INADMISIBILITATE.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond penalul ţine în loc
Contrar celor reţinute de instanţa de fond penalul ţine în loc
disciplinarul în acelaşi mod în care ţine în loc civilul. Răspunderea penală, o
dată declanşată, produce sistarea răspunderii disciplinare, prin urmare, nu
este posibil cumulul de răspunderi simultan, ci doar subsecvent,
condiţionat, angajatorul având posibilitatea, pe parcursul procesului penal,
doar la suspendarea din funcţie a salariatului.
Abia după finalizarea procesului penal, ca urmare a stabilirii în mod
definitiv a vinovăţiei salariatului, angajatorul ar fi avut dreptul să aplice prin
cumul, răspunderea disciplinară a desfacerii contractului de muncă, printr-o
decizie legală şi temeinică.
Decizia nr. 203/R-CM/ 18.04.2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti –Secţia
civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Constată că, prin acţiunea civilă promovată la data de 16.12.2002 şi
înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, sub nr.58/2003, contestatorul M. V., a
formulat contestaţie împotriva deciziei nr.889/15.11.2002 emisă de Asociaţia
Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Argeş privind desfacerea contractului
individual de muncă în temeiul art.130 lit.i din vechiul Cod al muncii, solicitând
instanţei să dispună anularea acesteia ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că din cuprinsul deciziei lipsesc
menţiunile prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile codului muncii, respectiv
expunerea motivelor pentru care s-a decis desfacerea contractului de muncă,
menţiunea posibilităţii de atac în 30 de zile la instanţa competentă; în decizie se
consemnează în mod lapidar, emiterea ei ca urmare a unei fapte ce i se impută de
conducerea societăţii, fără a se preciza în nici un fel în ce constă fapta culpabilă
săvârşită şi care ar reprezenta în opinia intimatei, abaterea disciplinară gravă sau
încălcarea repetată a obligaţiilor de muncă.
A mai arătat contestatorul că s-a menţionat ca justificare a măsurii desfacerii
contractului de muncă, cercetarea sa prealabilă în dosarul penal nr.1806/2002 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung, apreciind în contestaţie, că
menţiunile prezentate în decizia de desfacere, nu sunt reale, prejudiciul nefiind
stabilit cu certitudine, nefiind explicitat care este valoarea acestuia şi care sunt
modalităţile culpabile prin care ar fi produs acel prejudiciu.
Contestaţia a mai fost motivată în sensul că existenţa unei plângeri penale şi
a unor cercetări prealabile nu pot constitui motive ale desfacerii contractului de
muncă.
În susţinerea contestaţiei, a fost depusă decizia nr.889/15.11.2002 (f.3).
Ulterior contestatorul şi-a completat motivele contestaţiei în sensul că
desfacerea contractului de muncă a fost efectuată în timpul când se afla în
concediu medical, depunând în acest sens xerocopia carnetului de muncă seria Bf
nr.0685600.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei întrucât,
în perioada 1999 – 2002 acesta a adus prejudicii unităţii, fiind cercetat în dosarul
penal nr.1806/P/2002 şi emiţându-se decizia de imputaţie nr.703/23.09.2002,
pentru suma de 414.926.000 lei şi respectiv 4.276.900 lei.
S-a mai arătat în întâmpinare că, obiectul cercetării penale a contestatorului, îl
constituie activitatea frauduloasă a acestuia, în sensul că datele din unele chitanţe
aduse de membrii vânători nu corespund cu copiile care au fost predate de
contestator la serviciul contabilitate, constatându-se prin referatul
nr.546/26.07.2002 că, la rubrica anuală, a fost menţionată doar suma care nu
corespunde cu cea din iar ca urmare a verificărilor efectuate s-a
constatat un prejudiciu creat de contestator în sumă de 414.926.000 lei, la care s-a
mai adăugat suma de 4.276.900 lei reprezentând lipsa la reviste, almanahuri şi
calendare pe care le-a avut în primire acesta.
Intimata, prin aceeaşi întâmpinare a mai făcut cunoscut că din cuprinsul
notei explicative date sub nr.358/17.05.2002, contestatorul recunoaşte că nu a
ţinut o evidenţă strictă a carnetelor membrilor vânători şi prin neglijenţă, nu a mai
operat în registru de evidenţă a vânătorilor.
Prin sentinţa civilă nr.642/CM/16.11.2005 pronunţată de Tribunalul
Argeş, cu opinie majoritară, instanţa a respins contestaţia şi l-a obligat pe
contestator la 1200 RON cheltuieli de judecată către intimată.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut că decizia
nr.889/15.11.2002 contestată, respectă condiţiile de formă impuse de vechiul cod al
muncii (art.134 din Legea nr.10/1972) în sensul existenţei motivelor de fapt şi de
drept pentru care a fost emisă.
