DREPTULUI COMUN PENTRU ACORDAREA ACESTUIA.
Art.137 alin.1 din vechiul Cod al muncii
Dispoziţiile art.33 din Legea nr.50/1996 nu pot fi însă considerate abrogate expres sau implicit de
dispoziţiile art.1 sau art.9 alin. ultim din O.G. nr.83/2000, aşa cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă,
pentru că nu constituie o prevedere contrară, ci una complementară, date fiind dispoziţiile art.137 alin.(l) din
vechiul Cod al muncii, aplicabile cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă ce nu sunt
întemeiate pe un contract individual de muncă, potrivit cărora prestată în temeiul unui contract de
muncă îi conferă salariatului vechime în muncă.
(Decizia civilă nr.415/R-CM/18 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru
cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)
Reclamanţii V.C., D.L., S.I. şi M.R. în contradictoriu cu instituţiile pârâte: Ministerul Public, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul
Vâlcea şi , acţiune prin care s-a solicitat ca acestea să fie obligate să plătească drepturile
băneşti, reprezentând sporul de vechime în muncă începând cu 1 ianuarie 2003 la zi, drepturile cuvenite să fie calculate ca
urmare a majorării indemnizaţiei brute lunare, cu 30%, respectiv 40% pentru perioada aprilie 2003-aprilie 2006, actualizate
potrivit cu indicele de inflaţie, să se achite şi pentru viitor drepturile privind sporul de vechime în muncă, să efectueze
menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, urmând ca Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat să aloce fondurile
necesare plăţii drepturilor către reclamant.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sporul de vechime a fost prevăzut de art.33 din Legea
nr.50/1996, republicată, atât pentru magistraţi, cât şi pentru personalul auxiliar.
Deşi în Legea nr.83/2000 nu a mai fost prevăzută expres menţiunea sporului de vechime, dispoziţiile art.33 din
Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate. Legea nr.92/1992 a introdus noţiunea de vechime în magistratură şi s-a făcut
distincţia între sporul de vechime care se acordă în funcţie de numărul de ani lucraţi indiferent de sectorul de activitate şi
sporul de fidelitate în magistratură care se acordă potrivit vechimii efective în funcţia de magistrat.
Sporul de vechime este un drept recunoscut de dispoziţiile art.155 Codul muncii, fiind incidente şi dispoziţiile
art.16 din României, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi discriminări. Prin Hotărârea
nr.170/2007 Colegiul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat existenţa unui tratament diferenţiat,
discriminatoriu, între categoriile profesionale aparţinând aceluiaşi sistem, în legătură cu acordarea sporului de vechime şi a
recomandat Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public adoptarea unor măsuri în vederea înlăturării tratamentului
discriminatoriu.
De asemenea, reclamanţii relevă instanţei că la forma actuală de remunerare, constând în indemnizaţia stabilită
conform art.3 din O.U.G. nr.177/2002, magistraţii beneficiază şi de celelalte sporuri, inclusiv sporul de vechime în muncă
ce a fost prevăzut de art.33 din Legea nr.50/1996, ţinând seama şi de faptul că dispoziţiile O.U.G. nr.177/2002 reprezintă
norma specială în raport cu dispoziţiile Codului Muncii.
Mai mult, expunerea de motive a O.U.G nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor,
procurorilor şi altor categorii din sistemul justiţiei a avut în vedere tocmai asigurarea salarizării adecvate şi
nediscriminatorii a magistraţilor.
Reclamanţii mai arată că au solicitat achitarea sporului de vechime în muncă începând cu luna ianuarie 2003,
deoarece potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958, prescripţia a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată
soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr.394/22.11.2005 a Curţii de Apel Piteşti, prin care ordonatorii de credite au fost
obligaţi la plata sporului de vechime pentru perioada 2001- ianuarie 2003.
