În cazul în care o atare manifestare de voinţă a reclamantului nu a existat, trimiterea din cuprinsul dispoziţiei de concediere la o hotărâre a consiliului de conducere al pârâtei nu suplineşte cerinţa notificării scrise a voinţei unilaterale de a demisiona care trebuie să fie clară, precisă şi lipsită de echivoc, pentru aceste considerente dispoziţia de concediere fiind nelegală
Prin sentinţa civilă nr. 1088 din 29 septembrie 2005, Tribunalul Harghita a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B. P. în contradictoriu cu pârâta Cooperativa V. Odorheiu Secuiesc.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B. P., solicitând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nerespectarea prevederilor art. 76, 78 alin. 1 şi 79 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, împrejurări care, în opinia reclamantului, atrag nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
În subsidiar, reclamantul a solicitat modificarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii acţiunii, anulării dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă, reintegrării în funcţia deţinută anterior şi obligării pârâtei la plata drepturilor salariale.
Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea de apel reţine următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 54 din 1 iunie 2005, pârâta a dispus, începând cu aceeaşi dată, desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, care deţinea funcţia de preşedinte al cooperativei meşteşugăreşti, reţinând ca temei de drept al măsurii respective, dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, iar ca stare de fapt, demisia din funcţie.
Potrivit alin. 1 al textului de lege menţionat, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Prin urmare, legiuitorul pretinde concretizarea în scris a intenţiei de a demisiona, iar din interpretarea dispoziţiilor alin. 7 al aceluiaşi art. 79, rezultă că nu este necesară emiterea unei decizii de către angajator, contractul individual de muncă încetând la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale sau parţiale de către angajator la termenul respectiv.
În speţă, o atare manifestare de voinţă din partea reclamantului nu a existat, iar trimiterea din cuprinsul dispoziţiei atacate la hotărârea consiliului de conducere al cooperativei, din 6 mai 2005, prin care s-ar fi luat act de renunţarea reclamantului la funcţia de preşedinte, nu suplineşte cerinţa notificării scrise a voinţei unilaterale de a demisiona, pretinsă de art. 79 alin. 1 din Codul muncii. Pe de altă parte, astfel cum a statuat în mod constant practica judiciară în materie, manifestarea de voinţă a salariatului, în sensul de a demisiona, trebuie să fie clară, precisă şi lipsită de echivoc. Or, din cuprinsul procesului verbal al şedinţei consiliului de administraţie din 6 mai 2005, rezultă că reclamantului i s-a solicitat demisia , cea ce exclude, în mod evident, actul unilateral de voinţă al acestuia.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că dispoziţia de concediere a reclamantului este nelegală în raport de prevederile art. 79 din Codul muncii, invocate în cuprinsul actului menţionat, iar apărarea pârâtei, grefată pe dispoziţiile Statului cadru al Cooperativei meşteşugăreşti, este colaterală naturii pricinii, în condiţiile în care dispoziţiile art. 20 pct.9 din statut impun, de asemenea, cerinţa exprimării în scris a intenţiei membrilor Consiliului de a renunţa la mandat.
Nici susţinerea conform căreia raporturilor individuale de muncă de tip cooperatist le sunt aplicabile normele speciale derogatorii ale cooperaţiei meşteşugăreşti, izvorând din calitatea specială de membru cooperator, nu pot fi primite ca justificare a măsurii dispuse în cauză de către pârâtă, în condiţiile în care au fost încălcate chiar dispoziţiile statutare ale cooperativei. De altfel, sub acest aspect s-a pronunţat şi teoria juridică în materie, statuându-se că, în pofida deosebirilor existente între raporturile juridice de muncă şi cele cooperatiste, între acestea există şi puternice asemănări, ambele constituind principalele forme ale raporturilor juridice tipice de muncă. (Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, Ediţia a III-a, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., 1997, pagina 11).
Pe de altă parte, nu trebuie omis nici faptul că între reclamant şi cooperativa pârâtă s-a încheiat un contract individual de muncă, acesta generând, în mod inevitabil, raporturi supuse jurisdicţiei muncii, care este aplicabilă şi raporturilor reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, în acest sens fiind şi prevederile art. 1 alin. 2 din Codul muncii. Or, în ceea ce priveşte actul unilateral al demisiei, reglementările statutare ale cooperativei pârâte nu conţin astfel de prevederi specifice derogatorii, fapt confirmat, de altfel, chiar de către pârâtă, prin invocarea în cuprinsul dispoziţiei emise, a prevederilor art. 79 din Codul muncii.
Prin urmare, constatând nelegalitatea măsurii de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, prin prisma nerespectării prevederilor art. 79 din Codul muncii, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1-4, raportat la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii şi a modificat în tot hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii reclamantului, anulării Dispoziţiei nr. 54 din 1 iunie 2005, emisă de pârâtă şi reintegrării reclamantului în funcţia deţinută anterior, cu plata drepturilor salariale cuvenite, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate aduse hotărârii primei instanţe prin recursul promovat de reclamant, Curtea a constatat că examinarea acestora nu se mai impune, devenind superfluă în condiţiile identificării nerespectării prevederilor art. 79 alin.1 din Codul muncii. Astfel, lipsind notificarea scrisă a intenţiei de a demisiona, manifestată în mod inechivoc şi unilateral, este irelevantă critica vizând neacordarea unui termen de preaviz, (acesta fiind prevăzut de lege în caz de demisie, în favoarea angajatorului), precum şi cea vizând lipsa calităţii de reprezentant legal a persoanei care a semnat dispoziţia de desfacere a contractului de muncă şi luarea acestei măsuri în perioada concediului medical al reclamantului. De altfel, sub aceste ultime două aspecte se poate observa că semnatara dispoziţiei atacate a fost aleasă în funcţia de preşedinte în şedinţa Adunării generale extraordinare din 20 mai 2005 (deci anterior emiterii actului contestat), iar interdicţia desfacerii contractului de muncă în perioada concediului medical al salariatului vizează cazurile de concediere din iniţiativa angajatorului, între care nu se regăseşte cel al demisiei (art. 58 şi urm. din Codul muncii).
Cât despre motivele de nulitate a hotărârii primei instanţe, invocate de recurent în susţinerea cererii de casare cu trimitere spre rejudecare, Curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate, deoarece prevederile art. 76, 78 alin 1 şi 79 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 ( indicate ca fiind încălcate de către instanţa de fond), cuprind doar termene de recomandare, iar nu şi sancţiunea nulităţii absolute pentru încălcarea lor.