Mai mult, contestatorul a îndeplinit funcţia de secretar al Filialei Câmpulung
a Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Argeş, asociaţie care
potrivit HG 259/22.01.2001 este recunoscută ca fiind de utilitate publică.
Conform atribuţiilor de serviciu contestatorul , în calitatea sa de secretar de
filială, încasa cotizaţiile de la membrii filialei, cotizaţii ce trebuiau depuse în
contul asociaţiei, în termen de cel mult 5 zile de la încasare.
Intimata a procedat la o verificare contabilă în anul 2002, pentru perioada
1999 – 2002, constatînd o lipsă în gestiune de 414.926.000 lei, sesizând organele de
urmărire penală în data de 03.10.2002.
S-a reţinut din probatoriul administrat că M. V. şi-a însuşit diverse sume de
bani din cotizaţiile plătite de membrii filialei, iar pentru a nu se observa diferenţa
dintre sumele încasate şi cele depuse la intimată, contestatorul întocmea exemplarul
nr.2 al chitanţei , în care menţiona în fals o sumă mai mică decât cea încasată
efectivă şi o altă dată de emitere, ulterioară . Apoi depunea la contabilitatea
intimatei exemplarele nr.2 falsificate, însuşindu-şi suma de 53.000.000 lei.
În alte situaţii, contestatorul încasa cotizaţia de la membrii asociaţiei făcând
menţiunea despre faptul încasării numai în permisele de vânătoare, fără a mai
elibera chitanţe şi fără a mai depune ulterior sumele la intimată, în felul acesta şi-a
însuşit suma de 67.550.000 lei.
S-a mai reţinut că prin faptele săvârşite de contestator, intimata a suferit un
prejudiciu actualizat de 438.812.931 lei, din care 210.562.931 lei nu au fost
recuperaţi.
De altfel, prin sentinţa penală nr.429/29.09.2004 pronunţată de Judecătoria
Câmpulung, definitivă prin decizia penală nr.271/R/14.06.2005 a Curţii de Apel
Piteşti, contestatorul a fost condamnat în baza art.2151 alin.1 Cod penal cu
aplic.art.41 alin.2 Cod penal la 2 ani închisoare, constatând graţiată în întregime
pedeapsa în baza art.1 din Legea 543/2002.
În baza art.289 alin.1 cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal contestatorul a fost
condamnat la 2 ani închisoare iar în baza art.291 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2
Cod penal a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art.33 lit.a Cod penal şi art.34 lit.b Cod penal, contestatorul urma să
execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar în baza art.81 Cod penal s-a
dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe o durată de 4 ani
fiind declarate false în temeiul art.445 Cod pr.penală exemplarele nr.2 ale
chitanţelor aflate la fila 38 şi s-a dispus anularea lor.
Prin aceeaşi sentinţă contestatorul a fost obligat la plata către intimată a
sumei de 190.969.248 lei, reprezentând despăgubiri civile.
Prin decizia nr.889 emisă în data de 15.11.2002 intimata a procedat la
desfacerea contractului de muncă al contestatorului în temeiul art.130 lit.i din Legea
10/1972 (vechiul cod al muncii), începând cu data de 15.11.2002 (f.3 dosar), cu
motivarea că în perioada 1999-2002, a adus prejudicii, fiind cercetat în dosarul
nr.1806/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung pentru infracţiunea
de fals, uz de fals, înşelăciune, gestiune frauduloasă şi delapidare.
Procesul verbal încheiat de intimată la data de 14.11.2002, cu nr.de
înregistrare 877, face dovada invitării contestatorului la sediul intimatei pentru a fi
ascultat în legătură cu prejudiciul adus unităţii precum şi a cauzelor care au
determinat acel prejudiciu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal,
contestatorul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru motivele de recurs
prevăzută de art.304 pct.8 şi 9 Cod proc.civilă, astfel:
1. Sentinţa recurată este nelegală, întrucât, prima instanţă în mod
nelegal a respins excepţia nulităţii deciziei nr.889/15.11.2002, prin care s-a dispus
desfacerea disciplinară a contractului de muncă, deşi contestatorul se afla în
incapacitate temporară de muncă, fiind încălcate dispoziţiile art.146 din Legea
nr.10/1972. Această dispoziţie legală din vechiul cod al muncii a fost preluată şi de
actuala reglementare prevăzută de art.60 alin.1 din Legea nr.53/2003, aşa cum a fost
modificată prin OUG nr.65/2005.
