parte, şi cei de la Camera de Conturi a

Municipiului Bucureşti şi a aparatului central, pe de altă parte, întrucât

încadrarea diferită este generată, cum era şi normal, de atribuţiile diferite ale

acestora.

Potrivit art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003 Codul muncii, cu

modificările şi completările ulterioare, sistemul de salarizare a personalului

din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi

bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege.

Principiul prestabilirii drepturilor salariale din autorităţile şi

instituţiile publice prin lege-excepţie de la principiul negocierii-se justifică

având în vedere că este vorba de personal angajat la unităţile statului, iar

aceste salarii se suportă din fonduri bugetare.

Salarizarea controlorilor financiari, în perioada 2005-2008, a

fost reglementată de: O.U.G. nr.160/2000, cu modificările şi completările

ulterioare, Legea nr.233/2006, O.G. nr.27/2007, aprobată prin Legea

nr.219/2007 şi O.G. nr.14/2008.

Coeficienţii de multiplicare au fost stabiliţi în mod diferenţiat

de autoritatea legiuitoare, pentru aparatul central, municipiul Bucureşti şi

Autoritatea de Audit, pe de o parte, şi judeţe, pe de altă parte, potrivit

anexelor la actele normative anterior enunţate, ţinându-se seama de rolul,

importanţa şi răspunderea ce revin acestora în cadrul organului suprem de

control financiar, de complexitatea şi riscurile funcţiei, de volumul de

activitate.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza disp.art.312 şi 316

Cod procedură civilă a admis recursul Curţii de Conturi a României în

sensul că a modificat sentinţa în parte şi a respinge primul capăt din

acţiune, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei. Recursul formulat de

Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost respins ca nefondat.