Prin concluziile depuse la fila 78 din dosar, reclamanţii au arătat că prin cererea de chemare în judecată au
solicitat să li se achite drepturile băneşti reprezentând sporul de vechime în muncă recunoscut de lege şi nu au contestat
modul de stabilire a drepturilor salariale care să atragă competenţa Curţii de Apel Piteşti. De asemenea, au arătat că prin
decizia civilă nr.394/22.11.2005 a Curţii de Apel Piteşti s-a întrerupt cursul prescripţiei extinctive.
Spre dovadă, reclamanţii au depus la dosarul cauzei decizia civilă nr.394/2005 a Curţii de Apel Piteşti, O.U.G.
nr.27/2006.
Prin întâmpinarea scrisă depusă la dosar, Ministerul Public a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.
În primul rând, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, motivat de faptul că potrivit art.36
alin.(2) din O.U.G nr.27/2006, competenţa soluţionării cererilor judecătorilor, procurorilor, etc., revine Curţii de Apel
Bucureşti.
În al doilea rând, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru drepturile solicitate pentru
perioada ce excede celor trei ani calculaţi de la data introducerii prezentei acţiuni, conform art.1, 3, 7 şi 8 din Decretul
nr.167/1958 şi art.283 din Codul muncii, considerând că drepturile solicitate pentru anul 2003 sunt prescrise.
De asemenea, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de capătul al doilea al cererii. În susţinerea
acestei excepţii, pârâtul a precizat că potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.27/2006, salariul magistraţilor este format din mai
multe elemente componente. Elementul component principal al salariului magistraţilor îl reprezintă indemnizaţia de
încadrare brută lunară la care se adaugă o serie de sporuri. Or, aplicarea sporului de vechime nu ar cauza o majorare a
indemnizaţiei brute lunare, ci doar s-ar mări venitul lunar, întrucât atât sporul de vechime, cât şi sporul pentru prevenirea
şi combaterea infracţiunilor de se calculează prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară. A efectua
calculul în modalitatea solicitată de reclamanţi ar însemna să se aplice un spor la un alt spor, ceea ce este inadmisibil şi
reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.
Acelaşi intimat a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în temeiul art.60, 63
Cod procedură civilă, pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanţilor să se dispună prin aceeaşi hotărâre ca
terţul chemat în garanţie să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe
anul 2007 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor.
Pe fondul cauzei, această instituţie arată, în esenţă, potrivit Legii nr.50/1996, că magistraţii beneficiau de un
spor de stabilitate, precum şi de un spor de vechime în muncă, sporuri statuate de art.5 alin.(l) şi art.33 alin.(1) din acest
act normativ.
Prin O.U.G nr.83/2000, această prevedere a fost modificată, în sensul că magistraţii beneficiau de un adaos la
indemnizaţia de încadrare lunară în raport cu vechimea efectivă în funcţiile prevăzute la art.42 şi art. 43 alin.(2) din Legea
nr.92/1992, republicată. De asemenea, art.33 din Legea nr.50/1996 a fost completat prin introducerea unui nou alineat
care prevedea că dispoziţiile referitoare la sporul de vechime în muncă nu se aplică şi magistraţilor.
Ulterior, Legea nr.92/1992 a fost abrogată prin Legea nr.303/2004 şi în acest act normativ nu este prevăzut
sporul de vechime în muncă.
În prezent, salarizarea magistraţilor se realizează potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea şi
alte drepturi ale magistraţilor care, la art.4 alin.(1) prevede că acestea beneficiază de o majorare a îndemnizaţiei în raport cu
vechimea numai în funcţiile de judecător, procuror şi alte categorii de personal din sistemul justiţiei.
Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive, susţinând că nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare solicitate întrucât ordonatorul principal de credite,
respectiv Ministerul Public, nu a dispus efectuarea plăţilor solicitate în prezenta acţiune, iar între această instituţie şi
reclamanţi nu există raporturi juridice de muncă.
