Potrivit prevederilor art. 269 alin. 1 din Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speţă reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura concedierii şi impactul acestei măsuri asupra lui, în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul moral cauzat acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 15 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dos. nr.3189/102/2010 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.F. în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.C. „C.F.R.C.” SA – R.T.F.C. Braşov şi s-au dispus următoarele:
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.F. în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.C. „C.F.R.C.”SA – Regionala Transport Feroviar – Călători Braşov şi s-a anulat decizia nr. 501/2250/01.09.2010, emisă de pârâtă.
S-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior emiterii deciziei menţionate, iar pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit acesta, începând cu data concedierii şi până la data reintegrării efective în funcţia avută anterior precum şi la rectificarea înscrierilor din carnetul de muncă al reclamantului corespunzător dispoziţiilor hotărârii.
Pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1000 lei, cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale.
Restul pretenţiilor reclamantului au fost respinse, iar pârâta a fost obligată să-i plătească acestuia suma de 248 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta S.N.T.F.C. „C.F.R.C.” SA – R.T.F.C. Braşov, având ca succesoare pe S.N.T.F.C. „C.F.R.C.” SA – Centrul Comercial de Călători Braşov şi a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului B.F. de acordare a daunelor morale.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a nesocotit Decizia ÎCCJ – Secţiile Unite nr. 40/2007, pronunţată în urma soluţionării unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului, potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.
Recurenta a invocat faptul că în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pentru anii 2009 – 2010 nu se menţionează acordarea de daune morale şi de asemenea nici în contractul individual de muncă nu este prevăzută acordarea unor astfel de daune.
S-a mai arătat că instanţa de fond, în temeiul art. 269 alin 1 din Codul muncii, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale cauzate reclamantului prin măsura nelegală a concedierii disciplinare, însă din textul de lege menţionat rezultă că despăgubirile se acordă pentru suferirea unui prejudiciu material.
S-a susţinut că în speţă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material, în condiţiile în care pârâta a fost obligată la plata în favoarea acestuia a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit, începând cu data concedierii şi până la data reintegrării efective în funcţia deţinută anterior.
În ceea ce priveşte drepturile nepatrimoniale afectate, şi anume prestigiul profesional onoarea şi dreptul la imagine al reclamantului s-a invocat faptul că în ultimii doi ani reclamantul a fost sancţionat disciplinar de încă patru ori, astfel nu se poate susţine că prestigiul său a fost afectat.
Pe de altă parte s-a arătat că solicitarea daunelor morale nu a fost dovedită de reclamant, iar instanţa de fond nu a motivat acordarea acestora.
Reclamantul nu a formulat întâmpinare sau alte cereri în apărare, neprezentându-se în faţa instanţei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin decizia nr.501/2250 din 1 septembrie 2010, emisă de S.N.T.F.C. „C.F.R.C.” SA – R.T.F.C. Braşov s-a dispus, în temeiul art. 264 lit. f din Codul muncii, desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului B.F..
Prin decizia menţionată s-a reţinut că în datele de 25 aprilie 2010şi 26 aprilie 2010, fiind de seviciu la trenurile 4014, respectiv 4501, reclamantul, care îndeplinea funcţia de şef de tren, a săvârşit următoarele abateri disciplinare:
– nu a tratat cu ocazia reviziei legitimaţiilor de călătorie un număr de cinci călători fără legitimaţii de călătorie;
– a fost depistat fără activitate în compartimentul de serviciu şi fumând;
– nu a efectuat revizia legitimaţiilor de călătorie nejustificat.
Prin sentinţa atacată s-a dispus anularea deciziei de sancţionare disciplinară a reclamantului şi reintegrarea acestuia în funcţia deţinută anterior, precum şi obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit, până la data reintegrării efective. De asemenea, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului şi suma de 1000 lei, cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale.
Instanţa de fond a reţinut că decizia contestată de reclamant a fost emisă cu nerespectarea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, în contextul în care angajatorul a luat la cunoştinţă de faptele reţinute în sarcina reclamantului la data de 2 iulie 2010, iar decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare a fost emisă la data de 1 septembrie 2010. Pentru aceste motive s-a apreciat că decizia contestată este lovită de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamant, s-a reţinut că prin înlăturarea nelegală din muncă a reclamantului, pe temei disciplinar, acestuia i-au fost afectate drepturile nepatrimoniale privind prestigiul profesional, onoarea şi dreptul la imagine. Ca atare, s-a considerat că se justifică obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale cauzate reclamantului prin măsura nelegală a concedierii disciplinare.
Prin recursul declarat, pârâta a criticat sentinţa pronunţată de tribunal numai în ceea ce priveşte obligarea sa la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciile morale suferite de acesta şi în aceste condiţii legalitatea sentinţei atacate va fi analizată doar în aceste limite.
Pârâta recurentă a invocat în primul rând faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de Decizia nr. 40/2007, pronunţată de ÎCCJ – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a decis că în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului, potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.
Susţinerile pârâtei referitoare la faptul că instanţa de fond nu a făcut aplicarea în speţă a Deciziei nr. 40/2007 a ÎCCJ se apreciază a fi nefondate, având în vedere că ulterior pronunţării acestei decizii, prin Legea nr. 237/2007, prevederile art. 269 alin. 1 din Codul muncii au fost modificate, prevăzându-se obligaţia angajatorului de a-l despăgubi pe salariat atât în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material, cât şi în situaţia în care a suferit un prejudiciu moral.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate prin cererea de recurs, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 269 alin. 1 din Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Prin prisma acestor prevederi legale cererea salariatului de acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează prejudiciul moral suferit.
În speţă reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale, fără a preciza în ce constă prejudiciul moral suferit de el, neaducând nicio probă pentru a dovedi legătura de cauzalitate dintre măsura concedierii dispusă de unitate, măsură care a fost anulată de instanţa de fond şi consecinţele acestei măsuri asupra salariatului.
Instanţa de fond a reţinut că prin înlăturarea nelegală din muncă a reclamantului, acestuia i-au fost afectate drepturile nepatrimoniale privind prestigiul profesional, onoarea şi dreptul la imagine, fără a arăta care sunt criteriile în funcţie de care a făcut aceste aprecieri.
În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speţă reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura concedierii şi impactul acestei măsuri asupra lui, Curtea apreciază că în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul moral cauzat acestuia.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 269 alin. 1 din Codul muncii pentru obligarea pârâtei la plata de daune morale în favoarea reclamantului, în temeiul art. 312 alin. 1 din raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la plata de compensaţii băneşti pentru daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