2. Instanţa de fond nu a ţinut seama de motivul de nulitate absolută
prevăzută de art.134 din Legea nr.10/1972, dispoziţie preluată şi de art.268 pct.2
litera a-f din Legea nr.53/2003, publicată în M.Of.nr.72/05.02.2003, conform
căruia, decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă trebuie să cuprindă
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Din cuprinsul deciziei nr.889/15.11.2002 rezulta că nu sunt descrise
faptele sau fapta ce constituie abatere disciplinară, ci doar în preambulul deciziei se
arată că în perioada 1999-2002, contestatorul a adus prejudicii intimatei, fiind
cercetat penal în dosarul nr.1806/2002, pentru infracţiunile de uz de fals, fals,
înşelăciune, gestiune frauduloasă şi delapidare, neprecizându-se în concret care sunt
prejudiciile cauzate A.J.V.P.S. Argeş.
3. În mod greşit prima instanţă nu a sancţionat lipsa cercetării
disciplinare prealabile impusă de art.13 din Legea nr.1/1970. Nu exista nici un act
care să confirme efectuarea cercetării disciplinare prealabile a faptei şi ascultarea
contestatorului privind săvârşirea abaterilor grave de la disciplina muncii, procedura
preluată şi de actualul cod al muncii, în art.267 alin.1.
4. Pe fondul cauzei, contestaţia era întemeiată, deoarece, la data când
s-a luat măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă, nu era stabilită
vinovăţia contestatorului cu privire la faptele pentru care era cercetat penal,
hotărârea judecătorească de condamnare fiind rămasă irevocabilă la data de
14.06.2005, prin decizia penală nr.271/2005, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Deci, în mod nelegal s-a procedat la desfacerea disciplinară a
contractului de muncă, cu trei ani înainte de a se stabili vinovăţia contestatorului cu
privire la săvârşirea unora dintre infracţiunile pentru care a fost cercetat penal,
încălcându-se astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi
încadrate în motivul de recurs prevăzute de art.304 pct.9 Cod proc.civilă şi având în
vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursul este fondat,
urmând a fi admis.
Astfel, primul motiv de recurs este fondat.
Instanţa de fond a dat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor
Legii nr.10/1972, în ceea ce priveşte verificarea aspectelor de nelegalitate a deciziei
nr.889/2002 emisă de intimată.
Legalitatea deciziei nr.889/2002 emisă de intimată trebuia analizată
atât prin prisma dispoziţiilor Codului muncii anterior-sub imperiul căruia a fost
întocmită, cât şi a altor acte normative aflate în vigoare la data respectivă-
15.11.2002) şi abrogate la data de 01.03.2003 cu ocazia intrării în vigoare a Legii
nr.53/2003-Noul cod al muncii.
În acest sens, se reţine că, primul aspect de nelegalitate invocat de
contestatorul-recurent se referă la aceea că intimata i-a desfăcut contractul
individual de muncă din iniţiativa sa, în perioada în care salariatul se afla în
incapacitate temporară de muncă, fiind în concediu medical.
În speţă, din actele dosarului (f.3,14,79-84) reiese într-adevăr că,
salariatul s-a aflat în concediu medical atât anterior lunii noiembrie 2002 (respectiv
în perioada lunilor iunie, iulie, august, septembrie 2002) cât şi în perioada
01.11.2002-15.11.2002, prin urmare, decizia nr.889/1.11.22002, nu putea fi emisă
de către intimată decât cu încălcarea dispoziţiilor art.146 din vechiul Cod al muncii
chiar dacă concediul medical s-ar fi acordat în chiar ziua emiterii deciziei, atâta timp
cât veridicitatea sa nu a fost contestată.
Dispoziţia legală încălcată este aplicabilă şi în situaţia în care
salariatului i-a încetat raportul de muncă în temeiul art.130 alin.1 litera „i” din Legea
nr.10/1972, fără a avea relevanţă sub acest aspect temeinicia/netemeinicia abaterii
grave/ sau a încălcării obligaţiilor de muncă săvârşite de salariat.
Cu alte cuvinte este vorba de o sancţiune care vizează nerespectarea
unor condiţii de legalitate a deciziei de concediere mai înainte de a fi analizată pe
fond măsura concedierii şi ca atare, nu poate fi ignorată, astfel cum a procedat
prima instanţă.
Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, fondat.
Potrivit dispoziţiilor art.13 alin.3 din Legea nr.1/1970 privind
disciplina muncii (aplicabile în speţă, faţă de data emiterii deciziei
nr.889/15.11.2002 aşa cum s-a subliniat anterior), desfacerea contractului individual
de muncă pe motive disciplinare nu putea fi realizată decât după cercetarea
prealabilă a faptei presupuse a fi săvârşite de salariat şi după ascultarea acestuia în
legătură cu respectiva abatere.
Lipsa cercetării prealabile-condiţie ce garantează respectarea dreptului
la apărare a salariatului pe durata în care are loc cercetarea disciplinară-reprezintă
încălcarea unei cerinţe legale imperative şi nu poate fi sancţionată decât cu anularea
deciziei de concediere, întocmită în aceste condiţii.