Această instituţie avea obligaţia legală de a acorda vechimea în muncă şi de a face menţiunile corespunzătoare
în cărţile de muncă ale reclamanţilor, astfel că orice culpă privind neîndeplinirea unor astfel de obligaţii poate fi reţinută
numai în sarcina acestei instituţii.
Potrivit art.3 alin.(1) pct.9 din H.G. nr.208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor
Publice, această instituţie „deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul
fiecărui exerciţiu bugetar”, ceea ce nu-i conferă calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu se confundă cu bugetul de
stat, elaborând doar proiectul acestui buget pe baza proiectelor întocmite şi transmise de către ordonatorii principali de
credite.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.490 din 30 mai 2007 a respins
cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de pârâtul Ministerul Public –Parchetul de pe
lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie .
A respins excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de
pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.C., D. L., S.I. şi M.R. împotriva pârâţilor Ministerul
Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, astfel cum a fost precizată ulterior.
Au fost obligaţi pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să achite reclamanţilor: sporul de vechime pe
perioada 1.01.2003 – 12.03.2007; să calculeze aceste drepturi actualizate cu indicele de inflaţie având în vedere majorarea
cu 40% a indemnizaţiei lunare pe perioada 27.04.2004 – 10.04.2006.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti să efectueze menţiunile corespunzătoare în
carnetele de muncă ale reclamanţilor pe perioada 1.01.2003 – 12.03.2007.
S-a luat act că reclamanţii au renunţat la capătul 4 şi parţial la capătul 5 din acţiune.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite fiecărui
reclamant conform prezentei hotărâri.
S-a reţinut de instanţa de fond, la pronunţarea acestei sentinţe, că excepţia necompetenţei materiale a
tribunalului invocată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
dispoziţiilor art.42, alin.(2) din O.U.G. nr.177/2002, este neîntemeiată, întrucât aceste prevederi legale se referă la modul
de stabilire a drepturilor salariale şi nu la acordarea unui drept în sine, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.1 alin.(2) şi
art.281 din Codul muncii.
De asemenea, nici excepţia invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu este întemeiată. Potrivit art.19
din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al
legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de
stat, propunând rectificările corespunzătoare.
Faţă de această dispoziţie legală şi în raport cu atribuţiile legate de rectificarea bugetului, instanţa a constatat că
această instituţie are calitate procesuală pasivă privind cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce ar
urma să fie plătite reclamanţilor şi, în consecinţă, a fost respinsă excepţia invocată de Ministerul Finanţelor Publice ca
neîntemeiată.
Pe acelaşi considerent juridic a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice
formulată de pârâtul Ministerul Public.
Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, invocată de Ministerul Public, s-a reţinut că prin decizia
civila nr.394/22.11.2005 a Curţii de Apel Piteşti, s-a dispus obligativitatea ordonatorilor de credite de a plăti sporul de
vechime pentru perioada 2001-1 ianuarie 2003, astfel încât, potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958, prescripţia extinctivă
a fost întreruptă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea profesională de magistraţi, iar până la apariţia
O.G. nr.83/2000 privind modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 aprobată prin Legea nr.334/2001 au beneficiat de
sporul de vechime în muncă, astfel cum a fost prevăzut de dispoziţiile art.33 din Legea nr.50/1996, republicată, atât
pentru magistraţi, cât şi pentru personalul auxiliar. Că este aşa, rezultă din interpretarea legii în ansamblu, în care, atunci
când se face referire la personalul auxiliar se foloseşte sintagma celelalte categorii de personal, ceea ce înseamnă că în
noţiunea de „personal” utilizată în conţinutul art.33 intră atât categoria magistraţilor, cât şi categoria personalului auxiliar
de specialitate. Asupra dreptului în discuţie nu au eficacitate actele normative ulterioare prin care este atinsă existenţa ori
exercitarea acestuia.