În speţă, Curtea reţine că nota explicativă din data de 17.05.2002,
completată la data de 29.07.2002 (f.25-27 dosar fond) reprezintă acte procedurale
efectuate în cadrul cercetării prealabile anterioare emiterii deciziei
nr.547/26.07.2002 privind schimbarea din funcţie (la care face referire adresa
nr.15373/14.12.2002 a I.T.M. Argeş-Serviciul control relaţii de muncă-f.28 dosar
fond) şi nu a prezentei decizii contestate, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa
de fond, iar intimata nu a fost în măsură, pe parcursul soluţionării cauzei, să facă
dovada respectării dispoziţiilor art.13 alin.3 din Legea nr.1/1970 în raport de ultima
decizie emisă.
Prin urmare, decizia nr.889/15.11.2002 apare ca fiind nelegală şi sub
acest aspect.
Deosebit, Curtea a mai reţinut că, şi sub aspectul încălcării
dispoziţiilor art.134 din Legea 10/1972-preluate de altfel şi de noul cod al muncii în
art.26 alin.2 litera a-f, criticat de recurent în cuprinsul celui de-al treilea motiv de
recurs, hotărârea instanţei de fond este nelegală.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.134 din Legea nr.10/1972, desfacerea
contractului de muncă, în toate cazurile, presupune dispoziţia scrisă a angajatorului,
cu arătarea motivelor pe care aceasta se întemeiază.
Or, în preambulul deciziei contestate, intimata nu arată decât că, în
perioada 1999-2002, contestatorul ar fi adus prejudicii materiale Asociaţiei Judeţene
a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Argeş, fiind cercetat în dosarul nr.1806/2002 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung pentru săvârşirea infracţiunii de
fals, uz de fals, înşelăciune, gestiune frauduloasă şi delapidare, neprecizând în
concret faptele care, existente la momentul desfacerii disciplinare a contractului
individual de muncă, au justificat o atare măsură faţă de salariat.
Faptul că, împotriva salariatului se desfăşurau cercetării penale, nu
echivala în momentul emiterii deciziei, cu stabilirea vinovăţiei acestuia, cu atât mai
mult, cu cât, vinovăţia salariatului, sub aspect penal, a fost stabilită în mod definitiv
abia după trei ani de la data desfacerii contractului individual de muncă, prin decizia
penală nr.271/R/14.06.2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul
nr.265/P/2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.265/P/2005
(f.38-43 dosar fond).
Or, caracterul de legalitate a deciziei contestate nu poate fi întregit
după trei ani de la data emiterii sale, intimata putându-se prevala de rezultatul
procesului penal abia ulterior finalizării acestuia.
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care, cu încălcarea prezumţiei
de nevinovăţie a salariatului, angajatorul ar trece la desfacerea, din motive
disciplinare, a contractului individual de muncă, mai înainte ca asupra acestor
învinuiri să se fi pronunţat un tribunal imparţial şi independent în accepţiunea art.6
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe care România a
ratificat-o prin Legea nr.30/1994, astfel cum în mod just s-a apreciat în opinia
separată, încălcându-se cel puţin 2 drepturi procedurale care se concretizează în
garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor individului.
În sfârşit, în analiza ultimului motiv de recurs, Curtea mai reţine că,
intimata nu putea proceda la aplicarea sancţiunii disciplinare paralel şi separat de
procesul penal aflat în curs de desfăşurare.
disciplinarul în acelaşi mod în care ţine în loc civilul. Răspunderea penală, o dată
declanşată, produce sistarea răspunderii disciplinare, prin urmare, nu este posibil
cumulul de răspunderi simultan, ci doar subsecvent, condiţionat, angajatorul având
posibilitatea, pe parcursul procesului penal, doar la suspendarea din funcţie a
salariatului.
Abia după finalizarea procesului penal, ca urmare a stabilirii în mod
definitiv a vinovăţiei salariatului, angajatorul ar fi avut dreptul să aplice prin cumul,
răspunderea disciplinară a desfacerii contractului de muncă, printr-o decizie legală şi
temeinică.
Prin urmare, faţă de cele expuse mai sus, Curtea a constatat că
recursul este fondat, urmând a-l admite în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod
proc.civilă raportat la art.291 Codul muncii.
Pe cale de consecinţă, a fost modificată sentinţa în sensul admiterii contestaţiei şi a
anulării deciziei nr.889/15.11.2002 emisă de intimata A.J.V.P.S. Argeş, şi a
reintegrarii contestatorului pe postul deţinut anterior, cu obligarea intimatei la plata
drepturilor băneşti cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă până la
reintegrarea efectivă, potrivit dispoziţiilor art.78 din Codul muncii.