Pe de altă parte, nu se poate reţine apărarea în sensul că sporul de vechime în muncă este inclus în calculul
indemnizaţiei de încadrare brută lunară prevăzută de art.2 şi urm. din O.U.G. nr.177/2002, deoarece art.3 din acest act
normativ, atunci când precizează cum se stabileşte îndemnizaţia magistraţilor pentru activitatea desfăşurată, se referă
numai la funcţii, la nivelul instanţelor, la vechimea în magistratură, nu şi la vechimea în muncă.
Dispoziţiile art.155 din Legea nr.53/2003, care constituie dreptul comun în materie, prevăd că noţiunea de
„salariu” cuprinde: „salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri”.
Dreptul la salariu, aşa cum este definit în art.155 din Codul muncii este un drept fundamental şi este
principalul drept al salariatului pe care angajatorul are obligaţia să-l plătească. Luarea în considerare a salariului ca
instrument de sine stătător, fără sporuri şi adaosuri, este contrară spiritului prevederii art.155 din Codul muncii. În
consecinţă, sporul de vechime nu este inclus în calculul indemnizaţiei de încadrare brută lunară prevăzută de art.2 şi urm.
din O.U.G. nr.177/2002.
Nici o altă dispoziţie legală nu interzice expres dreptul magistraţilor la sporul de vechime în muncă.
Mai mult, art.21 alin.(1) din Legea nr.137/31.08.2000, modificat prin Legea nr.48/2002, prevede că în toate
cazurile de menţionate în cuprinsul acestuia, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri
proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin
discriminare.
Unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii este şi cel al nediscriminării, conform art.5 din Codul
muncii, potrivit căruia, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi
angajatorii.
Prin decizia nr.36 din 7 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în
interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art.33 alin.(1) din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din
O.G. nr.83/2000, art.50 din O.U.G. nr.177/2002 şi art.6 alin.(1) din O.U.G. nr.160/2000 se interpretează în sensul că
„judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de
lege”.
În ceea ce priveşte acordarea sporului de vechime calculat ca urmare a majorării indemnizaţiei brute lunare,
tribunalul a constatat că prin O.G. nr.43/2002, intrată în vigoare la data 27.04.2004 şi modificată prin O.U.G. nr.24/2004,
s-a prevăzut că magistraţii care compun completele specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie beneficiază de
o majorare cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brută lunară.
Prin Legea nr.601/16.12.2004 de aprobare a O.U.G. nr.24/2004 intrată în vigoare la data de 23.12.2004, în
art.28 alin.(5) se menţionează că aceşti magistraţi beneficiază de un spor de 40% la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Prin O.U.G. nr.27/29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor
categorii de personal din sistemul justiţiei, intrată în vigoare la data de 10.04.2004, modificată şi aprobată prin Legea
nr.45/2007, s-a prevăzut în expunerea de motive că asigurarea salarizării adecvate şi nediscriminatorii a judecătorilor şi
procurorilor este prevăzută la cap.VI pct.3.3 din Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului
judiciar pe perioada 2005 – 2007, aprobată prin H.G. nr.232/2005, măsură care avea ca termen de finalizare luna
decembrie 2005, luând în considerare faptul că atât judecătorii, cât şi procurorii care nu au beneficiat de sporul de 40%
pentru judecarea şi urmărirea penală a infracţiunilor de corupţie, criminalitate organizată şi terorism au acţionat în judecată
Ministerul Justiţiei, iar efortul bugetar pentru punerea în a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au admis cererile
acestora este de circa 4 ori mai mare decât cel rezultat din aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.
În ceea ce priveşte acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamanţilor s-a apreciat ca întemeiată faţă de
dispoziţiile art.161 pct.4 din Codul muncii, potrivit cărora „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia
poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”.
Reactualizarea conform indicelui real de inflaţie intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai
fidel, prejudiciul real suferit de către reclamanţi prin privarea de acest drept.
În baza art.1 pct.1 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, modificat prin Legea nr.19/2000,
instanţa a obligat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti să efectueze menţiunile corespunzătoare privind sporul de
vechime în carnetele de muncă ale reclamanţilor pentru perioada 1.01.2003 – 12.03.2007.
Instanţa a luat act de împrejurarea că reclamanţii au renunţat la judecată cu privire la capătul patru şi parţial la
capătul cinci din acţiune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Vâlcea.
În recursul formulat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că
sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică faţă de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.3 şi 9 Cod
procedură civilă.
1. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Nu s-a avut în vedere că potrivit art.36 alin.(2) din O.U.G. nr.27 din 29.03.2007 competenţa soluţionării
cererilor judecătorilor, procurorilor, personalului de specialitate juridică şi asistenţilor judiciari revine Curţii de Apel
Bucureşti, situaţie în care în mod netemeinic instanţa de fond a reţinut competenţa de soluţionare a prezentei cauze în
favoarea sa.
2. Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor
pentru anul 2003.
Nu s-a avut în vedere că potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial
se stinge prin prescripţie, care potrivit art.3 din acelaşi decret este de 3 ani, termen ce a fost depăşit de reclamanţii din
acţiunea de faţă.
3. În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii capătului doi al cererii reclamanţilor
privind aplicarea sporului de 30% şi ulterior de 40% la sporul de vechime în muncă. A se efectua un calcul în acest mod
duce la aplicarea unui spor la alt spor, ceea ce duce la o îmbogăţire fără justă cauză prin încălcarea prevederilor legale în
materia salarizărilor judecătorilor şi procurorilor.
4. În mod greşit instanţa a obligat pârâţii la acordarea sporurilor de 30% şi 40% actualizate prin aplicarea
indicelui de inflaţie, fără a se avea în vedere că recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionat în şedinţa din 15.01.2007, decizia fiind publicată la data de
15.05.2007 în Monitorul Oficial al României.
5. Instanţa de fond a obligat nelegal pe pârâtul recurent la plata către reclamanţi a sporului de vechime, fără a
avea în vedere că art.33 din Legea nr.50/1996 a fost completat cu un nou aliniat care prevedea că dispoziţiile referitoare la
sporul de vechime în muncă nu se aplică şi magistraţilor.
Cum dispoziţiile privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor constituie norme speciale în materie şi
sunt de strictă interpretare, instanţa de fond trebuia să interpreteze că magistraţii nu pot beneficia de sporul de vechime în
muncă.
Cum acordarea sporului de vechime pentru perioada 01.01.2001 – 12.03.2007 nu constituie un drept
recunoscut de lege, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
6. Instanţa de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor băneşti solicitate actualizate în funcţie de rata
inflaţiei, deşi Ministerul Public nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală.
Potrivit art.29 alin.(3) din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, cheltuielile prevăzute în capitole şi
articole au destinaţie precisă şi limitată, iar potrivit art.47, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate
pentru finanţarea altui capitol.
Cum Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând
indicele de inflaţie se poate face numai prin intervenţia legiuitorului.
7. Instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, deşi
acesta răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de
credite şi proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Faţă de motivele arătate s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei
spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti sau respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor s-a criticat sentinţa instanţei de fond ca nelegală şi
netemeinică faţă de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, urmând a se avea în vedere şi
art.3041 Cod procedură civilă.
S-a arătat astfel că, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea faţă de Ministerul Economiei şi Finanţelor
care nu poate fi obligat să aloce despăgubirile solicitate, deoarece ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul
Public, nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăţilor solicitate prin acţiune.
Pe de altă parte, Ministerul Public este ordonator principal de credite şi avea obligaţia să prevadă în bugetul său
propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile salariale solicitate de reclamanţi.
Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi
Finanţelor, deoarece între acesta şi reclamanţii-intimaţi nu au existat şi nu există nici un raport de muncă.
Din probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada culpei recurentului cu privire la neplata sumelor
solicitate de reclamanţi.
Faţă de motivele arătate s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei civile atacate, în sensul
respingerii acţiunii faţă de recurent.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost privit ca nefondat, pentru următoarele
considerente:
Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză.
Potrivit art.60 Cod procedură civilă şi art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, Ministerul
Economiei şi Finanţelor elaborează proiectul bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat,
operând rectificările corespunzătoare, astfel că faţă de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce
urmează a fi plătite reclamanţilor, în mod corect tribunalul a reţinut calitatea procesuală pasivă a acestuia.
De altfel, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu a fost obligat să plătească direct reclamanţilor sumele
solicitate, ci numai să aloce fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite fiecărui reclamant, în baza respectivei hotărâri.
Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti s-a
constatat că este parţial întemeiat, numai cu privire la motivul nr.2.
Astfel, prin sentinţa civilă atacată, instanţa de fond a obligat pe pârâtul-recurent să plătească reclamanţilor
sporul de vechime pe perioada 01.01.2003-12.03.2007.
Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă coroborat cu art.3 din acelaşi decret,
dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege,
în cazul de faţă în termen de 3 ani.
Reclamanţii au formulat acţiunea de faţă la data de 16 februarie 2007, prin care au solicitat drepturi băneşti
începând cu data de 01.01.2003 şi cum de la această dată şi până la formularea acţiunii au trecut mai mult de 3 ani
prevăzuţi de lege, perioada anterioară celor 3 ani, respectiv 01.01.2003-16.02.2004, apare ca fiind prescrisă.
Chiar şi în situaţia în care, aşa cum arată tribunalul în sentinţa civilă atacată, prin decizia civilă nr.394 din 22
noiembrie 2005 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus obligativitatea ordonatorilor principali de credite de a plăti sporul de
vechime pe perioada 2001-01.01.2003, nu se poate pretinde că s-a întrerupt cursul prescripţiei extinctive, atâta vreme cât
reclamanţii au formulat acţiunea la data de 16.02.2007 şi au solicitat drepturi salariale începând cu 01.01.2003. Nu s-a făcut
dovada întreruperii cursului prescripţiei în modalităţile prevăzute de art.16 din Decretul nr.167/1958.
Celelalte motive de recurs formulate de recurent s-a reţinut că sunt nefondate.
Referitor la primul motiv de recurs privind necompetenţa tribunalului de a soluţiona acţiunea formulată de
reclamanţi, s-a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins această excepţie. Dispoziţiile art.42 alin.(2) din
O.U.G. nr.177/2002 se referă la modul de stabilire a drepturilor salariale şi nu la acordarea unor drepturi băneşti
salariaţilor.
Acordarea acestor drepturi băneşti salariaţilor se face în baza art.1 alin.(2) şi art.281 din Codul muncii, situaţie
care atrage competenţa materială a soluţionării cauzei de către tribunale.
Cel de-al treilea motiv de recurs a vizat excepţia inadmisibilităţii capătului doi de acţiune privind aplicarea de
30% şi ulterior de 40% la sporul de vechime în muncă.
S-a constatat însă că instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a obligat pe pârâţi să achite reclamanţilor
sporul de vechime pe perioada 1.01.2003-12.03.2003 şi să calculeze aceste drepturi cu indicele de inflaţie.
Nu s-a dispus calcularea acestui spor la alt spor, aşa cum se pretinde în recurs, motivându-se în mod clar că
potrivit O.U.G. nr.27/2006 şi ulterior art.41 din Legea nr.45/2007, pentru vechimea în muncă judecătorii, procurorii,
personalul asimilat acestora şi magistraţii asistenţi beneficiază de un spor de vechime calculat la indemnizaţia de încadrare
brută lunară corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru.
Neacordându-se spor la spor aşa cum se pretinde, acest motiv de recurs a fost privit ca nefondat şi respins ca
atare.
Cel de-al patrulea motiv de recurs a vizat obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor de 30% şi respectiv de
40%, actualizate.
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.161 alin.(4) din Codul muncii, apreciind că se impune
acordarea drepturilor băneşti actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, întrucât este evident prejudiciul produs
reclamanţilor prin plata cu întârziere a sporului de 30% şi respectiv de 40%, în noţiunea daunelor-interese prevăzute de
lege trebuind inclusă noţiunea de actualizare, în speţă cu indicele de inflaţie.
Actualizarea cu indicele de inflaţie se justifică prin necesitatea realizării unei corelaţii între salariul real şi salariul
nominal de care reclamanţii ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile băneşti şi momentul în care
aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, ştiut fiind că funcţia principală a indexării este atenuarea
efectelor inflaţiei asupra nivelului de trai.
Prin acest mod se menţine constantă paritatea dintre salariul real şi salariul nominal, primirea de către salariaţi
cu întârziere a drepturilor băneşti la care erau îndrituiţi în virtutea raporturilor de muncă neimpietând asupra cantităţii de
bunuri şi servicii pe care persoana fizică angajată le poate dobândi în această calitate.
Cel de-al cincilea motiv de recurs a vizat obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sporului de vechime,
pretinzându-se de către recurent că nu constituie un drept recunoscut de lege şi că instanţa de fond a depăşit atribuţiile
puterii judecătoreşti.
Imixtiunea instanţei de judecată, în sfera activităţii executive sau legislative, se poate concretiza prin aplicarea
unor texte abrogate, refuzul de a recunoaşte valoare juridică unor dispoziţii normative în vigoare ori aplicarea unor legi
înainte de intrarea lor în vigoare.
În speţă, însă, s-a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în limitele puterii
conferite de art.124 şi următoarele din Constituţie, de art.1 şi următoarele din Legea nr.304/2004 pentru organizarea
judiciară, republicată, şi făcând o justă interpretare a dispoziţiilor Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale
personalului din organele autorităţii judecătoreşti, a O.G. nr.83/2000 şi a O.U.G. nr.177/2002 privind salarizarea şi alte
drepturi ale magistraţilor. Astfel, sporul de vechime în muncă, consacrat de dispoziţiile art.33 din Legea nr.50/1996
privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti republicată, într-adevăr, nu a mai
fost prevăzut pentru magistraţi prin OG 83/2000 ci numai pentru personalul auxiliar.
Textul de lege iniţial nu poate fi însă considerat abrogat expres sau implicit de dispoziţiile art.1 sau art.9 alin.
ultim din O.G. nr.83/2000, aşa cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă, pentru că nu constituie o prevedere
contrară, ci una complementară, date fiind dispoziţiile art.137 alin.(l) din vechiul Cod al muncii, aplicabile cu titlu de drept
comun şi acelor raporturi juridice de muncă ce nu sunt întemeiate pe un contract individual de muncă, potrivit cărora
munca prestată în temeiul unui contract de muncă îi conferă salariatului vechime în muncă.
Prin urmare, tribunalul nu a dat eficienţă unui act normativ ieşit din vigoare, ci l-a interpretat sistematic în
raport cu alte dispoziţii legale.
Cel de-al şaselea motiv de recurs a privit actualizarea drepturilor băneşti acordate reclamanţilor în funcţie de
rata inflaţiei, recurs care a mai fost reiterat şi la motivul patru, unde s-a arătat că este nefondat şi a fost respins.
În fine, cel de-al şaptelea motiv de recurs referitor la respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului
Economiei şi Finanţelor s-a constatat că este de asemenea nefondat, avându-se în vedere că acesta figurează ca pârât în
cauză, fiind obligat să aloce fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite fiecărui reclamant conform hotărârii date.
Faţă de cele arătate, constatându-se că motivul doi de recurs formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este întemeiat, în baza art.312 alin.(2) Cod procedură civilă a fost admis
recursul formulat de acesta şi modificată în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost înlăturată obligarea pârâţilor la
plata drepturilor salariale solicitate pe perioada 1.01.2003-16.02.2004, ca fiind prescrise. Celelalte dispoziţii ale sentinţei
recurate au fost menţinute.